Oct 17, 2015

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Două democraţii

Am repetat de nenumărate ori în textele de analiză socio-istorică, eventual politică, pe care le-am publicat, definiţia clasică a democraţiei, aşa cum a fost dată de Pericle în celebra cuvîntare a marelui conducător atenian, rostită în memoria eroilor cetăţii sale, căzuţi pe cîmpul de luptă, plătind astfel cu vieţile lor victoria înscrisă pentru eternitate în memoria civilizaţiei umane, a unei republici, în confruntarea de la Maraton, cu imperiul cel mai puternic al acelei epoci. Democraţia este înţeleasă drept o conducere a poporului, prin popor şi pentru popor. La începutul lui iulie 1863, în Războiul de Secesiune în care erau angajate Statele Unite, după victoria de la Gettysburg, statul Pennsylvania, obţinută de armatele Nordului asupra forţelor sudiste comandate de generalul Lee, Abraham Lincoln a făcut elogiul celor care s-au sacrificat tocmai pentru ca în această lume guvernarea poporului de către popor şi pentru popor să continue a se afirma. Definirea democraţiei în fraza exactă datorată lui Lincoln, la peste două mii patru sute de ani după ce, în „Secolul lui Pericle”, la Atena, îşi aflase atît structurarea în calitate de concept al unui regim politic umanist şi demn, cît şi împlinirea istorică, practică, oferind fiinţei umane dreptul la libertate, ca dimensiune ontologică a modului fiinţării sale nu are cum să nu impresioneze şi să nu fie însuşită de oricine aspiră la realizarea binelui pentru semenii săi, pentru sine, pentru devenirea omului în cultură şi civilizaţie. Toată problema istoriei omeneşti pare să constea însă în faptul că între epoca afirmării unor cetăţi elene în care libertatea, cel puţin a cetăţenilor, este respectată, în primul rînd la Atena, dar şi după cele cîteva secole în care poporul Romei are o importantă capacitate decizională privind actele publice ale Republicii Romane – şi vremea în care ideile Iluminismului se transferă, în lumea apuseană, euro-atlantică, prin revoluţii din care apar guvernări ale unei reale libertăţi democratice, se intercalează două mii de ani în care toate statele lumii sînt conduse prin mecanisme monarhice, imperiale, regale, feudale şi astfel totalitare, autoritare, absolutiste. Teritoriile în care omul putea afla o oarecare libertate erau puţine iar perioadele de relativă democraţie, în general doar urbană (de exemplu Geneva), şi oricum censitară nu durează prea mult. Aristotel, poate văzînd lucrurile tocmai din perspectiva sa de profesor al celui care avea să fie cuceritorul şi creatorul de imperiu Alexandru cel Mare, scrie, în lucrarea sa despre „Constituţia Ateniană”, că o autentică democraţie nu poate funcţiona în cetăţi avînd mai mult de douăzeci de mii de cetăţeni dispunînd de drepturi politice. El socotea imposibil ca nişte persoane care nu se ştiu măcar din vedere, printr-un contact oricît de pasager,se ia hotărîri comune valabile. Devansînd unele abordări care vor fi prezentate în continuare s-ar putea spune deja că mijloacele de comunicare actuale reduc pînă la invalidare obiecţia adusă de Aristotel la şansa popoarelor numeroase de a se conduce democratic.

Împotriva principiului democratic de organizare a statului s-au adus în timp numeroase – şi bine cunoscute – obiecţii, cele mai obişnuite provenind din partea membrilor oligarhiilor constituite pe seama averilor sau accesului la privilegii prin origine, sau autoritate politico-militară anterioară, constituind familii ori caste de tradiţie autoritară. Democraţia elenă a avut ca substrat moral şi uman ideea că orice om normal, adult, participînd la viaţa comunităţii este suficient de dotat pentru a administra, în acord cu semenii săi, statul. Este evident că din partea aristocraţiei nu avea cum să nu apară contestarea acestei teze. În general filozofii, timp de o întreagă istorie, nu s-au constituit în apărători ai principiului democratic. Două contestări ale democraţiei în viziunea Pericle – Lincoln au însă un substrat dogmatic întrucîtva mai serios, dar mai ales o capacitate de influenţă primejdioasă pentru opinia curentă a grupurilor umane care nu reuşeau să se afirme drept forţe politice apte să facă faţă conducerilor instituite în maniera şi în descendenţa tradiţiilor autoritare. Este vorba, pe de o parte, de concepţie comunistă marxistă, aşa cum apare aceasta în scrierile principalului teoretician al acestei extreme stîngi a existenţei publice, deci a lui Karl Marx însuşi, iar, pe de altă parte, de teoria unui critic al comunismului, în plan filozofico-sociologic şi anume a lui Karl Popper.

În teza comunistă a lui Marx, privind principiul democratic şi natura democraţiei, este, de fapt, desfiinţată democraţia în varianta concepută de Pericle, practicată – în limitele date de structura sclavagistă a societăţii antice, dar şi de distincţia, ireductibilă în epocă, marcînd distribuţia drepturilor în populaţie, în raport cu sexul –, variantă a cărei contrazicere implica nimic mai puţin decît o contradicţie în termeni şi pe care am regăsit-o exprimată, cu deplină forţă şi într-un mod perfect, în definiţia democraţiei datorată lui Abraham Lincoln. Ce anume face din concepţia democratică Pericle-Lincoln o autentică şi sigură percepere a ceea ce trebuie să fie democraţia? Putem observa că pentru nici unul dintre cei doi mari teoreticieni, şi totodată practicieni ai politicii sociale şi statale, poporul este o realitate indivizibilă şi, implicit, un concept unitar. În Atena antică sclavul şi femeia erau discriminaţi; politica lincolniană a condus la reconstituirea integrităţii Statelor Unite şi, totodată, la abolirea sclaviei în republica nord-americană, fără să permită încă şi o excludere satisfăcătoare şi demnă a discriminărilor; ele aveau să fie cu adevărat reduse pînă la a deveni aproape nesemnificative – oricum nereprezentative la scara întregii naţiuni – abia spre sfîrşitul secolului XX. Totuşi, pe calea aceasta, prin contribuţia decisivă a Marii Revoluţii Franceze, a dezvoltării continui a sistemului de drepturi cetăţeneşti şi politice în Marea Britanie şi într-o serie largă de ţări europene, democraţia a devenit ceea ce aspira să fie prin însăşi esenţa sa – o calitate a comunităţilor statale bazate pe unitatea indestructibilă a fiecărui popor. Marx însă pretinde că o asemenea democraţie a fiecărui popor nu există şi nu poate exista; pentru principalul teoretician al comunismului democraţia este o problemă de clasă. Ceea ce este democraţie pentru o clasă conducătoare este, în concepţia marxistă, dictatură aplicată claselor subordonate, economico-social şi politic, de către clasa aflată la guvernarea respectivului stat, deci oprimate, şi astfel democraţia devine pur şi simplu o dictatură. Orice regim necomunist, deci inegalitar sub aspectul posesiunii asupra mijloacelor de producţie are să fie în acelaşi timp o democraţie şi o dictatură – o democraţie pentru o clasă şi o dictatură pentru restul societăţii. Că numeroase cazuri istorice au îndreptăţit concepţia marxistă, constituindu-se false democraţii este sigur, dar la fel de sigur este faptul că un popor civilizat nu este semnificativ divizat, în cele din urmă ca interese, în clase opuse şi el poate evolua într-o productivă şi dreaptă sinergie economico-politică iar, pe de altă parte, sistemele socio-politice egalitare nu au făcut imposibilă dictatura ci, drept regulă practic necontrazisă, au favorizat-o. Teoria marxistă a dubletului democraţie-dictatură, în sistemele bazate pe respectarea proprietăţii private, are acum o prea redusă susţinere pentru a lua un caracter istoric ameninţător – pot apare, totuşi, perioade în care caracterul ei riscant să impună prudenţă, spre a se combate la timpul oportun afirmarea politică a unor concepţii autoritare sau, oricum, anti-democratice.

Karl Raimund Popper, un autorizat şi vehement critic al comunismului, consideră democraţia impracticabilă în lumea modernă, în forma sa primară, aceea de conducere a poporului prin popor, deşi nu aduce nici o acuzaţie ideii de convergenţă a intereselor unui naţiuni. El consideră că nu există mijloace, fie şi într-o societate în care se practică o largă comunicare interumană de a gestiona o astfel de conducere a poporului. Este adevărat că el nu ajunge să participe la explozia foarte recentă a mijloacelor electronice de comunicare (încetează din viaţă în 1994, la vîrsta de nouăzeci şi doi de ani), dar nici nu este străin de cunoaşterea potenţialului de dezvoltare a acestora. Popper socoteşte însă că un popor este perfect apt să aprecieze dacă o guvernare îşi rezolvă pozitiv şi eficient sarcinile, înregistrează succese ori, dimpotrivă, eşuează în satisfacerea necesităţilor, aspiraţiilor, unui popor, satisfacerea pe care poporul respectiv este îndreptăţit să o pretindă. În cel de al doilea caz, poporul trebuie să dispună de mijloace necesare spre a demite conducerea respectivă pe o cale nonviolentă, fără a fi obligat să acţioneze în forţă împotriva guvernării nefericite. Evident, calea nonviolentă despre care vorbeşte Karl Popper este aceea a alegerilor, în care votul universal decide asupra persistenţei unei guvernări anume, sau a înlocuirii acestuia cu o alta mai promiţătoare. Teoria lui Karl Popper nu este altceva decît confirmarea teoretică a regimurilor politice actuale pe care noi le socotim, posibil în majoritatea celor care încearcă să reflecteze asupra condiţiilor politicii contemporane, ca fiind nişte democraţii. Popper observă şi ne propune să luăm drept bune realităţile politice ale prezentului în forma lor cea mai puţin dominatoare şi autoritară. Oricine ştie însă cît de puţin eficient este un astfel de control asupra conducerii statului, cîtă vreme partidele, cu interesele specifice pe care le reprezintă grupurile de presiune politică şi nu rareori juridică, pun mai presus de efortul de a găsi soluţii eficiente şi pozitive la problemele naţiunii – şi naţiunilor – simpla lor voinţă de a conduce, dacă se poate continua cît mai îndelung, sau cel puţin intermitent. Voinţa de a conduce poate să fie o pulsiune în sine dar, mai curînd, ea este o funcţie intermediară spre dobîndirea accesului la bunuri mult mai triviale, de ordinul acumulărilor materiale maximalizate.

Mai există şi vreo altă modalitate de a ajunge la o ameliorare a condiţiei democratice a societăţilor, aflate în imposibilitatea prezentului de a pune în practică aspiraţia mult prea idealistă a lui Pericle şi Lincoln, care întîlneşte piedici exorbitante într-o lume de circulaţie halucinantă a valorilor materiale – societăţi prea puţin satisfăcute de reducere la efectul votului universal a dreptului de presiune populară asupra sistemului politic? Întîmplător – sau poate, dimpotrivă, în modul cel mai firesc –, oricum însă nesperat, o soluţie parvine de la o imensă personalitate istorică pe care prea puţini ar putea să o bănuiască de un interes expres pentru democraţia, şi pentru democratizarea unei societăţi.

Prea puţini, presupun inclusiv dintre istorici, au observat că Napoleon Bonaparte însuşi a vorbit despre conducerea sa – în calitate de prim-consul şi apoi împărat al Franţei – ca fiind în fapt o democraţie. Ar putea să pară o ironie sau poate chiar o aberaţie o astfel de pretenţie venind din partea unui om de geniu,însă ale cărei manifestări de autoritate au ajuns să domine continentul european pentru doar două decenii, însă nu mai puţin absolut şi dur decît au făcut-o alţi mari împăraţi prin actele lor.

Napoleon se justifică însă foarte simplu şi de loc nesemnificativ: am deschis afirmă el, tuturor talentelor calea carierei, deci a exprimării, fără nici o discriminare – am putea explicita aici – legată de nimic: vîrstă, clasă, origine etnică, în cele din urmă şi sex.

O astfel de formă a democraţiei merită să fie înregistrată istoric, fără nici o reţinere, nu drept unica democraţie în sine, ci drept o formă complementară de acţiune democratică a sistemelor politice actuale, care aspiră a reprezenta autentice exprimări ale capacităţii popoarelor de a participa la istoria umanităţii. Care dintre guvernările actuale – să zicem şi: care guvern român – poate revendica pretenţia democratică la care Napoleon Bonaparte are un drept deplin? Evident, nimeni nu poate să dorească a avea la conducerea ţării sale un conducător autocrat precum a fost una dintre cele cîteva cele mai mari personalităţi ale istoriei care, în acest caz, a condus Franţa, însă este evident că o cale liberă pentru susţinerea, detectarea şi valorizarea talentelor, ar trebui să fie complementul oricărei democraţii, complement care pînă în prezent lipseşte chiar mai mult democraţiilor decît unor numeroase dictaturi.

S-ar părea că două democraţii apărute simultan şi convergent – una lincolniană şi o alta napoleoniană – ar fi evident mult mai bune decît una singură. Ajuns în acest punct mai sînt dornic doar să spun că datorez această concluzie lui Aldous Huxley şi, în particular, culegerii sale de conferinţe ţinute la Santa Barbara în 1959 şi publicate ulterior (1978) în volumul „The Human Situation”. Lui Huxley nu i-a scăpat pretenţia lui Napoleon, citată aici.

Revista indexata EBSCO