Oct 17, 2015

Posted by in ESEU

Cosmin PÂRGHIE – Oglinzi întortocheate: evreul văzut prin lentila istoriei. Statutul de lider spiritual evreiesc în vremuri de restrişte

Ştim că imaginea evreului a avut de suferit mai tot timpul fiind mutilată şi terfelită, totuşi, în contumacia unor probe verosimile şi în lipsa de adevăr a unor fapte  ce i s-au alipit cu de-a sila, de-a lungul istoriei. Popor însemnat cu sîngele lui Cain, născuţi în zodia unui Schlemihl, veşnici ahaşveri, evreii au avut de suferit continuu şi, în ciuda acestui fapt de-a dreptul zdrobitor pentru conştiinţa lor, au rămas şi au răzbit ca popor unit şi nu ca populaţie, prin credinţa şi cultura lor.

Încă din 1542, în reprezentarea lutheriană, din cartea Von den Juden und Ihren Lügen, autorul acesteia îi potopea pe evrei în condamnări şi învinuiri. Iată cum îi cataloga: „cîini însetaţi de sîngele întregii creştinătăţi şi ucigaşii creştinilor printr-o voinţă îndîrjită, şi că le-au plăcut atît de mult să facă lucrul acesta, încît au fost deseori arşi pînă la moarte pe rug […] ca o ciumă, ca o duhoare şi o adevărată nenorocire pentru ţara noastră.”[2] Şi, de parcă nu ar fi suficient de dinamitard şi de condamnabil acest discurs, Luther a continuat să adauge şi să-i descrie pe evrei ca fiind „criminali, ucigaşii lui Hristos şi ai întregii creştinătăţi.”[3] Sînt ei, oare, culpabili (toţi) de toate faptele acestea? Singur, acest popor, a adus „ciuma” tuturor dezastrelor? Două strofe din Iacob Groper[4] pot fi destul de evocatoare în acest sens: „Meile, treft a mentş an umglic / Veisn, veis ich nit farvus. În traducerea lui B. Iosif : Şi-l loveşte pe om nenorocul / Dară nu ştie dece”.

Pe urmele lui Luther a fost şi grupul Reichstag-ului prin vocea deputatului Ahlwardt, care în 1895 cerea să închidă porţile societăţii pentru totdeauna ca să nu mai aibă pe unde veni evreii. O societate închisă, necoabitantă şi manifestă în cazul evreilor care vroiau să populeze societatea germană, şi de altfel, asupritoare faţă de acei evrei rămaşi. În plus, în baza unei psihoze, a unei erori umane, prin Hitler[5] în Europa şi, la noi prin sovietizarea României, s-a început o campanie antievreiască, decimatoare pînă la ştergerea oricărei urme evreieşti. În acest sens avem o mărturie făcută de un supravieţuitor de la Auschwitz – Birkenau, care declara că: „Există un crematoriu separat în complex pentru efectele personale, unde toate scrisorile noastre, fotografiile şi desenele au fost arse… Nu au vrut să ne distrugă doar pe noi, ci şi cuvintele noastre, vieţile noastre, amintirile.”[6] O imagine escatologică, greu de imaginat că este rezultatul (totuşi) pe care unii oameni (?) (e adevărat, oameni dospiţi de o ură pe care au moştenit-o şi care produce, cum se ştie, o lobotomie generală în sistemul lor de gîndire; prima sucombata în cazul în care ea a existat vreodată este morala) l-au vrut cu înverşunare. Şi fără morală, după cum se ştie, omul nu este mai presus de animal. Şi ar mai fi aici cîteva „calităţi” ale acestor oameni (?) printre care: necompulsiunea şi idiosincrazia pînă la demenţă, tancaţi ca o maşină cu tot răul posibil şi folosit la capacitate maximă să-i zdrobească pe evrei.

În ciuda acestei imagini istorice – imagine apocaliptică[7], am putea spune, ce rămîne în constiinţa şi sufletul lor ca un păcat strămoşesc, de care nu sînt toţi vinovaţi (generaţie cu generaţie), însă din nefericire au fost luaţi la hurtă şi băgaţi în aceeaşi oală cu smoală aprinsă – , deci, în ciuda acestei imagini de-a dreptul dantescă, de popor întors din infern, poporul evreu şi-a construit singur imaginea prin cîţiva oameni iluştrii. Unul dintre aceştia a fost fondatorul hasidismului, pe numele lui Israel ben Eliezer (1700-1760), cunoscut ca Baal Sem Tov, prescurtat Besht.

Aşa cum ştim, hasidismul a apărut „ca o reacţie la un lanţ de evenimente istorice începute cu masacrele anti-evreieşti cazace, poloneze şi ruseşti din secolul al XVII-lea şi continuate cu eşecul mişcărilor mesianice ale lui Shabbatai Zvi (secolul al XVII-lea) şi Jacob Frank (secolul al XVIII-lea)”[8]. Aşa cum arăta A.L. Zissu, Baal Sem Tov a fost cel dintîi, cel ce predica o credinţă nouă, „dezbrăcată de sisteme, dogme şi canoane.”[9] O credinţă neelitistă, în virtutea căreia „pentru a te apropia de Dumnezeu nu este nevoie nici de studiul profund al Talmudului şi nici de meditaţii, ci este suficient vederea Lui în toate lucrurile si practicarea unei devoţiuni simple şi sincere prin rugăciune, dar şi prin cîntec, dar şi povestiri”[10]. Aşadar, se consideră că filosofia lui Baal Shem Tov s-a bazat pe încercarea „de a exprima misticismul în termenii psihologici ai experienţei umane obişnuite, asigurîndu-i o funcţie socială. Ca atare a atras atît oameni simpli cît şi învăţaţi.”[11]  Besht a fost un lider spiritual pentru evrei prin tot ce a făcut, dar mai ales prin educaţia spirituală evreiască, cea bună, pe care a transmis-o mai departe.

Tot un lider spiritual a fost, mult mai aproape de noi, şi Iacob Groper. Ion Cristofor[12], într-un articol publicat în revista Convorbiri literare, aprecia spusele reputatul Marius Mircu în legătură cu apariţia lui Iacob Groper, privită ca un fenomen pentru evreii din România, pentru cultura idiş mondială, fiind, „cea mai legendară figură evreiască a României”, chiar „după Baal sem Tov.” Cunoscut ca poet, Carol Iancu l-a considerat ca fiind „unul din cei mai profunzi poeţi idiş pe care i-a dat iudaismul român.”[13] Şi tot acelaşi Carol Iancu, într-un articol publicat în revista Apostrof mărturisea, cu siguranţă retrăind acele clipe din copilărie: „De asemenea, îl acompaniam regulat la sinagogă pe tatăl meu, care adeseori mă trimitea la un frate care locuia la Iaşi, pentru a asista la spectacolele Teatrului Evreiesc de stat, unde am admirat creaţiile multor scriitori idiş, printre care Şalom Alehem, Iţic Mangher şi Iacob Groper.”[14]

Cu mult înaintea lui Carol Iancu, B. Iosif[15], îi dedica prin 1934 o carte  celui pe care îl considera „cea mai originală şi complectă armonie izvorîtă din complexul sufletului evreiesc din România.”[16]  Dacă vreţi, Iacob Groper a ştiut să arate, poate  în cel mai sincer mod, sufletul evreiesc, aşa cum este în splendoarea lui, în şi prin creaţia sa poetică. Nu degeaba la Toynbe-hall, tineretul „rămase pironit în faţa nouei apariţii a lui Groper, care adusese în poezia sa ecouri din sufletul liric al evreului, care păşise pe marginea pajiştilor şi se jucase în iarba şesurilor moldoveneşti.”[17] Tot aici, la Toynbe-hall la cunoscut şi Fundoianu. Chiar el mărturiseşte acest lucru: „L’am cunoscut pe Groper – la toynbeehale din Iaşi – într-o seară cu sală sărăcăcioasă şi cu public puţin, fugărit de ploaie. Era toamnă, Groper citea versuri.”[18] Încîntat de versurile pe care le auzise: „I-am făcut propunerea de a-i traduce în româneşte versuri. Groper m’a ajutat.”[19]

Groper l-a ajutat şi atunci în momentul  acela (de rătăcire) cînd Fundoianu îşi căuta calea spirituală: „Era o vreme cînd îmi căutam calea înainte, mirat că îndărătul meu nu era nici un trecut şi că temperamentul meu cerea o tradiţie. Aveam nevoie de un ţărm pietros şi dinţat de pe care să ridic, neagră, ancora. Aveam nevoie de un părinte, de o tradiţie, de o ereditate. Atunci a intervenit Groper. El îşi ştie tradiţia şi practică cu fervenţă zeii casei. […] Groper m-a luat de mînă şi m-a dus la portretul bunicului meu: Beniamin Schwarzfeld. Am înţeles că acolo era tradiţia. Am revenit la origine şi la Biblie. Am revenit imediat nu la sionism, ci la iudaism. Sionismul e numai o finalitate politică. Iudaismul – una vitală.”[20]

Un alt lider spiritual, care-l cunoştea pe Groper şi pe Fundoianu de la Toymbe-hall, a fost, fără doar şi poate, A.L. Zissu. După spusele lui Leon Volovici, „ca doctrinar al unui naţionalism evreiesc, Zissu este, în România, principalul promotor al reîntoarcerii la iudaismul „autentic” şi „integral” al profeţilor, opus instituţiilor rabinice şi identităţii duble – a fi român sau german sau maghiar de „cult mozaic”[21]. Este vorba „de un naţionalism evreiesc „creator”, avînd ca ideal un sionism mesianic.”[22] Opunîndu-se mişcărilor antisemite, practicînd iudaismul în forma lui nealterată de politic sau de vreo atitudine elitistă, Zissu a reuşit să strîngă în jurul său, fiind totodată directorul cotidianului naţional evreiesc Mîntuirea, „un număr semnificativ de tineri intelectuali şi scriitori evrei care au recunoscut influenţa covîrşitoare a lui Zissu asupra formării lor şi asupra relaţiei cu iudaismul.”[23]

Să notăm că „Poetul şi filozoful B. Fundoianu (după emigrarea în Franţa – Benjamin Fondane), un discipol şi colaborator apropiat al lui Zissu, a împărtăşit nu puţine idei  ale sale în înţelegerea iudaismului modern. Devenit apoi discipol al filozofului rus Lev Şestov, Fondane a fost preocupat să găsească o apropiere şi o continuitate între gîndirea mesianică sionistă a celui dintîi şi gîndirea religioasă a lui Şestov, aflat după expresia lui Fondane, ŕ la recherche du Judaďsme perdu.”[24] Mai mult, „În 1937, după lectura cărţii lui Zissu, Logos, Israel, Biserica, Fondane îi expune lui Şestov ideile fundamentale ale cărţii, sperînd să-i trezească interesul.”[25]

Aşadar, statutul de lider spiritual evreiesc  pe care l-au avut toţi cei prezentaţi (şi nu numai) în paginile acestui eseu, a însemnat extrem de mult pentru menţinerea legăturii strînse, în vremuri de restrişte, între poporul evreu. Astfel că, în ciuda procesului amplu de extirpare al evreilor (Auschwitz – Birkenau a fost, în acest sens, o metodă, dar nu singura[26]), statutul de lider spiritual evreiesc a însemnat mai mult decît o frondă faţă de regimul bolnăvicios, mai mult decît o luptă (chiar dacă şansele de reuşită erau nule), cît transmiterea mai departe a întregii tradiţii evreieşti. Statutul de lider spiritual evreiesc a asigurat o continuitate a tradiţiei pe care naziştii şi comuniştii sovietizaţi sperau cu orice preţ s-o distrugă şi astfel, să radă de pe faţa pămîntului naţia evreiască. N-au reuşit. Şi nereuşita lor se datorează acelor mii, poate milioane care au murit pentru ca tradiţia şi cultura poporului evreiesc să nu se piardă.

 

 

 

[1] „Oglinzi întortocheate…”, aşa începe poemul  „Main Heim” de Iacob Groper, în traducerea lui F. Beniamin, cu titlul românesc „Acasă”, din revista Lumea evree, an I, nr. 7, sîmbătă, 26 aprilie 1919, p. 13.

[2] Gina Pană, „Concepţia medievală asuprea evreului şi relaţia sa cu antisemitismul modern” (p. 46), articol publicat în Istorie şi memorie evreiască, volum omagial dedicat doamnei dr. Lya Benjamin / Centrul pentru studiul Istoriei Evreilor din România, ed. Anca Ciuciu, Camelia Crăciun, Bucureşti: Hasefer, 2011.

[3] Ibidem

[4] Dr. B. Iosif, Nostalgia ghettoului evreesc: opera lui Iacob Groper, ca reflex al fiinţei evreilor din România, Cultura Poporului, Bucureşti, 1934, p. 31.

[5] Găsim în periodicul L’Écho de l’Alger, din 7 aprilie 1933, p. 1, o ştire de ultimă oră, sub titlul francez Le grand rabin de France demande instamment ŕ ses coreligionnaires de ne s’associer ŕ aucune  manifestation sur la voie publique. ?tiind că evreii erau supuşi exceselor barbare hitleriste, iar numărul morţilor creştea de la o zi la alta, pe data de 6 aprilie 1933 : « Le Grand-Orient de France nous communique la protestation suivante : Profondément et douloureusement ému par les souffrances que causent les atroces pérsecutions impudemment démentis, Le Grand-Orient de France, fidčle ŕ ses principles qui sont la tolérence mutuelle, le respect des autres et de soi-męme et la liberté absolue de conscience, s’associe aux protestations indignées de tous les peuples civiliés contre les excčs barbares de l’hitlérisme. »

[6] Anca Ciuciu, „Papirene Kinder – Coduri ale fotografiei de familie”, op. cit., 2011, p. 131.

[7] Numai dacă ne gîndim la politica lui Ion Antonescu, în cazul evreilor din România, după 1941 – cînd, acesta, „dispune în privinţa evreilor revocarea din armată şi din funcţiile publice, interzicerea căsătoriilor mixte, interzicerea dreptului de a lucra în întreprinderi, de a practica avocatura, medicina, dreptul, excluderea din şcolile şi universităţile de stat, evacuarea din sate şi tîrguri, exproprierea, munca forţată şi, ca „soluţie finală, deportarea în lagărele din Transnistria” – ne încrîncenă. Acest citat a fost extras din cartea Avangardismul românesc, de Ovidiu Morar, carte apărută la editura Ideea Europeană, 2005, p. 65.

[8] Seminarul Itinerariul culturii hasidice, Bucureşti, 19 aprilie 2006, cu tema „Hasidism şi idiş în Europa răsăriteană”. http://www.eurocult.ro/agenda/evenimente/Hasidism%20si%20idis%20in%20Europa%20rasariteana.pdf.

[9] A. L. Zissu, Ereticul de la Mînăstirea Neamţu, Bucureşti, Editura Adam, 1931, p. 91, apud Leon Volovici, „A. L. Zissu: între „erezie” şi sionism mesianic”, op. cit., 2011, p. 136.

[10] Vezi nota 7.

[11] Aceeaşi notă.

[12] Ion Cristofor, „Un cărturar evreo-român : Schlomo David” :

http://convorbiri-literare.dntis.ro/CRISTOFORmai4.html

[13] Carol Iancu, Evreii din România (1866-1919) : de la excludere la emancipare, Editura Hasefer, 1996, p. 289.

[14] Carol Iancu, „?coala din Hîrlău”, publicat în revista Apostrof, anul XIX, 2008, nr. 8 (219).

[15] În numărul 235 (1035) din 31 iulie 2005 al revistei Realitatea evreiască, se publică un articol intitulat „Iacob Ashel Groper – un corifeu al poeziei idiş în România”, p. 11. În acest articol, la un moment dat, autorul se întreabă în legătură cu numele  B. Iosif  dacă nu cumva este „un pseudonim ?”.

[16] Dr. B. Iosif, op. cit., p. 30.

[17] Ibidem, p. 9.

[18] B. Fundoianu, „Cuvinte despre un prieten… ”, publicat în Lumea evree, an I, nr. 19, sîmbătă 1 noembre 1919, p. 17.

[19] Ibidem

[20] Ibidem

[21] Leon Volovici, op. cit., p. 136.

[22] Ibidem

[23] Ibidem

[24] Ibidem, p. 138.

[25] Ibidem

[26] Îmi aduc aminte că  unul dintre profesorii pe care i-am avut în facultate, a venit, într-o zi, bineînteles, la cursul de Istoria literaturii române, şi ne-a arătat o poză cu nişte vagoane de tren – pînă aici nimic dramatic –, însă uitîndu-ne mai bine, am observat că erau evrei ticsiţi în acele vagoane pe zăpuşeala de afară, ca să piară sufocaţi. O poză ca aceasta este o dovada vie a evreului-martir. Nu ai cum să te uiţi la aşa ceva fără să-ţi sîngereze sufletul, fără să-ţi repeţi obsesiv „oare cum a fost posibil aşa ceva ?” O poză de genul acesta are nu doar valoare de document istoric, ea este o istorie nefericită dar vie în sine a poporului evreu.

Revista indexata EBSCO