Oct 17, 2015

Posted by in ESEU

Emil Petru RAŢIU – Căderea coloanelor templului civilizaţiei

În memoria Seniorului Petru Ursache

În lumea de astăzi lipseşte fundamentul; pe ce se bazează consensul unui sistem democratic, în special în epoca SMS-urilor şi a pierderii limbii, ca epifenomen al pierderii capacităţii de a gîndi a oamenilor, de care virtualitatea, „comunicaţia” multimedială, este complice şi în parte responsabilă?

Perioada revoluţionară a omenirii – 1789/1917 – şi cele ei adiacente, pre şi post, distrugînd elitele, a hipertrofiat legalitatea, iluzionîndu-se că prin hipertrofierea unui proces juridic, a legalităţii formale, poate fi menţinută o societate care şi-a pierdut legitimitatea, fundamentele elitare, meritocraţia, ale celor mai buni, seceraţi de furtuna egalitară. Totul a fost astfel pervertit, iar ca epifenomen a ajuns să intereseze azi pînă şi sexul, coloană înnăscută a raporturilor între oameni, gustul estetic – de fapt, arta desfiinţată –, prin „literatura” best-seller, în majoritate pe canale editoriale comerciale de limbă engleză, cu volume pe care un scriitor adevărat s-ar ruşina să le semneze, sau prin eurovision, rockmetal, desfiinţîndu-se categoria de frumos împreună cu intelectul uman – l’école du regard –, facebook în opoziţie cu tăcerea, care odată era considerată de aur, munca versus ingineria financiară care a înlocuit capacitatea imprenditorială a burgheziei de odinioară, rămînînd dintr-o realitate adînc pervertită, numai materia – Homo economicus –, fără idee, plagiat de mass-media.

Gîndirea critică, gîndirea negativă, cum o numea Herbert Marcuse, plecînd de la triada dialectică hegeliană, a fost eliminată aproape în întregime de către sistemul economico-industrial de putere, întinzînd peste lumea de sub influenţa sa, vălul opac al unei gîndiri unice, din ce în ce mai conformiste, al mediocrităţii celor care nu pot gîndi. Politically correctness

Asistăm oare, în condiţiile Occidentului de azi, ca într-un sistem al vaselor comunicante ale istoriei, la un nou proletcultism – „soft ?” –, fără dictatura proletariatului, înlocuită de cea a banului, în vederea căreia a trebuit distrus omul prin reducere la inepţie (ca să nu spunem imbecilizare), prin jucăriile electronice, ipad, etc, a reţelei de „socializare” virtuale, pentru a-i controla timpul şi gîndirea, în cadrul unei politici economice care duce în final la entropia planetei? V. la polul opus Butanul, micul regat himalayan care promovează Produsul intern de fericire, în loc de PIB!

Asistăm la triumful „Omului la o dimensiune”, a lui Marcuse. Sau este triumful lui Lucifer? Toate întoarcerile unui Mesia, de care se pomeneşte mai în toate religiile, arată incapacitatea omului de a-şi rezolva singur problemele. Se adevereşte astfel ce susţineau Luther, Calvin, Matthias Flaccius, inspirîndu-se de la Sf. Pavel – păcatul este substanţă, nu „accidens”, este conaturat omului (face parte din natura omului) – şi omul nu se poate mîntui singur, iar astăzi, în această lume pervertită, cum prezicea Nietzsche, numai un Mîntuitor ne mai poate salva? Altfel, lumea va pieri printr-o teribilă implozie, deoarece războiul era un abces de fixaţie, azi devenit imposibil, iar alternativa este implozia, mai mult sau mai puţin lentă, ori anihilarea nucleară într-un al treilea război mondial, al cărui surogat deja îl trăim, prin anihilare umană şi culturală. Astfel, se pare, sofiştii îşi iau revanşa în modernitate.

Subiectivizată filosofia prin eliminarea ideei, după Platon cauză a tuturor lucrurilor şi criteriu prin care le putem cunoaşte, înlocuirea ideei prin senzaţie, fenomenologie, de la baza societăţii tehnocratice, şi decretat sfîrşitul marilor sisteme metafizice şi al metafizicii în general, distrugîndu-se marile „recits”, mituri ale modernităţii, cum le numea Lyotard, s-au distrus coloanele interioare – mentale – şi cele exterioare – sociale – ale templului. Cine ne va mai salva?

Desigur, ar trebui analizată această psihopatologie a societăţii şi d.p.d.v. psihanalitic – Freud, Jung, Fromm. Erich Fromm considera societatea tehnologică a roboţilor, a maşinilor, a bombelor, o societate necrofilă, care preferă vieţii şi vieţuitoarelor, fierul şi moartea, o victorie a freudianului „impuls de moarte”. Este poate şi masificarea, cum o socotesc unii, vinovată de „căderea” coloanelor templului?

Dar CINE – ŞI CÎND – A SURPAT COLOANELE TEMPLULUI?

Să analizăm printr-un proces invers – a rebours – în timp.

În Occidentul secularizat am asistat la căderea ultimei coloane a templului, a legitimităţii, a celei mai vechi instituţii, puterea spirituală, compliment al puterii temporale – deja delegitimată din ce în ce de la 1789 încoace – prin demisia în februarie 2013 a Papei Benedict al XVI-lea, care în mod demn, constatînd pătrunderea procesului de putrefacţie morală a modernităţii contemporane şi în Vatican, şi-a dat demisia.

Dar procesul de surpare a legitimităţii este mult anterior. El începe, în timp cel puţin, cu surparea celei de a doua Rome – Constantinopolul –, a metafizicii greceşti exprimate de ortodoxie, prin cruciada contra Bizanţului de la 1204, aproape contemporană cruciadei contra catarilor, care au surpat platonismul, urmărirea adevărului şi a esenţelor în cugetarea europeană, înlocuită treptat de aristotelismul scolastic a lui Toma d’Aquino şi apoi de subiectivismul cartesian „cogito, ergo sum”, ducînd la „moartea” metafizicii, a transcendenţei, promovate ulterior de empirismul anglosaxon şi culminate în filosofia de azi a Americii.

Mergînd mai afund în timp, a fost un proces istoric lung, încă în curs de desfăşurare, de moarte a unei forme de civilizaţie, începute prin sofism şi adoptarea sa de către romani, adică a formei în detrimentul fondului, deoarece temelia de civilizaţie a Romei a fost triumful formei, nu al conceptului socratic, al adevărului, al „maieuticii”. Popor „pragmatic”, preocupat de cuceriri, nu de speculaţii filosofice, de aletheia, adevăr, precum grecii antici, romanii au identificat adevărul cu fapta, verum et factum convertuntur, cum afirmă filosoful italian G.B. Vico. Sofismul s-a extins apoi în timp asupra întregii civilizaţii occidentale, care i-a căzut victimă, tot aşa cum la timpul său i-a căzut victimă marele Socrate, care a combătut toată viaţa sofismul, în numele adevărului. Relativizarea şi în consecinţă delegitimarea valorilor şi idealurilor, respectarea formală a normei şi nu în mod necesar căutarea adevărului (Vezi judecata lui Pilat!), au creat o civilizaţie neorganică, formală, căreia i-a pus capăt o nouă civilizaţie, cu aderenţă între formă şi conţinut (fond), creştinismul. Dar astăzi?

În legislaţia de la baza societăţii occidentale, şi de aici în forma mentis a ei, legile alcătuiesc cadrul, forma, pentru a acoperi un gol de conţinut, de adevăr, căci dialectica procesului de justiţie se desfăşoară de către oameni – avocaţi – nu în serviciul adevărului, dar al creării de situaţii în afara adevărului. De aceea, formele fără fond, de care se vorbea şi se vorbeşte în continuare la noi, după geniala sintagmă a lui Titu Maiorescu, se pot aplica tot atît de bine Occidentului, în formele lui de activitate socială neproductivă (ideologică). Occidentul, aşa cum este văzut la noi, este o băşică mult idealizată! Vedem încă Occidentul cu ochii lui Dinicu Golescu, după secolul fanariot, dar despre imaginea Occidentului în percepţia noastră colectivă, înainte şi după epoca fanariotă, nu este locul în acest articol; menţionăm doar că mai toţi principii ardeleni, Batoreştii – de Ecsed sau de Şimleu –, Gabriel Bethlen, etc., aveau studii superioare la Padova, la fel Constantin Cantacuzino, stolnicul, unchiul lui Constantin Brâncoveanu, că Radu Mihnea, viitorul domn, a trăit la cumpăna veacurilor XVI-XVII la Veneţia, unde exista în acel timp o colonie de boieri români, că principele Ioan Ştefan, fiul domnului moldovean Petru Şchiopul, a fost student fruntaş la un colegiu iezuit din Innsbruck şi din donaţiile sale s-au clădit, printre altele, marea Universitate iezuită din Louvain, cea mai mare din Europa a acestui ordin religios, fără a mai aminti înaintea lui, de Petru Cercel, care publica versuri în limba italiană, etc., etc.

În afară de evul mediu şi de regalitate, care au avut în societatea occidentală un puternic fond trăit, simţit de aceasta – Principele era legătura între ordinea divină a astrelor şi ordinea care domneşte pe pămînt; desfăşurarea timpului, dirijată în înalt de divinitate prin astre, este încredinţată pe pămînt unui principe iluminat şi înţelept, care traduce în viaţa oamenilor armonia sferelor cereşti şi legile naturii –, de la renaştere – Machiavelli, politica fără morală – şi iluminism, aşa numita civilizaţie occidentală a creat numeroase forme şi o multitudine de instituţii în slujba sofismului: parlamente, fără reprezentanţă reală, de avocaţi, – tribunale, lex –, aşa cum în artă a creat astăzi muzica fără melodie, ilustrînd cel mai bine „urletul” din tabloul lui Muench!

Acest sofism, al discursului meşteşugit despărţit de morală şi adevăr, care a năpădit întreaga civilizaţie occidentală, s-a întins asupra instituţiilor sale: politică, parlament, ilustrînd cel mai bine în literatură formele fără fond, prin „école du regard”, ulterior romane fără punctuaţie, mizerie de idei mascate azi de excentricitate.

În evul mediu, şi nu ştiu dacă „progresul” de atunci încoace este totdeauna progres, parlamentele, adunările reprezentative – Vezi azi exemplul democraţiei directe care încă supravieţuieşte potopului partinic modern anglosaxon, în unele cantoane din Elveţia – aveau mult mai multă substanţă, ele reprezentînd de aproape cetăţenii, prin corporaţii. Scribii oligarhilor („democraţi”) au inventat azi cuvîntul „populism”, pe care nimeni nu ştie să-l explice, dar toţi îl iau de bun, căci trăim într-o societate a lăutărismului, a mediocrităţilor, începînd de la vîrful piramidei. (Probabil societatea comunicării multimediale a involuat, prin byte-uri, creierul omului contemporan. La aceasta s-a adăugat lăţirea peste măsură a unei limbi sub-elementare, fără gramatică şi ortografie.)

Marile oligarhii financiare, reprezentate în parlamente prin oameni umbră, deputaţi pe care alegătorii nu-i cunosc, au fost desigur contrarii formei de reprezentanţă directă, care tăia tentaculele caracatiţei lobby-urilor, atunci cînd după primul război mondial şi-a făcut reapariţia această formă de reprezentanţă directă, la noi teoretizată de V. Madgearu şi admirată de Mircea Eliade în Portugalia lui Salazar, astăzi înfierată ca fascism, sau în cel mai bun caz ca „populism”.

Democraţia „occidentală” de astăzi, autoreferenţială şi relativistă – căci democraţia nu este numai „originală”, ca la noi, dar o democraţie fără epitet nu există nici în lăudatul, osanatul Occident – şi politica cu instituţiile ei sînt o formă, frumoasă teoretic şi cea mai remunerativă, dar fără fond! Formele fără fond sînt azi şi ale Occidentului! Alegerile, este îndoielnic că pot fi libere atît timp cît alegătorului îi sînt impuse pe o listă gata făcută persoane pe care nu le alege el, ci trebuie numai să le dea consensul, printr-o ştampilă, la patru ani odată, după care suveranitatea sa a încetat!

Cum alte forme – dictaturile – au eşuat în teroare în cazul comunismului, autoritarism în cazul fascismului şi cult al personalităţii dictatorului în amîndouă, democraţia nu este cea mai bună lume posibilă, a lui Leibniz, dar, în mediocritate, este totuşi cea mai puţin rea formă din cîte se cunosc, cum zicea W. Churchill (Fifty-Fifty de la Teheran şi Moscova – 1944), comerciantul de popoare împreună cu D. Roosevelt şi Stalin. Dar… Aceasta nu a împiedicat, dată marea mediocritate a oamenilor politici care deţin azi puterea, de pe ambele maluri ale Atlanticului, ca să facă să devină realitate, întîi în Iugoslavia, apoi în Irak, Afganistan, Libia şi în alte locuri de pe glob, utopia negativă a lui George Orwell, marea travestire a istoriei şi tragedia sa, operată tocmai de state „exemple” de democraţie: Războiul este pace, libertatea este robie, prostia este forţă! Bombele „umanitare”, fără nici o legitimitate, exportînd „democraţie”, destabilizînd echilibre şi creînd azi haos fără sfîrşit, – vezi, ultimul, exodul de refugiaţi din Siria – validînd astfel, teza sofistului Trasimah din secolul V a.Chr., că „este just ceea ce îi place celui mai puternic”!

Ceea ce lipseşte din punct de vedere social şi politic civilizaţiei neopozitivismului tehnologic, fără liant interior de cultură şi sentiment a Occidentului şi a Americii de Nord actuale, este tocmai fondul de Kultur şi Gemeinschaft (comunitate) bazat pe sentiment, îngemănat cu superioritatea morală a unei mari culturi ca aceea, de pildă, extraeuropene, a Indiei nonviolenţei contra naturii şi tuturor fiinţelor şi oamenilor, a lui Gandhi – arma cu care a înfrînt arogantul Leu britanic –, în lipsa căreia este prezent pericolul unei societăţi fără legitimitate, exprimată, aşa cum afirmă premiul Nobel Amartya Sen, prin „autorictas” fără „veritas”, a formelor autoreferenţiale fără fond. Căci, de la o libertate inspirată de principiul transcendent şi ascendent al unei ierarhii şi discipline spirituale interioare, dobîndite prin educaţie, aspirînd la o sferă umană superioară spiritual, distrusă prin eliminarea treptată a culturii umaniste şi clasice din învăţămînt în a doua jumătate a secolului XX – după cel de-al doilea război mondial –, s-a ajuns astăzi la transformarea libertăţii într-un surogat, într-o „libertate” (foarte inferioară) a bunului plac, fără fond, antisocială, a junglei, o travestire, într-o eră de profundă mediocritate în care răsună parcă cuvintele, fără voie paradoxale, ale unui personaj dintr-o piesă, care ar putea fi foarte bine şi „Rinocerii” lui Eugen Ionesco:

– La atîtea libertăţi pe care le aveţi, mai vreţi şi libertatea de a gîndi?! (La ce foloseşte?) Nu aveţi smart-phone, tablet, face-book, i-pad, etc., etc.?

Admirabil, dar tragic epitaf, ascuns cu grijă, al libertăţii şi al omului …

 

Revista indexata EBSCO