Oct 17, 2015

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Cazul scriitorului Corlaciu

Motto: „La New York (cum de putuserăm oare uita?!) se afla o colonie numeroasă de români. Aproape cincizeci de mii. Printre ei era şi unul, Miron Peekur, membru în consiliul comunităţii, imigrat acum mai bine de trezeci de ani cu acelaşi vas cu care venise şi Octave” (Ben Corlaciu, Moartea lîngă cer)

           

  1. Viaţa

Pe drumul spre istoria literară, lui Ben Corlaciu (1924-1981) i s-a întîmplat ceva. Primele sale trei volume de versuri, publicate în timpul războiului (Tavernale, 1941, Pelerinul serilor, 1942, şi Arhipelag, 1943), împreună cu imediat postbelicul Manifest liric (1945) au fost primite entuziast de critica vremii.[1] Absolvent al Facultăţii de Filosofie şi Litere (1947), Corlaciu a făcut parte din colegiul redacţional al grupării Albatros (1941), alături de Geo Dumitrescu şi Dinu Pillat, şi a colaborat constant în anii 1944-46 la Revista Fundaţiilor Regale şi Universul literar. În 1946, Corlaciu debutează în proză cu volumul Moartea lîngă cer, un soi de poem epic ubuesco-picaresc. După instaurarea regimului comunist, ilegalistul Corlaciu[2] devine redactor la publicaţiile Frontul plugarilor şi Flacăra (1948-1951) şi responsabil cultural la Casa Scriitorilor.[3] În această perioadă, Corlaciu publică proză pe linie, intens proletcultistă (La trîntă cu munţii, 1949; Candidatul, 1950; Timpii de aur, 1951; Pîinea păcii, 1951) şi ia cuvîntul la şedinţe pentru a pune în discuţie, alături de Petru Dumitriu, Alexandru Jar şi Mihail Novicov, temeinicia jdanovist-leninistă a producţiilor realist-socialiste ale lui Vladimir Colin.[4]

Criticat el însuşi, alături de Al. Jar, Ion Călugăru, Marin Preda, Eusebiu Camilar şi Aurel Baranga pentru „schematism”,[5] Corlaciu va fi epurat din Uniunea Scriitorilor în 1954, datorită inimiciţiei trainice a lui Mihai Beniuc care, în 1982, după moartea lui Corlaciu, încă mai supura: „E adevărat că poate un rău tot i-am făcut lui Blaga, ori mai curînd un bine. Trecînd odată prin Cluj, mergînd la Huedin, unde eram deputat al Marii Adunări Naţionale, l-am invitat la Hotel „Siesta”, să-i comunic ceva. Licheaua de Ben Corlaciu, cel care a fugit apoi în Franţa şi ne-a defăimat cum a ştiut la aşa zisa „Europa liberă”, se lăuda pe toate drumurile că trăieşte cu fata lui Blaga şi se considera ginerele poetului. L-am prevenit pe Blaga să nu lase în ruptul capului această pramatie, acest şarlatan pseudo -poet să-i devină ginere. Blaga m-a ascultat şi mi-a mulţumit. Bine am făcut, rău am făcut, nu ştiu. Fata s-a măritat apoi cu un comunist cinstit, inteligent, de treabă, şi au copii. Între timp, Lucian Blaga a răposat. Iar pretinsul său „ginere”, Ben Corlaciu, pe care slujnica [Monica Lovinescu, n. M.P.] „Europei libere” cu simbrie-n dolari l-a pus între altele să mă scuipe de la distanţă timp de o oră, bocea în curtea Uniunii Scriitorilor, în şoseaua Kiseleff, pe pretinsul său „socru”. Căci nu fugise încă canalia la Paris, unde după ce şi-a golit rînza de venin, a ajuns să spele automobile, apoi a murit.”[6]

Între 1954-56, Corlaciu a trăit, conform unor anumitor surse, „numai din banii primiţi ca figurant la teatru, angajat la intervenţia unor prieteni printre care era şi Radu Beligan,”[7] şi din cîştigurile ca „ospătar la restaurantul Ca­sei Scriitorilor”, unde este „acuzat că şi-a făcut din feţele de masă ale restaurantului cămăşi şi nu lipseşte mult să fie trimis în închisoare”.[8] Reabilitat, şi cu sprijinul prietenului său Zaharia Stancu, în 1956, Corlaciu publică novella Noaptea de la Ipoteşti: două episoade (1957) şi două romane foarte bine primite: Cazul doctor Udrea, (1959) şi Baritina (1965). În vara anului 1965, vizitîndu-şi prietenii din satul Molişeţ, se arată încrezător în „reformele democratice pe care le va face Nicolae Ceauşescu, care luase cu puţin timp în urmă destinele României”.[9] Volumul Poezii (1969), cu o prefaţă de Laurenţiu Ulici, cuprinde materialul din volumele de pînă în 1945 împreună cu aproape două sute de pagini de inedite şi cimentează statutul poietic al lui Corlaciu. Volumele următoare, Poeme florivore (1972), Starea de urgenţă (1972), confirmă valoarea poeziei lui Corlaciu, care obţine şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezie Starea de urgenţă. Între 1968 şi 1972, Corlaciu este redactor-şef al revistei „Almanahul literar” (Bucureşti).[10] La începutul anilor ‘70, Corlaciu e „deţinător de rubrică permanentă” la Săptămîna lui Eugen Barbu, „tribună de unde moraliza stratosferic”.[11] În 1973, Darie Novăceanu îl prezenta în Cudernos Hispano-Americanos de la Madrid drept unul dintre romancierii de frunte ai României socialiste.[12]

În 1975, Corlaciu rămîne la Paris, unde face greva foamei pentru a-şi reîntregi familia. Cu sprijinul prietenului său Virgil Ierunca, ajunge să colaboreze la postul de radio Europa Liberă şi la ziarul francez Le Figaro. În România, lucrările sale sunt retrase din bibliotecile publice şi trecute la „Secret”.[13] La Paris, îndată ce utilitatea est-etică a lui Corlaciu „transfugul” păleşte, destinul scriitorului devine din ce în ce mai nebulos.[14] Corlaciu moare (împuşcat, conform anumitor surse) în metroul parizian în după-amiaza zilei de 17 iunie 1981, în drum spre acasă.[15]

După 1989, opera lui Corlaciu a reintrat timid în circuitul noii istorii literare, dar recuperarea scriitorului gălăţeano-maramureşean nu a depăşit din păcate nivelul hagiografilor localiste, cu iz de istorisire sfătoasă despre fiul satului care a ajuns mare la oraş. Mai supărător decît aceste benigne recuperări localizante, articolele dedicate lui Corlaciu în diverse dicţionare ale literaturii române păcătuiesc prin aceea că se focusează pe opera poetică a lui Corlaciu discutînd doar superficial proza. Ce au în comun ambele abordări e încercarea de a escamota caracterul realist-socialist al prozei lui Corlaciu cu ajutorul eufemismelor de genul „proză de tranziţie”, „schematică”, cu „ajutorul căreia” şi-a antrenat talentul de prozator şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, exilatul Corlaciu e telescopat anacronic în opera scriitorului reperist Corlaciu. „Disidentul” tinde să îl falsifice pe scriitor. Care a fost unul foarte bun şi mult mai interesant în complexităţile lui decît ne-ar lăsa să credem actualele hagiografii apoase puse în circulaţie de unele dintre cercurile scriitoriceşti care încearcă, pe bună dreptate, să îl recupereze.

  1. Opera

Proza lui Ben Corlaciu a evoluat de la iniţialul ubuism generic de stînga, care exploda prin fantastic, ironie şi hibriditate categoriile cotidianului mic-burghez, la un tip de realism socialist care, deşi turnat în tipare ideologic marxist-leniniste, poseda o vitalitate care deborda tiparele genului. În Moartea lîngă cer găsim fulguraţii care amintesc de un Jean Paul (Richter) sau de un Lautréamont, găsim o dorinţă de a aboli timpul şi spaţiul care ne duce cu gîndul la Noaptea de Sînziene a lui Mircea Eliade (scris mai tîrziu) şi un tonus de vagabond cosmopolit care aminteşte de un Henry Miller fără obsesii sexuale. Dar, în esenţă, scrierea caleidoscop a lui Corlaciu e mai puţin Lupul de stepă al lui Hermann Hesse şi mai mult fantazare adolescentină în clişee de Hollywood şi de roman poliţist. Teatrul Magic e mai degrabă evazionist decît introspectiv, dar scurtcircuitările banalităţii cotidiene sunt surprinse cu acuitate tipică genului (de la Urmuz, la anticomunistul Grigore Cugler-Apunake şi ceilalţi):

 

”După cîteva zeci de metri, m-am pomenit că nu mai pot înainta. Venea un om pe catalige, strada se umpluse de gură-cască. Omul era sus, deasupra tuturora, depăşea cu capul nivelul celui de-al doilea etaj. Avea în faţă, de la bărbie pînă la genunchi, o platoşe de carton, pe care scria cu litere de cel puţin o şchioapă:

A FOST RĂZBOI,

NU MAI SUNT

?OMERI.

EU N-AM

FOST LA

RĂZBOI.

Avea şi la spate o platoşe la fel, cu un text identic. Omul-sandvici! Omul-sandvici! şipau copiii, petrecîndu-se mereu printre picioarele lui de lemn” (Moartea lîngă cer, E.P.L. 1967(1946),114).

 

Motivul invalidului – trupesc sau sufletesc – de război, al marelui sau micului mutilat va reveni în romanul cel mai de succes al lui Corlaciu, Cazul doctor Udrea (1959), despre confruntarea idealistului conferenţiar universitar şi medicului Toma Udrea, şef de spital, cu urmările celui de al doilea război mondial (răniţi de pe front, cetăţeni ucişi samavolnic pe stradă de ofiţeri germani, criză de instrumentar şi de personal) şi cu mafia burghezo-moşierească de profitori de război şi oportunişti condusă de latifundiarul Georges Mateeanu-Cîrleni şi de doctorul Jean Mouscha. Peisajul moral şi material al Bucureştiului primăverii lui 1944, ruinat de bombardamentele anglo-americane, brăzdat de mutilaţi de război şi populat de profitori de război e bine prins de Corlaciu în pagini care amintesc de Cezar Petrescu (Întunecare) sau de Alexandru Sahia:

”Cu întrebarea aceasta în minte, se izbi lîngă uşă de cineva. Un om ciolănos, negricios, nebărbierit, cu hainele rupte, murdare, care fuseseră odată kaki, soldăţeşti, îl ţinea în cîrcă pe altul, îmbrăcat în acelaşi soi de vestminte, unul ceva mai tînăr, dar cu părul aproape alb, cu o gură suptă, cu nişte dungi dureroase în obrazul stîng, cu ochii metalici, febrili, ascunşi în fundul capului. Portarul striga la ei, în vreme ce orchestra cînta Ciocîrlia: – Iar aţi venit? Afară, plecaţi, nu e voie, nu aveţi voie… dar parcă se ferea să-i atingă, să-i îmbrîncească. Pavel Pavel se uită mai atent, cu ochi mari, şi se cutremură. Erau doi oameni topiţi într-unul singur. Cel de jos avea picioare, nişte picioare desculţe, umflate, jegoase, dar nu avea mîini; celălalt, din cîrcă, avea numai mîini, era doar un trunchi cu nişte mîini subţiri şi vinete, ce păreau că fuseseră arse. Erau, la un loc, un singur om, un om patologic, care inspira oroare şi milă, un om cu două capete suprapuse şi cu două piepturi, şi pe fiecare din piepturile acestea firave, teşite, Pavel Pavel desluşi cîte o mică panglică veche, uzată, prinsă cu ace de siguranţă, panglica Virtuţii Militare… – Nu ne da afară, domnule, spuse unul din ei către portar, dar Pavel nu ştia care anume vorbeşte şi dacă nu cumva vorbeau amîndoi deodată, printr-o singură gură (…) Noi nu sîntem cerşetori, sîntem mari mutilaţi, avem adeverinţe că am fost eroi, ne-am bătut la Stalingrad şi nu avem ce mînca” (Cazul doctor Udrea E.S.P.L.A. 1959, 30-31).

 

Doctorul Udrea şi protectorul său, doctorul Panait Christoloveanu, pierd confruntarea cu reţelele de profitori de război conduse de reacţionarul Mateeanu-Cîrleni şi de machiavelicul Mouscha, două personaje cu siluetă şi substanţă de intriganţi diabolici de roman vagon-lit (Maurice Dekobra, Baletul mecanic al lui Cezar Petrescu). Înţelegînd imperativele istorice ale momentului, Udrea şi Christoloveanu se alătură forţelor progresist-revoluţionare şi ilegaliştilor comunişti care distribuiau manifeste şi care militau pentru retragerea României din alianţa cu Hitler. Au amîndoi de suferit, dar trăiesc şi îi reîntîlnim ca personaje de mare greutate social-politică şi profesională în Baritina (1965). Tot acolo reapar şi Mouscha şi cu Mateeanu-Cîrleni, care se prefăcuse a se alătura stîngii în Cazul doctor Udrea şi care emerge ca şef de bandă de sabotori în Baritina.

Dacă romanul Cazul doctor Udrea are meritul de a marca trecerea lui Corlaciu de la suprarealismul cumva convenţional la un realism de oarecare consistenţă, Baritina are meritul de a transfigura pînă aproape de absolvire de păcate structura ideologic-şablonardă a romanului. De la faza abstract-suprarealistă a scrierii Moartea lîngă cer, trecînd prin proletcultismul la fel de uscat din Timpii de aur (1951), Corlaciu descoperă un filon realist în Cazul doctor Udrea, filon pe care îl exploatează cu mînă de maestru în Baritina (1965), unul dintre nu multele mari romane ale modernizării şi industrializării României. La nivelul personajelor, avem din nou un protagonist idealist, inginerul Dumitru Bazaca, aflat în conflict cu o bandă de oportunişti şi de sabotori din structurile superior-ierarhice (motiv specific literaturii dezgheţului). Ca şi Udrea, Bazaca e sprijinit de un profesor cu greutate, Eugen Puntea în acest caz (în ale cărui cercuri apar şi Udrea şi Christoloveanu, dar al cărui trecut e bîntuit de Mouscha şi Mateeanu-Cîrleni). La nivelul intrigii, lucrurile decurg la fel ca şi în romanul din 1959, cu Bazaca, dedicat cauzei descoperirii resurselor de minereu de baritină, descoperind baritina în Dobrogea dar pierzînd momentan bătălia cu intriganţii sabotori şi plecînd la Hunedoara.

Ceea ce face din acest roman unul reuşit e abilitatea lui Corlaciu de a construi intriga în jurul prospecţiunilor geologice, a căror evoluţie e pasionantă, şi bogata galerie de personaje secundare – de la lipovenii din Deltă, precum cîrciumarul Harlaşa sau pescarul Alioşa, la muncitorii veniţi să lucreze pe şantier cu Bazaca – care dau consistenţă întregii ţesături a romanului. Interesant e şi faptul că scriitura poetică a lui Corlaciu se potriveşte de minune cu evocarea ţinuturilor dobrogene, bîntuite de secete, inundaţii şi ierni aspre, reuşind să creeze o partitură sinestezică, în care oamenii, peisajul văzut şi peisajul nevăzut, geologic, îşi răspund şi amplifică vibraţiile. Nevînd aici destul spaţiu pentru a ilustra toate virtuţile romanului, mă voi ocupa doar de două pasaje. În primul, avem din nou tehnica scriiturii suprarealiste a lui Corlaciu pusă în slujba evocării unor experienţe reale. Luat de Christoloveanu la întîlnirea cu un important personaj din Comitetul Central, Puntea trece apoi prin filtrele recrutării:

”Acum, cînd totul aparţinea trecutului, Eugen Puntea uneori îşi amintea cu o autoironie indulgentă întregul zbucium prin care trecuse timp de aproape patru luni, după întrevederea din Aleea Alexandru. Era vizitat de unii oameni total necunoscuţi, care se recomandau ba de la Comitetul Provizoriu al Capitalei, ba de la Consiliul general A.R.L.U.S., ba de la Ministerul Învăţămîntului, şi întreţineau cu el discuţii adesea fără nici un obiectiv precis. Unii îl rugau să le împrumute spre consultare acele lucrări ale sale, din domeniul geologiei, pe care nu le găseau în biblioteca Academiei, alţii îi solicitau referinţe asupra unor personaje cărora, de atîţia ani, de cînd nu le mai văzuse, le pierduse pînă şi urma. El avea întotdeauna impresia că nu respectuvele persoane prezentau interes pentru vizitatorii săi, ci anumite perioade sau relaţii din propria sa viaţă. Unul chiar îi ceruse, pur şi simplu, să-i încredinţeze un curriculum vitae, în ciuda faptului că mai depusese un exemplar, nu demult, al decanat.”

 

Flatat dar şi derutat de mişcările enigmatice de învăluire, Puntea observă şi că „unii cunoscuţi, care pînă atrunci îl ignoraseră total, începeau să-i acorde o solicitudine bizară, în vreme ce alţii, consideraţi de bună-credinţă, începeau să-l evite”. Puntea e oprit, într-o seară, într-un colţ întunecat al străzii, de un vecin care îl previne că vecinii sunt descusuţi în privinţa lui şi că, probabil, îl paşte primejdia (Cazul Doctor Udrea 396-397). De fapt, atmosfera apăsătoare din jurul lui Puntea se datora faptului că se făceau verificări pentru a fi avansat în ultima satisfăcătoarei întîlniri cu ilustrul personaj din Aleea Alexandru. Corlaciu suprinde cu multă fineţe atmosfera de tensiune nervoasă generatoare de paranoia şi dezumanizare în care îşi duceau viaţa toţi cei prinşi, cu „munci de răspundere”, în maşinăria regimului comunist din România.

Un alt personaj prins cu o vervă demnă de Ilf şi Petrov e cel al lui Simion Jamburu, unul din profitorii tuturor regimuruilor aciuaţi prin diverse ministere şi centrale şi acţionînd în colţurile umbroase şi împăienjenite ale eşafodajului de acronime care este orice stat modern, fie el comunist sau capitalist. Sigur, ideea era că regimul comunist nu îşi putea produce propriile rebuturi, ele trebuind să fie rămăşiţe ale vechiului regim, rămăşiţe a căror supravieţuire se datora doar lipsei de vigilenţă a reprezentanţilor noului regim. Ideea apare, caricatural îngroşată, şi în Timpii de aur (1951), unde inginerul burghez Pierre Filipache încearcă să saboteze bunul mers stahanovist al fabricii de tractoare din Braşov (apare chiar şi în romanul Francisca, publicat de Nicolae Breban în 1965, dar se trece extrem de repede peste ea). În Timpii de aur, sabotajul se produce cu ajutorul unor muncitori „individualişti”, care se opuneau creşterii normei pentru că voiau să fie plătiţi pentru ceea ce făceau peste normă. Diabolicul act de sabotaj consta în faptul că unii muncitori de la turnătorie făceau prea multe pauze ca să bea apă. Fiecare pahar de apă însemna „timpi morţi” şi astfel se sabota producţia. Timpul de aur nu e unul bucolic-rabelaisian, ci unul mecanic-chaplinesc.

În cazul lui Simion Jamburu, sabotajul ia forme mai concrete şi constă în malversaţiuni cu personalul, mostrele şi contabilitatea exploatării de baritină. Oricum, memorabilă rămîne imaginea escrocului subţire Jamburu detaşat ca administrator de şantier. Neputînd să-i cucerească pe muncitori cu ajutorul inflexiunilor baritonale ale vocii sale, înecate de zgomotul picamerului (p. 366), Jamburu se simte, printre muncitori, asemeni unui Ovidiu exilat printre sciţi: „După ciocnirea cu această lume barbară, simţea nevoia să facă puţină mişcare, în aer liber. Era o adunătură de sciţi, iar el, constrîns să se desfăşoare la acest nivel, al unui vulg lipsit de orice sensibilitate, după ce aproape trei decenii evoluase cu brio la niveluri superioare.” Birtaşul lipovean Harlaşa îi găsesşte lui Jamburu un camion, şi iată-l pe acesta în drum spre şantier:

”Harlaşa veni şi-l informă că aranjase cu şoferul de lîngă tejghea, care tocmai transporta nişte marfă la cooperatuva din Romora, să-l ducă şi pe el pînă la şantier, dacă vrea. ?oferul nu-l putea lua însă decît pe platforma camionului. Nevasta îi născuse de curînd la maternitatea din Sarmata, şi o ducea, împreună cu fetiţa, la socrii lui, care trăiau în ?icla, aşa încît cabina era ocupată. – În fine, acceptă Jamburu. ?oseaua, după ce trecuseră de barieră, era din ce în ce mai accidentată, iar la hopuri maşina se scutura din toate încheieturile. Tolerat în vîrful unui autocamion vechi, pe butoaie cu brînză, în goană spre nişte dealuri necunoscute, Simion Jamburu avea sentimentul exilului. Peisajul uscat, praful de culoarea cenuşii, lipsa de consideraţie a şoferului, care accelera uneori nebuneşte, îi aminteau prin contrast de confortabilele sale voiajuri, în interes de afaceri. Călătoriile îl pasionau, însă nu prin ele însele, pentru că numai demenţii le practică de dragul peisajului, ci prin satisfacţiile pe caree i le ofereau la escale, în cursul tratativelor. Se instala la hotel, se refrişa dimineaţa, apoi, bine ras, bine dispus, ataca şi era invincibil. Nu bătea vîntul, nu-l îneca praful, nu se ciocnea de toţi prăpădiţii prin gări mizerabile. „Există oameni predestinaţi să domine” – se gîndi el şi deveni atent, pînă cînd maşina, care era gata să radă la curbă un mal de pămînt, se redresă, şi avu din nou orizont liber. Curenţii de aer îi stingeau ţigara, spulberîndu-i scrumul. „E împotriva naturii ca inteligenţa şi flerul să sucombe printre putini cu brînză şi lăzi pe care scrie Rahat” (p. 320).

 

Ca şi Breban în cazul activiştilor săi, Corlaciu notează că Jamburu intra în camere intempestiv „cu aerul familiar al activiştilor, care se simt pretudindeni acasă la ei” (p. 321). Cu alte cuvinte, activiştii sunt reprezentanţii dezrădăcinaţi ai unei religii universale, misionarii unei biserici lipsite de comuniune, pentru că dacă Iisus e prezent acolo unde sunt strînşi doi sau trei în numele Lui, Partidul e în toate chiar şi de unul singur. Astfel, cînd Bazaca rezistă ideii de a înfiinţa o celulă de Partid pe şantier arătînd că nu există decît un membru de partid pe întreg şantierul, muncitorul secretar de Partid Marin Tatamiru răspunde: „”Ai şi n-ai dreptate”, răspunsese Tatamiru. „Eu aş crede că partidul trebuie să se facă simţit chiar şi acolo unde nu există decît un singur comunist” (p. 402).

Nu cred că un Alexandru Paleologu sau un Nicolae Stroescu-Stînişoară, care se ascundeau în acea epocă, sub nume false, prin oraşele şi şantierele Republicii Populare, se comportau, sub pseudonimele lor, ca Jamburu, dar am putut constata cu toţii cum odraslele de activişti comunişti din acele vremuri, sub numele lor provizorii, se comportă astăzi, în regimul de democraţie ne-populară, ca nişte arendaşi obraznici care se cred exilaţi printre lăzi cu rahat. Jamburu nu a murit, ci a supravieţuit şi lui decembrie 1989 şi e, în continuare, la putere: un ins cu gusturi şi oportunisme mic-burgheze, ferocitate de activist şi reţele de securist.

În cele din urmă, şi în Baritina, ca şi în mult mai jdanovistul roman Timpii de aur, salvarea şantierului sau a fabricii şi înfrîngerea sabotorilor se produce ca urmare a unei şedinţe de celulă de partid înţelept conduse de secretarii Tatamiru (Baritina) şi Melinte Ierbaşu (Timpii de aur). În genere, în ambele romane se cunoaşte strădania lui Corlaciu de a metaboliza epic ideologia zilei. Dacă Baritina e net superioară celorlalte scrieri în proză ale lui Corlaciu, e şi pentru că firele din care e alcătuită ţesătura epică sunt atît de diverse încît îi îngăduie lui Corlaciu să mascheze efortul ideologic şi să reconstituie veridic atmosfera de şantier şi modul în care ţăranii dezrădăcinaţi de regimul comunist încercau să îşi refacă o lume coerentă în condiţii precare. În esenţă, Corlaciu vorbeşte şi despre redefinirea masculinităţii într-o lume a efortului industrial, în care anotimpurile sau ciclurile naturii nu mai joacă un rol foarte mare. Acest lucru se vede şi din schimbarea de perspectivă a personajelor din Baritina, precum plugarul Prina, care pe măsură ce se proletarizează devin din ce în ce mai puţin dependente de şi deci mai puţin sensibile la schimbările vremii (ploaie, vînt, secetă) (p. 140). În povestirea „Antena”, din volumul Strigoaica şi casa nebună (Bucureşti: Editura Eminescu, 1973), ţăranii intră în „colectivă” pentru a putea cumpăra televizor nevestelor (Strigoaica şi casa nebună, p. 84), antena TV devenind noul simbol fal(n)ic al gospodăriei ţărăneşti.

 

 

 

III. Contextul

Ben Corlaciu, gălăţeanul cu rădăcini maramureşene, pare a se fi simţit bine mai ales în România profundă, la Molişeţ, după cum îi scria lui badea Gheorghe Sitar în decembrie 1967:

„ Mult iubite Gheorghe, prietene al meu şi frate,

Douăzeci şi cinci de ani au trebuit să treacă, între copilăria noastră şi pragul bătrîneţii către care ne purtăm, douăzeci şi cinci de ani să treacă pînă să ne mai vedem odată.

Un sfert de veac inima mea a tot dorit să se întoarcă la izvoarele din Ţibleş, la oamenii pămîntului de acolo. Aproape o viaţă de om am tot umblat prin lume şi nicăieri nu mi-am găsit rădăcinile cele adevărate, căci rădăcinile mele cele adevărate nu cresc la cîmpie, nici în ape, ci acolo, la munte, aşa cum doar la munte poţi găsi rădăcinile stejarului. Puternic am fost cînd am plecat la vale, din strămoşi, şi slab şi neputincios am ajuns la cîmpie, unde nici aerul, nici apa, nici cerul şi nici pămîntul nu erau ale mele. Am trecut în viaţa mea prin mari şi grozave dureri. Iar cînd mi-a fost mai greu, cînd mi se părea că sunt gata, gata să mă prăbuşesc sub furtună, printre străini, atunci la voi, la cei din Molişeţ, la munţii şi pădurile mele de acolo mă gîndeam. Şi numa gîndul că voi trăiţi, că nu v-aţi prăpădit şi voi, că muntele şi oamenii sunt tot la locul lor, numai gîndul acesta îmi dădea puteri întotdeauna şi numai el m-a ajutat să nu mă prăbuşesc pe veci. Astă vară, la Molişet şi pe urmă toamna, la Bucureşti, eu ţi-am mai vorbit despre aceste lucruri. Dar nu ştiu dacă nu cumva cei douăzeci şi cinci de ani, cît nu ne-am mai văzut, nu ne-au împiedicat să ne trimită cuvîntul pînă în adîncul inimii. Astăzi simt nevoia să-ţi amintesc din nou aceste lucruri şi tare mă tem că nici de astă dată nu voi şti cum să-ţi vorbesc. Poate ar fi bine să te gîndeşti aşa: gîndeşte-te că pe tine, Gheorghe, te-ar fi smuls cineva din Molişet, cum smulgi un pui de urs din codru, şi te-ar fi dus departe, peste mări şi ţări, şi te-ar fi ţinut împotriva voinţei tale, timp de douăzeci şi cinci de ani, fără să-ţi mai vezi casa, părinţii, munţii şi colindele. Dacă poţi să înţelegi ce s-ar întîmpla atunci cu tine, şi cît de tare te-ai fi zbuciumat, şi cît de mult te-ai fi jelit în suflet, şi cum te-ai fi uitat cu dor la păsările călătoare, poţi acum să înţelegi şi ceea ce s-a întîmplat cu mine timp de douăzeci şi cinci de ani. Căci eu, ori pe unde am umblat în lume, nu m-am socotit nicăieri acasă cu adevărat. Cu toate că nu m-am născut la voi, la Molişet, eu aşa am simţit mereu, că de la voi, din Molişet, din Larga, din Greble şi din Ţibleş am plecat în lumea largă. Şi mi-a fost şi-mi este dor de acele locuri, de o mie, de mii de ori mai mult decît ţi-e ţie dor de Molişet în toamna asta, cît ai stat la Bucureşti (…) Odată, cînd m-ai întrebat de ce am făcut atîtea lucruri pentru tine, eu ţi-am răspuns: – Ştii că pe la noi e obiceiul ca unii oameni să înalţe la răscruci de drumuri cîte – o Răstignire. Ei înalţă R ăstignirea, fie ca să aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru vreo biruinţă sau pentru vreo ieşire din greşeală, fie pentru ca alţi oameni, trecînd pe lîngă ea şi închinîndu-se la Dumnezeu, să-i pomenească în gîndul lor curat şi pe aceia care au înălţat-o. Îţi mai aduci aminte? Să nu uiţi niciodată răspunsul acesta căci pentru aceea te-am făcut prietenul meu, ca să mă pomeneşti din cînd în cînd cu gînduri bune, tu Gheorghe Sitaru şi cu neamul tău, pe mine călătorul pierdut în lumea mare, dar care niciodată nu v-a uitat nici el. Prin tine, mi-am regăsit copilăria cea adevărată. La Molişet, stejarul şi-a regăsit adevăratele lui rădăcini.”[16]

 

Scrierile şi activitatea lui Corlaciu îl arată ca pe un om mergînd pe calea regăsirii de sine, a regăsirii rădăcinilor. Dar îl indică şi ca pe un om mereu aşezat cumva în răspăr cu istoria, ceea ce pare a fi tipic oamenilor care refuză dezrădăcinarea. Atacul lui Eugen Barbu din Săptămîna, care a făcut senzaţie la vremea respectivă,[17] e, în esenţă, atacul unui om cu simţul de orientare al unui vînător, asupra unui om care alunecă mereu între vagoanele istoriei în mişcare. Contrar a ceea ce se ştie, în acel atac pare a nu fi fost, vorba mafioţilor înainte de a-ţi face felul, „nimic personal” din partea lui Barbu (spre deosebire de Beniuc). Documente declasificate din arhiva Departamentului de Stat al SUA arată că atacul era o primă etapă dintr-un plan al conducerii R.S.R. de a răspunde campaniilor duse de Radio Europa Liberă împotriva conducerii R.S.R.. Nicu Ceauşescu personal i-a declarat unui oficial al Ambasadei S.U.A. că atacul asupra „defectorului Corlaciu” e un prim exemplu al modului în care conducerea de partid şi de stat a R.S.R va răspunde „atacurilor” postului de radio Europa Liberă împotriva „politicilor şi personalităţilor R.S.R”.[18]

Practic, plecarea lui Corlaciu din ţară şi începutul colaborării sale la Radio Europa Liberă au coincis cu lasanrea unei campanii anti-exilaţi şi anti-occidnetale de către o conducere a R.S.R. exasperată că, în ciuda relaţiilor comerciale şi politice bune dintre România şi SUA, postul de radio Europa Liberă ataca regimul de la Bucureşti. Preşedinţia lui Jimmy Carter şi vizita cuplului Ceauşescu în SUA în aprilie 1978 aveau să mai atenueze tensiunile, revigorate apoi, în iulie 1978, de defecţiunea lui Ioan Mihai Pacepa. În 1981, Ilich Ramírez Sánchez, cunoscut şi sub porecla de Carlos ?acalul, avea să explodeze o parte a clădirii postului de Radio Europa Liberă din Munchen, se pare la cererea regimului de la Bucureşti.[19] Corlaciu a nimerit, practic, în mijlocul acestor represalii, al confruntării dintre două sisteme. Mai multe amănunte despre viaţa şi moartea lui Ben Corlaciu ne pot oferi doar dosarele din arhive şi familia. Deocamdată, avem datoria de a-i reintroduce opera romanescă în circuit. Pentru că Baritina e, fără îndoială, un mare roman al industrializării României.

 

[1] Vezi C. Postelnicu, „Note româneşti.”, Universul literar 21 martie 1942, p. 5; Ştefan Baciu, „Comentarii Fugare”, Universul literar 11 iulie 1942, p. 5; Mihai Niculescu, „Cronica literară”, Universul literar 29 august 1942, p. 5; Traian Chelariu, „Cronica literară”, Universul literar 10 noiembrie 1943, p. 5; Ion Negoiţescu, „Ora fantastică”, Revista Cercului literar 1: 3 (martie 1945), pp. 45-48, 46; Perpessicius, „Pleiada de la Forum (II)”, Revista Fundaţiilor Regale serie nouă 13: 7 (1 iulie 1946), pp. 587-599.

[2] Gabriel Asandului, Teodora Ghiviriga, „The Condition of the Intellectual Elite in Communist Romania: An Historical Perspective” in Stephen Palmer, ed., Between Identity and Practice: Contemporary Perspectives on the Intellectual (Oxford: Inter-Disciplinary Press, 2011), 33-42, 35.

[3] Vezi Alexandru Cîţcăuan, „Biobibliografie Ben Corlaciu”, Mişcarea literară 10:2 (2011), p. 31.

[4] Ana Selejan, Literatura în totalitarism. Vol. II: Bătălii pe frontul literar (Bucureşti: Cartea Românească, 2008), pp. 57-68.

[5] „În faptul că a transformat comportarea eroului său principal într-o frămîntare stearpă, într-o tînjire neputincioasă, fără orizont, marcată de salturi nemotivate, constă insuccesul nuvelei Ana Roşculeţ a talentatului scriitor Marin Preda. În faptul că nu a individualizat în mod realist personalitatea luptătorilor, constau insuficienţele artistice, schematismul din Sfîrşitul jalbelor de Al. Jar. În faptul că a acordat mai multă atenţie eroilor negativi sau şovăielnici, ambianţei burgheze sau mic burgheze a acestora, în timp ce eroii pozitivi erau cufundaţi într-un fel de ceaţă deasă, care disolvă contururile, constau deficienţele romanului Oţel şi Pîine de Ion Călugăru. În faptul că a ignorat aspecte ale adevărului vieţii, că a încercat să introducă materialul bogat al vieţii noui în tipare vechi, înguste, constă slăbiciunea de bază a piesei Recolta de aur de Aurel Baranga. În faptul că a diluat figura lui Ion Crîngaşu într-o serie de dulcegării, constă idilismul din unele pagini ale Temeliei de Eusebiu Camilar. În prezentarea ştearsă a trăsăturilor omului nou, în abstractizarea tipurilor de comunişti constă schematismul din unele nuvele ale lui Ben Corlaciu (Candidatul, Timpii de aur). Scriitorii citaţi mai sus au ajuns la aceste greşeli tocmai pentru că s-au depărtat de la ceea ce este esenţial, tipic în viaţă, pentru că n-au respectat adevărul vieţii. Nu se poate pune la îndoială dorinţa lor fierbinte, sinceră, de a construi personagii bine realizate. Dar faptul că unele rezultate practice ale muncii sunt slabe sau greşite, nu poate să nu ne aducă aminte de felul cum A. A. Jdanov analiza operele în care eroul pozitiv apărea sărăcit, lipsit de insuflă măreţie situaţiilor prezentate. Numai încrederea deplină în forţele noului, numai înlăturarea oricărei şovăieli în afirmarea lui, numai curajul de a se svîrli în clocotul vieţii şi de a lupta împotriva propriei izolări, permite scriitorului cunoaşterea profundă a realităţii, îi dă acel patos revoluţionar care însufleţeşte fiinţa eroilor săi, insuflă măreţia situaţiilor prezentate” (”Orientări. Probleme actuale ale literaturii din R.P.R. în lumina lucrărilor lui A. A. Jdanov”, Viaţa Românească, 4:9 (septembrie 1951), retipărit în Vatra 31: 402-403 (septembrie-octombrie 2004), 18-36, p. 29.

[6] Nicolae Băciuţ, O istorie a literaturii române contemporane în interviuri (Tîrgu-Mureş: Editura Nico, 2011), 2 volume, 1:110-111.

[7] Grigore Man, „Ben(edict) Corlaciu – un aristocrat al poeziei şi prozei”, Mişcarea literară 10:2 (2011), p. 3.

[8] Nicoară Mihali, „Ben Corlaciu se întoarce acasă”, Graiul Maramureşului 26 august 2015.

[9] Axente Horoba, „Amintiri despre Ben Corlaciu”, Mişcarea literară 10:2 (2011), p. 20

[10] „ Mai povesteşte (Grişa Gherghel) cum era la Almanahul Literar, condus de Ben Corlaciu: acela îi dă un vraf de poeţi să aleagă doar 100 poezii pentru suplimentul Poesis. În două exemplare. El şterge numele autorilor cu creiuon chimic, citeşte, selectează 100 de poezii valabile, apoi la confruntare constată că lipsea Zaharia Stancu, Ion Brad şi alţi corifei. Dar nu renunţă la selecţia lui. Corlaciu nu vrea să ducă lista selectată, se duce Grişa la Stancu, acele vede, zice: Acum n-ar fi un capăt de ţară că lipsesc eu, dar Poesis nu poate apărea nicicum dacă lipseşte Ion Brad, cutare şi cutare. Căci ei aprobă fondurile, cum bine ştii. Pînă la urmă a adăugat încă 6 sau şapte titluri” (Ion Lazu, Gîndirea înceată, Bucureşti: Ideea Europeană, 2012, 212).

[11] Barbu Cioculescu, „Polca pe furate”, România literară 35:11 (20-26 martie 2002), p. 3.

[12] Darie Novăceanu, „Notas para una historia de la narrativa rumana”, Cuadernos Hispano-Americanos 272 (februarie 1973), 236-261, 260.

[13] Ionuţ Costea, István Királyi, Doru Radosav, Fond secret, Fond “S” special : contribuţii la istoria fondurilor secrete de bibliotecă din România. Studiu de caz : Biblioteca Centrală Universitară “Lucian Blaga” Cluj-Napoca (Cluj-Napoca : Dacia, 1995), 313-314.

[14] Nestor Ignat povestea că s-a întîlnit cu Ben Corlaciu la Paris şi că acesta „îmbrăcase rasă călugărească”, iar Ilie Constantin că l-a ajutat să lucreze la parkingul subteran parizian al cărui paznic Constantin a fost vreme de un deceniu. Vezi Ion Lazu, Odiseea plăcilor memoriale (Bucureşti: Ideea Europeană, 2012), intrările de jurnal pentru 1 iunie şi 24 octombrie 2007.

[15] Mircea Crişan, „ Povestea tulburătoare a lui Ben Corlaciu. Scriitorul pe care comuniştii au încercat să-l şteargă din istorie”, Gazeta de Maramureş 7 august 2015.

[16] Corespondenţă din Mişcarea literară 10:2 (2011), pp. 22-23

[17] Vezi anecdota cu Nichita Stănescu şi cercul său citind cu poftă atacul lui Barbu la adresa lui Corlaciu. În Nicolae Breban Trădarea criticii (Bucureşti: Ideea Europeană, 2011), p. 120).

[18] Iată ce spun depeşele: „CONFIDENTIAL

PAGE 01 BUCHAR 05965 201207Z

42 ACTION EUR-12

INFO OCT-01 ISO-00 CIAE-00 DODE-00 INR-07 NSAE-00 PA-01

USIA-06 PRS-01 SP-02 PM-04 NSC-05 SS-15 EB-07 L-03

BIB-01 SAJ-01 /066 W ——————— 091241 R 201130Z NOV 75 FM AMEMBASSY BUCHAREST TO AMCONSUL MUNICH INFO SECSTATE WASHDC 5553

C O N F I D E N T I A L BUCHAREST 5965

E.O. 11652: GDS TAGS: PINS RO SUBJECT: POSSIBLE ROMANIAN ANTI-RFE CAMPAIGN

  1. DURING RECENT UTC CONGRESS (NOVEMBER 3-5), EMBASSY OFFICER WAS TOLD BY NICU CEAUSESCU, SON OF PRESIDENT, THAT GOR WOULD SOON BEGIN TO REPLY IN KIND TO RFE “ATTACKS” ON GOR POLICIES AND PERSONALITIES. NICU CITED EUGEN BARBU’S ATTACK ON DEFECTOR BEN CORLACIU AND HIS USE OF REF (SAPTAMINA, OCTOBER 24, 1975) AS ONE EXAMPLE.
  2. WE NOW UNDERSTAND THAT ROMANIAN RADIO HAS ENTERED FRAY WITH TWO RECENT BROADCASTS IN SAME VEIN, BOTH ON NORMALLY NONPOLITICAL DAILY EVENING MUSIC AND NEWS SHOW (1800-2000) “ORELE SERII”. SHOW ATTACKED RECENT RFE BROADCASTS ON DIFFICULTIES FACED BY ROMANIAN YOUTH AND ON PERILOUS SITUATION OF ROMANIAN ECONOMY, AS WELL AS A SERIES OF CRITICAL ARTICLES ABOUT ROMANIA WHICH HAVE APPEARED IN FRANKFURTER ALGEMEINC ZEITUNG OVER THE LAST MONTH.
  3. COMMENT. CEAUSESCU’S CRITICISM OF FOREIGN RADIOS IN HIS CSCE SPEECH AT HELSINKI WAS INDICATIVE OF HIS EMOTIONAL FEELINGS ON SUBJECT AND MAY HAVE SIGNALLED A MORE AGGRESSIVE AND COORDINATED ROMANIAN RESPONSE TO RFE BROADCASTS AS PART OF ROMANIA’S BASKET III PROPHYLAXIS. WE WOULD APPRECIATE KNOWING IF RFE MONITORING DETECTS ANY SIGNIFICENT INCREASE IN RECENT ROMANIAN CONFIDENTIAL

CONFIDENTIAL

PAGE 02 BUCHAR 05965 201207Z

CRITICISM OF RFE, TO SUBSTANTIATE WHETHER OR NOT FORMER GOR “ABOVE-THE-BATTLE”, NO COMMENT ATTITUDE MAY BE IN PROCESS OF REVISION. VIETS

CONFIDENTIAL

NNN”

Alt document: „LIMITED OFFICIAL USE

PAGE 01 BUCHAR 06695 311130Z

14 ACTION EUR-12

INFO OCT-01 ISO-00 BIB-01 CIAE-00 DODE-00 PM-04 H-02

INR-07 L-03 NSAE-00 NSC-05 PA-01 PRS-01 SP-02 SS-15

USIA-06 EB-07 SAJ-01 IO-10 DHA-02 ORM-02 /082 W ——————— 072199 R 311030Z DEC 75 FM AMEMBASSY BUCHAREST TO SECSTATE WASHDC 6048 INFO AMEMBASSY BONN AMCONSUL MUNICH

LIMITED OFFICIAL USE BUCHAREST 6695

E.O. 11652: NA TAGS: PINS PFOR RO GW SUBJECT: ROMANIA STEPS UP ITS ANTI-RFE ACAMPAIGN

REFS: A. BUCHAREST 5965; B. BUCHAREST 6376.

  1. ROMANIAN ANTI-RFE CAMPAIGN GREW DURING PAST WEEK. THREE POLEMIC ARTICLES IN CENTRAL PRESS CRITIZIZED RFE BROADCASTS AND PERSONALITIES. TWO WERE PENNED BY WRITER-EDITOR EUGEN BARGU (SAPTAMINA, DECEMBER 26, AND ROMANIA LIBERA, DECEMBER 29); THE OTHER BY LUCEFARUL EDITOR NICOLAE DRAGOS (LUCEFARUL, DECEMBER 30, 1975). TO OUR KNOWLEDGE, ROMANIA LIBERA PIECE IS FIRST SUCH AUTHORITATIVE PRINTED ATTACK ON RFE TO APPEAR IN IMPORTANT DAILY SINCE 1972 WHEN U.S. SENATE DEBATES ON RFE FINANCING PROVIDED IRRESISTIBLE OCCASION.
  2. IN ROMANIA LIBERA BARBU SCORNS RFE’S “FATHERLY CONCERN” FOR ROMANIAN ECONOMY AND ITS SHEDDING OF “CROCODILE TEARS”. COMMENTING THAT, WHILE NOT AN ECONOMIST, HE IS AS QUALIFIED TO SPEAK ON SUBJECT AS RFE’S EMIGRE EXPERT, “A STUDENT HARDLY OFF THE BENCHES OF THE FACULTY OF FOREIGN TRADE”, BARBU BITTERLY ATTACKS RFE’S CRITICISM OF ROMANIA’S FORCED INDUSTRIALIZATION, E.G., “WHY DO WE PROVIDE JOBS AND BREAD TO SO MANY WHEN THEY LIMITED OFFICIAL USE

LIMITED OFFICIAL USE

PAGE 02 BUCHAR 06695 311130Z

COULD BE ON THE DOLE AS IS HAPPENING IN THE COUNTRY WHICH PLAYS HOST TO RFE”. HE THEN RECALLS SIMILAR CRITICISM BY “SOMEBODY ELSE” (READ SOVIETS) WHO SOME YEARS AGO FELT THAT “WE SHOULD RAISE OUR ANIMALS AND TEND OUR PASTURES, LEAVING INDUSTRY TO OTHERS”. BARBU ARTICLE WAS AIRED DECEMBER 27 DURING “ORELE SERII” PROGRAM WHICH HAS BECOME MAIN RADIO OUTLET FOR ANTI-RFE BROADSIDES. BARBU’S SAPTAMINA ARTICLE, “MAMA LOVINESCU AND THE REFUGEES” APPEARS TO BE SAME ONE BROADCAST ON “ORELE SERII” ON DECEMBER 6, WHICH ATTACKED RFE STAFFER MONICA LOVINESCU, WRITER PAUL GOMA AND EXILE AUTHOR DUMITRU TEPENEAG (REF B).

  1. DRAGOS ARTICLE DOES NOT MENTION RFE BY NAME BUT TARGET IS CLEAR ENOUGH, BEING DESCRIBED AS VOICES “FED BY BLIND HATE” WHICH THROUGH THE YEARS HAVE PREDICTED CATASTROPHES, CATACLYSMS, AND NATIONAL TRAGEDIES. ARTICLE LABELS THESE “MEN AND WOMEN WHO HAVE FLED OUT OF OBSCURE MOTIVES” TRAITORS TO THEIR COUNTRY. SAME EDITION OF LUCEFARUL ALSO FEATURES POEM BY ADRIAN PAUNESCU, ENTITLED “TO THE TRAITORS” PROBABLY ALSO DIRECTED AGAINST RFE COMMENTATORS AS WELL AS OTHER EXILE ROMANIANS CRITICAL OF REGIME.
  2. COMMENT: ANTI-RFE CAMPAIGN IS UNFOLDING WITHIN WIDER GOR EFFORT TO OFFSET POST-CSCE BASKET-THREE HOPES WITHIN POPULACE AND TO DEVELOP MORE TENABLE PROPAGANDA POSTURE AGAINST WESTERN CRITICISM OF ROMANIA’S IMPLEMENTATION OF HUMANITARIAN COMMITMENTS. MEDIA IS NOW AMPLIFYING CEAUSESCU’S DECEMBER 3 EQUATION OF EMIGRATION WITH TREASON, AND YEAR-END PROGRAMMING HAS FEATURED EVEN HIGHER-THAN-USUAL PITCH OF NATIONAL-PATRIOTIC APPEAL WHICH, INTERESTINGLY ENOUGH, CONTAIN VEILED POTSHOTS AT SOVIETS AS WELL. HOWEVER, WE SUSPECT THAT DIRECT ATTACKS ON RFE’S CREDITILITY MAY SERVE TO ATTRACT MORE LISTENERS TO IT AND STRENGTHEN IT AMONG THAT SECTION OF THE POPULATION WHO ARE REGULAR LISTENERS, GIVEN PUBLIC SKEPTICISM TOWARD OFFICIAL DECLARATIONS AND CAMPAIGNS. BARNES

LIMITED OFFICIAL USE NNN”

Altul:

”E.O. 11652: N/A TAGS: PINT, RO SUBJECT: ROMANIAN ANTI-EMIGRANT CAMPAIGN

REF: (A) BUCHAREST 6351; (B) BUCHAREST 6695

  1. SUMMARY. TAKING ITS CUE FROM CEAUSESCU’S DECEMBER 3 SPEECH TO THE NATIONALITIES COUNCILS WHICH CHARACTERIZED EMIGRANTS AS DESERTERS (REF A), ROMANIAN MEDIA HAVE SINCE LATE DECEMBER, MOUNTED AN ANTI-EMIGRATION CAMPAIGN WHOSE OBJECT IS TO DAMPEN THE EXPECTATIONS OF THOSE CITIZENS WHO MIGHT TAKE THE LANGUAGE OF THE HELSINKI ACCORD OR MFN TOO LITERALLY. END SUMMARY.
  2. THEMES. CAMPAIGN BLENDS (1) CURRENT ECONOMIC DIFFICULTIES IN WEST WHICH, IT IS CLAIMED, PREVENTS EMIGRANTS FROM FINDING WORK THERE; (2) MASSIVE DOSES OF PATRIOTIC PROSE AND POETRY, INCLUDING LIMITED OFFICIAL USE

LIMITED OFFICIAL USE

PAGE 02 BUCHAR 00292 161333Z

OCCASIONAL NASTY VERSE WITH TITLES SUCH AS “TO THE TRAITORS” (ROMANIA LITERARA, DECEMBER 25, 1975); (3) AND INTERVIEWS WITH GOR CITIZENS WHO LEFT BUT SUBSEQUENTLY REALIZED THEIR “MISTAKE”. INTELLECTUALS, ALWAYS SUSPECT, ARE REMINDED OF THEIR DUTY TOWARDS THE COUNTRY AND ITS PEOPLE (“PATRIOTISM OF INTELLECTUALS”, ROMANIA LIBERA, JANUARY 15, 1976) WHILE THOSE WHO HAVE DEFECTED ARE VILIFIED (SCINTEIA TINERETULUI, JANUARY 10, 1976), IN A TIE-IN WITH ALSO CURRENT AND CONTINUING DRIVE AGAINST RFE (REF B). PROBLEMS OF NON-JEWISH EMIGRANTS TO ISRAEL ARE ALSO HIGHLIGHTED. LEITMOTIF THROUGHOUT IS “ROOTLESSNESS” OF ” A STRANGER IN A STRANGE LAND”.

  1. SOME EXAMPLES. A YOUNG GIRL MARRIES A FOREIGNER WHOSE PROMISES OF RICHES REMAIN UNFULFILLED. SHE IS SUBSEQUENTLY ABANDONED, “FAR FROM HER COUNTRY, PARENTS, RELATIVES AND CHILDHOOD FRIENDS”. (FAMILIA FROM ORADEA, DECEMBER 1975).

— TOLD SHE WILL BE A PRINCESS IN THE WEST”, ANOTHER YOUNG GIRL CONSENTS TO BE SMUGGLED OUT OF THE COUNTRY, HIDDEN IN A FOREIGNER’S CAR. THANKS TO THE VIGILANCE OF THE BORDER GUARDS, BOTH ARE CAUGHT AND SENTENCED TO PRISON TERMS. (FAMILIA, DEC 1975.)

— AN ARTICLE ENTITLED “LETTERS HOME” RELATES ALLEGED PLIGHT OF CHRISTIAN SPOUSES OF ROMANIAN JEWS WHO HAVE GONE TO ISRAEL, INCLUDING PRESSURE TO CONVERT TO JUDAISM, FORCED NAME CHANGES, AND CHRISTIAN CHILDREN NOT BEING ALLOWED IN SCHOOLS, ETC. MORAL: “WE HOPE THE WORDS IN THESE TROUBLED LETTERS WILL BE THE SUBJECT OF MEDITATION FOR WHOEVER HAS THE SLIGHTEST PREDISPOSITIO N TOWARDS EMPTY ILLUSION. IN THE CONTEMPORARY WORLD, ILLUSIONS ARE COSTLY”. (FLACARA, JANUARY 10, 1976.) SIMILAR ARTICLE ALSO APPEARS IN ROMANIA LIBERA (JANUARY 8) HEADLINED BY LAMENT “WHAT HAS HAPPENED HAS MADE ME REGRET MY MISTAKE EVEN MORE”.

— SCINTEIA (JANUARY 8) HAS ARTICLE ENTITLED “EMIGRANTS, WE HAVE NO NEED OF YOU” ABOUT DIFFICULTIES OF FOREIGN WORKERS IN FRG. SCINTEIA (JANUARY 11) HAS SIMILAR ARTICLE COMPLETE WITH PICTURES OF FOREIGN WORKERS LIVING IN HOVELS AND OTHERS BEING SENT HOME.

LIMITED OFFICIAL USE

PAGE 03 BUCHAR 00292 161333Z

— INTERVIEW WITH A BEREAVED FATHER WHO CAN’T UNDERSTAND WHY SON, NOW IN FRG, WOULD BETRAY HIS DUTIES TO COUNTRY, PARENTS AND FRIENDS. (SCINTEIA TINERETULUI, JANUARY 10, 1976).

— NUMEROUS ARTICLES TRACE THE TRIALS AND TRIBULATIONS OF ROMANIANS WHO LEFT THE COUNTRY FOR A VARIETY OF REASONS (MONEY, FAMILY PROBLEMS, ETC) AND COULD NOT FIND WORK OR ADJUST TO THE FOREIGN ENVIRONMENT (ONE IS TITLED “I NO LONGER HAVE A NAME. I’M CALLED THE FOREIGNER”, ANOTHER “MAN CANT LIVE WITHOUT ROOTS”). ALL FINALLY RETURN TO ROMANIA WITH THE HELP OF SYMPATHETIC ROMANIAN OFFICIALS ABROAD TO RESUME THEIR LIFE AMONG FREINDS AND FAMILY, AS IF NOTHING HAD HAPPENED. (SCINTEIA TINERETULUI, JANUARY 13; ROMANIA LIBERA, JANUARY 13 AND 15; FLACARA, JANUARY 10.)

  1. ALSO SINCE MID-DECEMBER MANY EMIGRANT APPLICANTS HAVE HAD TO ENDURE A SESSION WITH A TEAM OF OFFICIALS ASSEMBLED BY THE LOCAL PEOPLE’S COUNCIL, WHOSE TASK IS TO DISSUADE THE POTENTIAL EMIGRANT FROM PROCEEDING FURTHER WITH HIS APPLICATION. HERETOFORE, THIS FUNCTION WAS PERFORMED BY THE INDIVIDUAL ENTERPRISE DIRECTOR OR A LOCAL PARTY OFFICIAL.
  2. MEANWHILE EMBASSY HAS LEARNED OF NEW DIRECTIVE FROM RCP CC TO MEDIA THAT EVERY ARTICLE, REVIEW, COMMENTARY, ON WESTERN CULTURE MUST STRESS IDEA OF EVIL, ALIENATION, SOLITUDE OF MAN, DESTRUCTION OF HUMAN PERSONALITY AND WHOLE TRAGEDY OF MAN IN WESTERN TYPE OF CIVILIZATION, AS WELL AS DEGRADATION OF CONCEPT OF BEAUTY AND GREAT SPIRITUAL VALUES. NAMES AND TITLES, I.E., INFORMATION, SHOULD NOT BE AVOIDED BUT ON CONTRARY MENTIONED AND ANALYZED FROM THIS VIEWPOINT.
  3. COMMENT. THE SCOPE AND INTENSITY OF THE CURRENT EFFORT SUGGESTS THAT THE GOR IS DEEPLY CONCERNED LEST THOSE CONCESSIONS ALREADY GRANTED UNDER PRESSURE IN THE AREA OF EMIGRATION BE MISINTERPRETED BY ITS OWN POPULACE AND GENERATE A MULTITUDE OF NEW DEMANDS. WHILE ROMANIA REMAINS RELUCTANT TO COORDINATE ITS POST-CSCE IDEOLOGICAL DEFENSE MECHANISM WITH THE SOVIETS AND THE REST OF EASTERN EUROPE, ITS NEED FOR SUCH A DEVICE IS NO LESS REAL, AS IS SHOWN BY THIS LATEST AGITPROP EXERCISE, AS WELL AS BY THE PARALLEL CAMPAIGN AGAINST RADIO FREE EUROPE. LATTER HAS NOT LET UP AND CONTINUES BY PRESS AND RADIO PERSONAL ATTACKS ON RFE PERSONALITIES AND THEIR BROADCASTS, LATEST EXAMPLE OF WHICH IS LIMITED OFFICIAL USE

LIMITED OFFICIAL USE

PAGE 04 BUCHAR 00292 161333Z

ENTITLED, “RELICS OF THE COLD WAR” (CONTEMPORANUL, JAN 16). THE REPORTED CC “DIRECTIVE” (ABOVE) APPARENTLY EXTENDS AND DEEPENS THE “ANTI-CONSUMER SOCIETY THEME” WHICH BEGAN TO GET SPECIAL EMPHASIS IN A FEW SUCH “RE-IDEOLOGIZED” PUBLICATIONS AS CONTEMPORANUL IN 1974. THE GOR WILL NOW FACE SHARPENED CONTRADICTION BETWEEN FOREIGN POLICY REQUIREMENT FOR GOOD RELATIONS WITH WESTERN COUNTRIES (WHICH HAS BEEN A RESTRAINT ON THIS SORT OF AGITPROP BEFORE) AND THE INTERNAL NEED TO MAINTAIN CONTROL, I.E. THE CLASSIC DETENTE CONUNDRUM. BARNES

LIMITED OFFICIAL USE NNN”

[19] Richard H. Cummings, Cold War Radio: The Dangerous History of American Broadcasting in Europe, 1950-1989 (Jefferson, North Carolina: MacFarland, 2009), 97-102.

Revista indexata EBSCO