Oct 17, 2015

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Destructurarea lumii noastre

Indus în eroare de o cronică literară dintr-un prestigios ziar francez, în care era luat în ton grav ceea ce în realitate nu era decît o satiră, o băşcălie de joasă speţă, mi-am făcut curaj şi, cu toată repulsia faţă de produsele de gen, am străbătut pînă la capăt ultima carte a lui Michel Houllebecq. Mă refer desigur la aşa-zisul roman: Supunere, Soumission, atît de prompt tradus şi în limba română. Nu am a-l judeca aici din perspectiva literaturii ci doar ca produs ideologic ce exprimă tendinţa unei anumite filozofii politice, muncitoare spornică la dezagregarea lumii din care facem parte şi noi. Fiindcă dacă avem de-a face cu o ficţiune politică prin care ar fi denunţată alunecarea noastră spre o previzibilă pierzanie, căderea sub vraja unui nou totalitarism de astă dată de natură islamică, o eventualitate mai degrabă improbabilă, simbolizată în carte prin victoria la proximele alegeri din Franţa a unui preşedinte musulman, fie el şi moderat, totuşi nu această fantezie politică interesează cît amplu sugerata diagnosticare, prin sugestii cît mai subtile, a cauzelor acestei decăderi.

Mai întîi am a risipi o confuzie: liberalismul nu este, dar absolut deloc nu este o ideologie de dreapta, aşa cum adesea se dă de înţeles sau chiar se afirmă răspicat. Şi spun aceasta fără să mă refer la cel românesc, care a fost adevărat doar la începuturi, iar apoi s-a alterat din punct de vedere ideologic. Liberalismul este, în principiu, stînga propriu-zisă, esenţă a stîngii, structură fundamentală a acesteia. De dreapta este conservatorismul, afirmarea structurilor organice ale vieţii sociale. În timp ce liberalismul prin toate acţiunile sale politice spulberă apartenenţele, structurile vii, date constituent în viaţa omului social, mizînd totul pe individ, pe progres şi pe eficienţă, îndeosebi economică, în acelaşi timp conservatorii văd coerenţele organice ale societăţii şi mizează reacţionar pe stabilitate şi idealism. Liberalii, copaci fără să fi avut vreodată rădăcini, sînt perpetuu progresişti, avînd o radicală imposibilitate de a fi statornici, pe cînd organiciştii sînt tradiţionalişti prin excelenţă, cultivînd identităţile ample, totalităţile de care aparţin cu o nedisimulată mîndrie. Nici nu există altă stîngă decît cea liberală. Comunismul care a fost, care poate mai este pe undeva prin lume, ca şi alte extremisme indiferent cum pretind ele că ar fi, nu este stînga, ci doar o anomalie a istoriei, o excrescenţă maladivă a acesteia, doar liberalismul este stînga, în mod fundamental, din principii. Odată acestea lămurite, pot face un pas mai departe şi să constat că autorul francez pune tot dezastrul actual din ţara sa în seama dreptei, exclusiv în seama dreptei conservatoare care nici nu mai există azi, şi pentru a o infiera se duce tocmai pînă în secolul al nouăsprezecelea unde îi identifică făptura firavă şi o condamnă. Aceasta este noua carte de care se face atîta caz.

Franţa ca o pradă definitivă, ţara în care pînă şi posturile de şovini, de xenofobi fanatici au fost ocupate de străini, patria la îndemîna islamicilor cu o Sorbona devenită universitate mahomedană! Franţa fără francezi adevăraţi, plină de meteci care o domină de la mare distanţă. Ca fantezie romanescă putem accepta ipostaza descrisă ori doar sugerată, dar îngrijorător este felul în care autorul denunţă cauza respectivei submisiuni. Deoarece motivul din fundamente al prăbuşirii este identificat într-o presupusă predispoziţie a francezilor, cel puţin a unora dintre ei, de a crede, de a-şi preda conştiinţa unei dogme, de a fi creştini catolici sau pur-şi-simplu patrioţi. Cazul clasic de vinovăţie pe care ni-l livrează prin ample şi numeroase sugestii romancierul (francez?) este acel sărman J. K. Huysmans (1848-1907), autorul destul de obscur din secolul al XIX-lea, astăzi mai degrabă uitat. El a fost iniţial protestant dar s-a convertit devenind un catolic militant şi convulsiv, ba chiar a ales pentru mîntuirea sufletului său să se şi călugărească în final. Lui îi sînt asociaţi întru vinovăţie diverşi scribi naţionalişti din acelaşi secol XIX, ba chiar şi de după, adică de la începuturile secolului XX, precum de exemplu poetul erou Charles Péguy (1873-1914), mort pe front în primul război mondial şi, ceea ce este şi mai grav, autor de versuri patriotice, dintre care sînt expuse dispreţului public cîteva strofe de neiertat pentru patosul lor patriotard. Ce faptă de prost gust, să scrii versuri de slăvire a patriei tale, ba mai apoi chiar să mori apărîndu-i frontierele!

Cu referire la acest trecut şters demult din conştiinţa oamenilor, romancierul de azi crede a detecta în contemporaneitate, ca ecouri ale acelui moment istoric uitat, ceea ce el numeşte mişcările identitare, cauze ale prăbuşirilor care se vor întîmpla. Se presupune astfel că ambiţia de a fi francezi, a celor care genetic chiar aparţin hexagonului, aceasta va duce la islamizarea Franţei. Teribilă ipoteză dar pentru un scamator al scrisului tocmai bună ca să o strecoare în creierele cititorilor săi. Îndemnul lui pare a fi: să nu ne supunem identităţilor: a fi catolic, a fi francez sau de oricare altă naţionalitate, pentru că dacă ne vom cultiva dependenţa de ele atunci vom fi o pradă uşoară a procesului de islamizare a lumii. Tocmai cei care au conştiinţa unei identităţi etnice cît mai exacte chiar ei şi prin chiar acesta vor fi materia umană a islamizării.

Nu voi intra în detalii dînd citate din sarcasmele autorului, cînd mai subtile cînd mai grosolane, la adresa dreptei, a tradiţiei, a organicităţii şi a credinţei, şi nici nu voi aminti de regretele sale că bătrîna stîngă revoluţionară şi maoistă, din Parisul anului 1968, şi-a abandonat elanul negator şi acum tocmai sucombă în scleroză şi în decrepitudine. Căci altceva ar fi fost dacă ar fi învins aceea, nu doar parţial cum s-a întîmplat ci complet, încît să fi avut şi Franţa parte de un Pol Pot ucigaş! Şi mai ales nu voi insista asupra imaginii, naive şi groteşti în acelaşi timp, prin care autorul denunţă ipotetica islamizare a Franţei decăzute în poligamie şi mahomedanism. Cîteva idei găsesc totuşi util să mai subliniez. În primul rînd faptul că Islamul este totuşi o mare civilizaţie, care şi-a avut rolul ei în istorie cînd la cîrma culturii universale, vreme de cîteva secole, a dus omenirea spre progres. Culturile ca şi credinţele sînt realităţi absolute, situaţie ce exclude orice clasificare valorică. Iar Islamul nu, nu este în niciun caz barbaria decît dacă barbaria înseamnă vigoare, elan regenerator, vitalitate la scara unei întregi rase. Numai în domeniul ticălos al propagandei sînt cu putinţă caricaturi despre un bănuit primitivism al lumii islamice, cînd în fapt ea este, în cel mai rău caz pentru noi, una mai curată decît a noastră, mai curată din punct de vedere moral. Din această perspectivă, nu exclud deloc ca în timp ce lumea atee, de iluminism şi de necredinţă, se prăbuşeşte sub greutatea dezmăţului şi a impudorii crase, omenirea să-şi încredinţeze soarta tocmai Islamului, fie şi doar întrucît acesta mai are o legătură vie cu transcendenţa. La scara istoriei nu ar fi în niciun caz un dezastru. Ar însemna că ne-am meritat soarta. Dacă apartenenţa la totalităţi: familie, clasă socială, credinţă religioasă, naţionalitate şi rasă, este un lucru detestabil – aşa cum pretinde liberalismul, fie şi doar în subsidiar, dacă societăţile trebuie să fie deschise pînă într-acolo încît să nu mai existe nici urmă de structuri, de mitologii identitare, de coagulări organice, naturale, atunci mai rămîne ca ceea ce sînt proclamatele drepturi ale omului să fie stabilit plebiscitar nu doar de noi, fiii iluminismului, ci şi de alţii, indiferent dacă ei sînt musulmani!

Ca să se ajungă în acel punct al disoluţiei civilizaţiei europene, liberalismul a lucrat cum nu se poate mai spornic, desfiinţînd orice bariere ale specificităţilor, relativizînd valorile, eliberînd oamenii de sub tirania totalităţilor organice, impunînd drepturile omului, adică obligaţia fiecărui ins de a fi exclusiv generalitate pură, fără determinaţiile care să îi confere consistenţă ontologică, doar om şi nimic altceva, o cutie de conserve a cărui conţinut a fost evacuat, tocmai bună să fie umplută cu un alt conţinut, la o adică fie şi cu acela al credinţei islamice. În acest sens, rolul artelor liberale nu a fost deloc de neglijat, ele producînd o artă murdară, a depravării acute ce înjoseşte la maximum spiritul omului. Legea supremă a acesteia a fost impudoarea agresivă, scabroasă, ce răneşte şi insultă.

Două lucruri a comis hiperliberalismul în exces: a descompus structurile tradiţionale din lumea occidentală, alienîndu-i apartenenţele la totalităţi, pînă la a nu mai rămîne din respectiva lume decît o pastă indistinctă, fără religie proprie şi fără istorie, tocmai bună pentru orice altă remodelare. Şi deopotrivă s-a dus peste celelalte lumi care locuiesc pe pămînt, vrînd să le convertească la modul liberal de a fi, şi obţinînd îndeosebi din partea islamului o replică inversă acestui proiect, producînd revigorarea şi  amplificarea imensă a forţelor lui vitale, etnice. În timp ce tot mai sterpe şi mai îmbătrînite popoarele europene se distrează senile într-o nesfîrşită paradă gay (nu gay-i propriu-zişi mă deranjează, nu la ei mă refer ci doar la sarabanda parăzilor organizate periodic în marile oraşe), peste ele se revarsă de neoprit neamurile islamului, puternice şi posibil mai curate decît noi cei care tocmai sucombăm ca spiritualitate, ca civilizaţie.

 

Revista indexata EBSCO