Oct 17, 2015

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Adam Daniel MEZEI – Bărbatul într-o cheie minoră

Adam Daniel Mezei (n. Toronto, Canada) este un reporter profesionist, romancier în vigoare, şi scenarist de cinema, în Praga. A publicat două volume de nuvele: Sintem noile Aurore/We are the New Auroras, şi mai recent, Sîntem cu toţii boemii noi: Colecţia post-comunistă/We Are the New Bohemians: The Post-Communist Collection, o serie de nuvele despre cetăţenii Pragăi, Oraşul de Aur – ambele publicate la iUniverse –. Scrierile sale au apărut şi în The New Statesman şi The Prague Post. Una dintre nuvelele sale a cîştigat premiul pentru eseu al Asociaţiei Britanice, Cehe şi Slovace în 2006. Nuvela Bărbatul într-o cheie minoră este publicată în Povestiri din Praga/ Prague Tales, eds. John àBeckett et al.; New Europe Writers, Warsaw, 2007

 

Bărbatul într-o cheie minoră

 

Sînt eu, Vlastimil Bubák. Pentru cei care încă nu ştiu, numele meu înseamnă „eul care-şi iubeşte patria.” Am vieţuit cu acest nume chiar de cînd v-am părăsit, prietenii mei iubitori.

Nu am fost niciodată un om care vorbeşte mult, aşa că trebuie să mă scuzaţi pentru calitatea prozei. Ţara voastră, odată a mea, e o naţiune pe care am urît-o în cea mai mare parte din cei cincizeci şi cinci de ani ai vieţii mele. Pasiunea pentru pămîntul natal, patriotismul şi mîndria naţională nu au fost niciodată trăsături principale ale atitudinii mele. Simpla activitate de a rememora ceea ce a fost odată Cehoslovacia mă face să mă crispez interior cu dezgust.

Să discutăm în schimb lucruri mai plăcute. Aşa cum ştiţi cu toţii, am fost îndrăgostit de pianul cu coadă, de la frageda vîrsta de treisprezece ani. De atunci, a rămas companionul şi prietenul meu cel mai apropiat. De timpuriu si in mod precis, am aflat ce doream să devin. Nu am avut nici o îndoială în privinţa drumului de urmat. Din tinerete, muzica îmi vorbea, fiind singura limbă pe care am preferat mult timp să o înţeleg.

 

Într-adevăr, la şcoală profesorii mei  îmi vorbeau în cehă şi rusă, dar nu era ceea ce consideram eu drept comunicare. Nu era bi-direcţională.  In cea mai mare parte din viaţa mea adulta, m-am ocupat cu muzica, deoarece oamenii au ajuns să mă obosească. Au ajuns să mă obosească schimbările lor de atitudine. Am ajuns să fiu sătul de nehotărîrea lor, precum şi de lipsa lor de consistenţă, în general. Ceea ce întotdeauna imi irita conştiinţa erau schimbările de personalitate prin care treceau, de multe mii de ori în decursul unei vieţi.

Uneori îmi doream ca, in mod constant, viaţa să mi se umple  de cîntec,  din momentul în care mă trezeam, pînă cînd ceasul de la turnul din vecinătate bătea de douăsprezece ori, semnalîndu-mi ora de culcare. Uram Sistemul nostru abject de odionioară, şi nu am fost niciodată în stare să mă obişnuiesc cu el. În decursul primilor ani din deceniul şase, am avut privilegiul să frecventez o şcoală de muzică din Vest. Pentru moment, voi spune doar că era undeva în Anglia, deoarece nu vreau ca atunci cînd voi fi mort şi dispărut, unii sicofanţi să meargă în pelerinaje de adorare la mormîntul meu, de parcă aş fi vreun sfînt, de vreun fel sau altul.

Sînt conştient că ţara mea natală, Cehoslovacia de odinioară, mă consideră drept fiul ei nativ, precum şi cel mai valoros produs de export. Mă laudă în presă, menţionînd cît de mult se mîndreşte cu mine, că am atins acest nivel de recunoaştere în domeniul muzical, şi chiar am auzit zvonuri ca le-ar plăcea tare mult să mă re-dobindeasca, incit să-i reprezint peste hotare ca un fel de ‘ambasador al schimbării’. Sînt sigur că mi-ar oferi cadouri generoase – poziţionîndu-mă sus pe vreun piedestal artificial – şi rugîndu-mă stăruitor să mă vînd, asemeni altora dinaintea mea care au cedat  .

 

Adevărul este că nu mă voi întoarce niciodată. Aproape că m-au distrus prima dată cînd m-am întors din Anglia. Îmi amintesc doar hărţuirea la care am fost supus de către agenţii lor, cei care obişnuiau să stea răbdători şi tăcuţi alături în fotoliile de pluş, la Toni Lobbies, unde inerpretam de obicei pentru cohorte de aparatchiki ruşi. Cind, ca de obicei, imi finalizam  programul pentru seara respectivă, ei se apropiau de mine – îndeobşte cîte doi de-o dată – complimentîndu-mă în privinţa interpretării.  A finaliza o interpretare era pentru mine ceva asemănător cu a te întinde la adăpostul unei enclave postcoitale – să fiu abordat cu solicitări de conversaţie scotea întotdeauna la suprafaţă  partea cea mai rea din mine. Am încercat să le accept complimentele cu oarecare delicateţe.

 

Chiar ultimul interogatoriu la care am fost supus m-a scos aproape din minţi. Cu două săptămîni mai înainte, repetasem o compoziţie deosebit de complexă, care mă storsese de energie. Mi-am amintit cum aceiaşi doi agenţi (ca cei dinainte) se apropiaseră de mine în clipa în care am terminat, cerîndu-mi, pe cind strălucirea ecusoanelor îmi lua ochii, să vin cu ei. Am simulat un protest slab, spunînd că aveam nevoie de cîteva momente să-mi adun lucrurile, dar nu au vrut să audă nici un cuvînt despre asta. Observaseră că mă fîstîcisem, şi unul dintre ei chiar a zîmbit. Desigur, i-am urmat. Ce altceva era să fac ?

 

Întrebările lor în serie încă îmi bîntuie coşmarurile, deşi nu-mi mai amintesc cu claritate ordinea în care au fost puse. Întrebările cele mai insignifiante pe care mi le puneau de obicei erau:

 

– În legătură cu muzica mea, am ţinut legătura cu cineva de peste hotare?

– Primisem scrisori din străinătate cu instrucţiuni despre ce să cînt?

– Discutase cu mine cineva din străinătate despre starea politică din Republica Cehoslovacă a poporului ?

 

Au etalat, în succesiune cronologică, ca pe un desen animat, un teanc de fotografii ce mă înfăţişau în diferite poziţii, dînd mîna cu musafiri la hotel. Din momentul în care persoanele se ridicau de pe locurile lor pînă în momentul în care ajungeau la scăunelul meu din faţa pianului, se succedau întrebări tot mai prosteşti şi stupide:

 

– De ce s-a apropiat acest om de tine din partea stîngă a pianului, în loc de partea dreaptă ?

– Acesta nu ţi-a dat mîna, deşi celălalt a făcut-o; de ce?

– Aceasta e singura femeie care te-a salutat ‘Hello’ timp de atîtea săptămîni. Ce înseamnă asta?

Ei pretindeau să afle totul. Nu exista nici un secret. Trecusem prin astea în suficientă măsură pentru a şti că o mulţime dintre întrebările lor erau anume plănuite, cu grijă, incit să mă zăpăcească, să stabilească patternuri de răspuns, să mă testeze constant, pentru a vedea dacă ascundeam ceva. Întrebări fără rost. Să fi fost cel puţin una care să se fi putut asocia muzicii – pentru că muzica e o ‘constantă universală’ -; un limbaj ce explică majoritatea fenomenelor de viaţă. Fostii mei interogatori comunişti nu păreau să urmeze vreun pattern decelabil. Şi uite aşa, m-au lăsat să plec.

Vestea că eram liber să plec veni la fel de brusc ca şi comenzile lor de a-i urma. Faceau parte dintr-o logică proprie, specifica lor, una pe care n-o voi înţelege niciodată. Poate intr-o zi, – într-un viitor indepartat –, s-ar hotari cineva să demonteze mecanismul otrăvitor al conduitelor lor duplicitare. Am pierdut destule ore din timpul meu preţios încercînd să cartografiez totul. M-am întrebat ades de ce au hotarit să mă tortureze, să mă facă ţinta ‘curtoaziei’ lor. Să fi fost pentru că tatăl meu a refuzat să facă ceea ce-i ceruseră ei, iar drept urmare,  pentru încăpăţînarea sa de a nu intra în joc, a fost întemniţat ? Pînă în ziua morţii sale, tatăl meu s-a rugat pentru revenirea la normalitate; pentru zilele din perioada dinaintea războiului, în care ades îmi doresc să mă fi născut, –  nu cu o generaţie prea tîrziu -, cînd singurele lucruri care contau erau muzica, vitalitatea şi distracţia. Aş fi fost rege.

Tata nu a pus niciodată viaţa in ecuatie cu vreun ataşament pentru ţară. Era indiscutabil cehoslovac, dar asta era tot. Nu s-a poziţionat în vreo tabără, aşa cum, învăţînd din exemplul său, nu am făcut-o nici eu. Mult timp am crezut că asta era ceea ce-i irita atît de mult. Isi doreau cu intensitate să mă identific cu ei. Pofteau cu lacomie la gîndurile mele curate, pe care să le muleze pe şinele strîmbe şi ruginite, pe care trecea cu viteză trenul nationalist. O cărare fără nici un capăt, un traseu fără nici-o ‘viteză de siguranţă’. Vaporul în care călătoreau era şubred şi nesigur, plin de imperfecţiuni şi de legături slabe. Exact ca şi ideologia lor.

Timp de douăzeci şi cinci de ani, m-am luptat să învăţ cum să trăiesc cu regrete. Timp de douăzeci şi cinci de ani, am fixat cu privirea aceste mîini  ‚bătătorite’ ale mele, strivite şi bătute cu lovituri de baston, drept pedeapsă pentru încăpăţînarea mea de a nu mă coborî la nivelul intrigilor lor ticăloase şi al scopurilor lor machiavelice.

Mîinile nu mi s-au vindecat niciodată cum trebuie. Dacă nu ar fi prezenţa dragului meu asistent (care va rămîne nenumit), s-ar fi putut ca voi toţi  să nu-mi aflaţi niciodată gîndurile din amurgul zilelor. Atunci, n-aţi putea  înţelege cît de bîntuit mi-a fost sălaşul în decursul acestor ultime două decenii, auzind muzică, şi totuşi fiind incapabil să o exprim, să dau o interpretare amestecului de sunete ce-mi sunau în cap în fiecare moment al stării mele de veghe.

 

Cît de laborios am lucrat sa stăvilesc fîntîna, ce-mi inunda gîndurile, cu chiar aceleaşi armonii pe care le interpretam odată cu aceste mîini, aceleaşi mîini care îmi repugnă acum. Degetele mele ramîn noduroase, oasele din palmele mele trosnind de fiecare dată cînd îmi mişc aceste degete distruse.

Vă voi cruţa de trauma oribilă referitoare la modul in care am vietuit astfel, cu mîini ‘cu probleme’. Nu eram în stare să fac activităţile simple pe care majoritatea dintre noi le efectueaza aproape de la sine.Vă puteţi imagina cum e să fii matur, dar hrănit ca un copil? Nu mai pot apuca o furculiţă cu fermitatea cu care interpretam odată fortissimo. Nici nu mă mai pot bărbieri fără să-mi tai obrazul şi buzele moi. Mi-am lăsat barbă pentru a-mi ascunde o faţă, la care acum mi-e ruşine să mă uit. Deoarece a o privi  îmi aminteşte de cineva care nu mai există, de un timp care nu mai există.

Să-mi fac curaj pentru a-mi pune capăt vieţii e un lucru care nu mi-a reuşit. Nu-mi permit să-mi contemplu, nici cu gîndul, soarta vieţii mele complicate, sau să-mi închipui modul în care să o finalizez prematur.

Astfel, şed aici în această ascunzătoare din Vest, acest coşciug din cărămidă şi mortar, pe care o vom numi casa mea, omorînd timpul cu lecturarea cărţilor, urmărind ‚cutia idioată’ a televizorului, sau ascultînd radioul. Poate aşa voi dobîndi o înţelegere despre cît de fragilă este cu adevărat natura omului. Chiar şi pentru a da oarecare ordine haosului persistent din mintea mea.

Vă cer iertare pentru neorînduiala adnotărilor mele. Nu e prima dată cînd  am încercat să exprim tragedia din zilele mele timpurii. Am ratat ades, mototolind coli de hîrtie, pe care asistentul meu le-a transcris fidel după dictările mele. Mult mai des, am ajuns la extremele drastice de a arde acele pagini cu efluviile minţii mele. Aceasta a fost dimensiunea prejudiciului pe care ticăloşii fostei mele patrii l-au comis asupra mea.

Învăţ cum să-mi controlez ‘discomfortul’ prin asistenţa profesioniştilor. Initierea nu a fost lipsită de porţia ei de provocări. Ei şi cu mine, împreună, am conchis că am fost supus la încercări, deoarece sînt destul de puternic să le infrunt. Sînt construit să fac faţă unor ‘porţii’ impresionante de durere. Parte din misiunea vieţii mele e să fiu handicapat.

 

Aşa încît vă implor să nu faceţi, vă rog, nici o tentativă de a mă  localiza. Pentru că doresc să nu fiu găsit. Fiţi liniştiţi că sînt în viaţă şi sînt bine, cu voi în duh. Nutresc speranţe că, prin această adnotare, veţi primi acum ‘strigătul de luptă’ pe care-l aşteptaţi de mult timp.

Pentru că dacă sînt distrus eu, victorioşi cu adevărat vor fi cei ce m-au torturat. Chiar în moarte. În timp ce ei sînt duşi de mult, eu sînt în mod miraculos încă în viaţă.

 

Cu mîna pe inimă,  Bubák.

Prezentare si traducere din limba engleza Ligia Doina CONSTANTINESCU

 

Revista indexata EBSCO