Oct 17, 2015

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Prima autobiografie românească

Descoperit tîrziu, la ceva ani după scrierea lui (1845), manuscrisul boierului moldovean Teodor Vîrnav a fost publicat de către Artur Gorovei, prima dată, în 1893, într-o revistă celebră, pe atunci („Gazeta Săteanului”). În 1908 a ieşit în volum, cu prefaţa aceluiaşi, iar ediţiile au continuat, la mari intervale de timp, după aceea. De fapt, cele 65 de file, legate şi scrise „cu slove vechi, frumoase şi citeţe, pe coli întregi de hîrtie verzie, în formatul 34 cm lungime pe ½ lăţime”, după cum mărturiseşte Gorovei, au fost primite de la ginerele autorului, care le păstrase, împreună cu alte hîrtii personale ale socrului său. Era vorba nu doar despre o relatare scurtă a vieţii lui Vîrnav (născut lîngă Tecuci, în 1801, mort pe la 1868), consemnată de el însuşi, ci şi de o felie din lumea Moldovei de început de secol XIX. De aici, interesul pe care l-a trezit textul, căci evenimentele biografice sînt prea mărunte (ramificaţiile complicate ale familiei, multitudinea de locuri şi de posturi existenţiale) şi prea disparat prezentate, pentru a rămîne în memoria posterităţii.

Originar din boierimea măruntă basarabeană, Teodor Vîrnav a simţit mereu nevoia să-şi dezvăluie detaliat descendenţa, precum şi mulţimea de părinţi adoptivi şi stăpîni în grija cărora a fost lăsat, în anii copilăriei şi ai adolescenţei. Probabil trebuia să sublinieze, de fiecare dată, în faţa eventualilor cititori (interesantă formă de legitimare publică, pentru cineva fără pretenţii de scriitor!), că a crescut prin propriile puteri şi că toată mica avere acumulată, ulterior, a fost obţinută prin eforturi cinstite. De aceea existenţa sa n-a fost niciodată una uşoară, după cum lasă să se înţeleagă. Cînd la Soroca, cînd la Bucureşti, cînd la Iaşi, Sibiu, Fălticeni sau Tecuci, micul Teodor a fost ucenic pe la tot felul de prăvălii, mai mereu pe drumuri, vulnerabil în faţa autorităţii străinilor, toate — contexte care-i marchează formarea. Naratorul a călătorit, a muncit, a cunoscut iubiri pasagere, a sustras copilăreşte bunuri, a mîncat bătaie, a învăţat pe apucate şi, în general, a fost lipsit de stabilitatea afectivă şi pedagogică de care beneficiau cei cu o stare mai bună. Treptat, a ajuns în funcţii (secretar, scrib, strîngător de taxe, arendaş) care i-au permis să strîngă o mică avere, devenind, din 1822, moşier, stabilit, după căsătorie, în 1831, la Iaşi. Acolo s-a aflat cînd a hotărît să-şi scrie „istoria”, terminată în liniştea meritată, după atîtea peripeţii: „Aceasta este istoria vieţii, creşterii, învăţăturii şi a unora din cele mai însămnate priclucenii ce s-au întîmplat cu mine de la naşterea mea şi pînă acum. Cele ce se vor mai întîmpla cu mine, de astăzi înainte, nu-mi sînt cunoscute; rog însă pe atotputernicul D-zeu ca să mă păzească de năpăstuiri, de judecăţi şi de datorii, şi sfîrşitul meu să se încheie cu bine. Amin, amin”.

În comparaţie cu un Radu Rosetti, Ion Ghica sau G. Sion, micuţa carte a lui Vîrnav păleşte, şi ca stil (greoi, repetitiv, cu multe arhaisme ruseşti şi greceşti), şi ca dispunere a referinţelor. Dar pentru decupajul-frescă al lumii moldave din trecut şi pentru impulsul de-a scrie liber, spontan, fără a avea o antumitate sau vreun fundal cultural (autorul a fost un autodidact şi a regretat lipsa unei educaţii pe care şi-ar fi putut-o face inclusiv „în Austria şi Sacsonia”, unde ajunsese, la un moment dat), paginile sale rămîn, în multe pasaje, drept veritabile documente de viaţă cotidiană valahă. Şi pentru prima jumătate a veacului XIX, noi nu prea avem, s-o recunoaştem, de unde interesul pentru asemenea texte. Redau, fără alte comentarii,unul dintre pasaje, fermecător prin bogăţia detaliilor şi prin cîteva reuşite estetice (portretul, de ex.). El descrie viaţa la Bucureşti, la curtea boierului grec Constantin Ladá, unde naratorul ajunsese exact în vremea „ciumei lui Caragea”: „iscîndu-se ciumă în Bucureşti, Ladá dimpreună cu nişte rudenii a sale ce trăiau acolo au fugit afară la un sat aproape de tîrg, anume Afumaţii, a kneazului Ipsilanti, ce îl ţinea în posesie nişte prietini ai lui, unul Dimitrie Duca şi altul Andrei Iustinian, ce au trăit aicea în Basarabia, şi m-au luat şi pe mine dimpreună cu dînsul. Acolo am petrecut pînă iarna, dimpreună cu mulţi boieri aseminea fugiţi de frica ciumii, între care era şi consul franţuzesc de atuncea Mosiu Ledu, şi pentru că o slugă sau două a acestui de pe urmă s-au molipsit şi au murit, apoi Ladá iarăşi s-au întors la Bucureşti şi s-au închis în casa lui în hanul grecilor, şi, ca unul ce se temea foarte de moarte şi de molipsire, apoi cînd ieşea afară în tîrg ca să auză novitate, pe noi toate slugile ne închidea înăuntru în casă cu lăcată şi cheia o lua cu dînsul, iar cînd se întorcea înapoi, îşi lăsa afară la afumătoare benişul ca să se curăţească de molipsire, şi noi cu altă nu ne îndeletniceam, decît numai priveam la uliţă pe fereşti şi videam cum căra cioclii trupurile morţilor ciumaţi. În asemenea închisoare am petrecut mai bine de jumătate de an. Dar pînă voi istorisi cele ce s-au întîmplat cu mine după contenirea ciumii, voiesc a scrie cîte ceva (s.m., AGR) şi pentru însuşi pocrovitelul meu Constantin Ladá. În vremea aceea, el era în vîrstă de peste 30 ani, holtei, frumos la faţă, cu ochii albaştri, cu părul negru, la stat de mijloc, cu căutătura veselă şi priicioasă, iubea să aibă masă curată de 7 sau 8 feluri de bucate, vin bun şi desert, şi avea mare plecare asupra gastronomiei. În posturi, miercurile şi vinerile postea, însă cu bucate de peşte proaspăt adus în fiinţa lui viu din apa Dîmboviţa ce curge prin mijlocul Bucureştilor. Afară de naţionalnicele limbi greceşte şi româneşte, vorovea slobod nemţeşte, franţuzeşte şi italieneşte. Purta straie turceşti, antiriu de suvaia şi de cutnie, se încingea cu şal turcesc, giubea de samur, biniş de postav englizesc floare străină, şi în cap adeseori purta un işlic ca fanarioţii de la ?arigrad, din pielcele de Krîm brumarii şi foarte supţiri la păr, şi făcut în chipul şi în mărimea coşurilor cu care se prinde pe la noi peşte caras de prin iazuri. Dimineaţa, după ce se îmbrăca şi bea cafea nemţească sau ciocaladă, se ducea în piaţa Lipscanilor şi acolo petrecea pînă la 12 ceasuri; atuncea venea la masă cîte cu doi sau trei prieteni, mînca bine şi se odihnea. După masă, în disară, se suia în caleaşcă cu doi cai buni, în coadă lua lachei şi se primbla pe podul Mogoşoaii (cea mai frumoasă uliţă a Bucureştilor) dimpreună cîte cu unul din prietini, dar mai adeseori cu conţulatul nemţesc. Sara juca cărţile pe la cunoscuţi, dar mai de multe ori la gheneralul conţulatul rosienesc de atuncea Kiricov, unde se număra şi unul din închinătorii ghenerălesii lui cei tinere. Avea intrare pe la casele boierilor, însă mai multă pe la a conţulaţilor europieneştilor puteri ce locuia pe acea vreme în Bucureşti. Era om însemnat la ocîrmuire, şi la toate pricinile ce urmau între cei mai cu stare neguţători totdeauna se orînduia mediator. Ţinea magazia la hanul lui Şărban Vodă, cu mărfuri de Austria şi Sacsonia, pe care le vindea nu cu cotul, ci cu rădicata. Mai ţinea în tovărăşie cu o cumpanie otcupuri, precum ocne, vămi şi poşte, pentru cari avea doi osăbiţi pricacici şi un gramatic (pismovoditel), care în acea vreme era pomenitul mai sus Ianachi.”

Prima mărturisire fără ocolişuri şi preambuluri teoretico-morale a unor etape biografice (de reţinut, de pildă, iniţierea erotică a naratorului, făcută la Sibiu!) – iată ce este cartea lui Teodor Vîrnav (Istoria vieţii mele, Humanitas, 2015, postfaţă de Laurenţiu Faifer). Şi pentru caracterul ei de pionierat, într-o literatură care a cunoscut tîrziu genul memorialistic cult, e o realizare remarcabilă.

 

 

Revista indexata EBSCO