Oct 17, 2015

Posted by in Poezii

Marcel MIRON

Constanţa

 

Constanţa

port la cea mai neagră mare

a lumii

albastră ţi-e apa

verzuie privirea

pe corăbii

marinarii cântă

bucuria lui Iason

balada lânii de aur.

 

La prora

către portul Tomis

călătoreşte

sirenă ieşită din valuri

orbită de lumină

Constanţa.

 

În urmă-i

hăul

stinge vraja cântecului

când Circe îţi strigă grăsunii

sărmane vieţi

pierdute

înainte de sărutul Constanţei

femeie şi port

păţeşti cu noi

peste moarte.

 

Francisca

Satul ei

un cătun cu zece case

stă deasupra satului nostru

ei nu au nici şcoală

nici biserică

nici primărie

la ei nu merge niciodată doctorul

mor la adânci bătrâneţi.

 

Doar lanuri de porumb

de grâu

floarea soarelui

cu o râpă adâncă spre noi.

 

N-am ţtiut niciodată

de ce Francisca ne priveşte de sus.

 

O dată

m-a invitat la ea

în cătunul cu zece case.

 

Am privit către satul meu

cu biserică

cu primărie

ţi şcoală.

 

Toate casele se vedeau

ca nişte ciuperci.

 

Mi-a arătat unde stau

grădina

nucii

aleile

locul unde citesc ţi scriu

ea vede când ceaşca mea de cafea este goală

ţi îmi citeşte viitorul.

 

Atunci am înţeles

de ce priveţte lumea de sus.

 

Nu-i mândră

are altă perspectivă.

 

 

Aisberg călător

 

Un aisberg pe marea vieţii

aspru cu sine

trup fără suflet

cu inimă îngheţată

topindu-se

dăruieşte apă potabilă

marinarilor care plutesc în derivă

în mijlocul oceanului sărat şi amar.

 

Când se apropie de liman

deja nu mai există

s-a împrăştiat în viaţa-i tumultoasă

picătură cu picătură

celor cu buze uscate de sete.

 

Doar aura

în soarele asfinţitului

îi creionează

părelnicul trup.

 

Eu nu sunt …

 

Eu nu sunt nici legea

nici bucuria

nici plânsul

iar moartea n-aştept.

 

Eu sunt numai amăgirea dreptăţii

zâmbet

înainte de lacrimile

care-mi îneacă fiinţa de ţărână.

 

Oricât ar fi omul de fericit

printre sfinţi

urmaţii tot plâng.

 

Oare jinduiesc şi ei

patria morţilor?

Revista indexata EBSCO