Oct 15, 2015

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Lecţia lui Vlahuţă, peste secol…

Într-un amplu articol, intitulat Nu ştiu…, apărut în „Universul” bucureştean din 6 iulie 1910, Alexandru Vlahuţă, răspunzînd unui veleitar, simte nevoia unei luări de atitudine, ale cărei concluzii sunt valabile şi astăzi:

 

[…] Întîi, îţi mărturisesc, după ce-am citit vreo două-trei pagini, am închis caietul şi l-am dat la o parte, hotărît să-ţi spun scurt că n-ai talent. […] am luat caietul din nou ş-am citit mai departe. L-am citit tot. Nu ştiu cum să te fac să-nţelegi impresia mea. Cîteodată-mi ziceam: ia stai, frate, că ăsta parc-ar spune ceva. Întorceam foaia – şi mă pomeneam iar… în aer. Şi tot aşa m-ai dat în scrînciob, pînă la sfîrşit.

Un mierloi, care cîntă aci ca pitpalacul, aci ca ciocîrlia, şi, din cînd în cînd, o aduce şi ca privighetoarea. Ştii că mierloiul n-are personalitate. Impresia asta mi-a făcut-o stilul d-tale, de o corectitudine… supărătoare. Vezi, d-ta fluieri în tact, dar nu-ţi fluieri cîntecul d-tale. Şi nu-ţi faci idee cum se cunoaşte. Un cuvînt care picură din suflet, cald, curat ca lacrima, e ceva viu, organic – el vine în lume c-o părticică de viaţă, pe care nu şi-o mai pierde, şi care nu stă nici în sunetul lui, nici în legătura lui cu celelalte vorbe din frază, ci în simplul fapt că-i răsărit din adîncul unui suflet. E ca şi cum şi-ar păstra în vecii vecilor o legătură misterioasă cu sufletul acela, din care mereu şi-ar trage puteri proaspete de regenerare. Potriveşte-l tu, cît îi pofti, în cele mai corecte şi mai ritmice fraze, plantează-l în cele mai sonore versuri, dacă nu l-a pus acolo decît iscusinţa rece, decît marele tău meşteşug de a dichisi şi măslui vorbele – să ştii că nu rodeşte. Natura nu se înşeală niciodată… Nici nu înşeală. Ea-ţi cere boabe de grîu adevărate, ca să ţi le poată reproduce şi înmulţi la infinit.

Ceea ce-ai scris d-ta în Flori de sînge sunt lucruri de imitaţie. Foarte bine făcute – să juri uneori că-s adevărate. Numai că inima nu se deschide să le primească. Nu vrea să le primească. Pentru că, vezi d-ta, în tot ce se petrece pe lumea asta e un fel de cumpăneală, un fel de logică straşnică, de care se sfarmă cele mai grozave socoteli omeneşti. Este naiv scriitorul care-şi închipuie că se poate strica de rîs îndărătul vorbelor, pe care anume le caută şi le ticluieşte în aşa fel ca să ne facă pe noi să plîngem. Parcă nu se simte într-o bucată literară, ca în orice operă de artă, sufletul, şi adîncimea din care a răsărit!

[…] Scriitori mari, vestiţi meşteri ai cuvîntului ca D’Annunzio, ca Rostand, şi încă nu-şi pot ascunde sufletul, adesea rece şi calculat, sub flacăra trecătoare a frazei de efect. O poezie poate răsări din spuma unei clipe, cum poate izbucni din prea-plinul inimii tale, sau, prin tine, din marele suflet al neamului tău. Ea va trăi în proporţie cu adîncimea izvorului din care a ieşit la lumină. Va trăi. Te-ai întrebat vreodată de unde vine această viaţă a operei de artă? […]

Credinţa mea e că un scriitor de seamă n-ai să fii niciodată. Dar poate că aceasta te-ar şi încurca în viaţă. D-ta vrei să pari, să atragi privirile, să-ţi faci din lucruri de nimic o glorie rentabilă, de care să te bucuri hic et nunc. Să fii sărbătorit prin saloane, să-ţi spună prietenii „maestre”, să ai bene-merenti şi-un loc în Academie, să-ţi agoniseşti, în sfîrşit, fără multă bătaie de cap, toată provizia de onoruri şi de succese, necesare pentru consumaţia zilnică a vanităţii d-tale… O, pentru aceasta ai destul talent. Singurul sfat pe care ţi l-aş putea da, ar fi: să scrii în versuri. Vorbele goale fac mult mai mult efect în versuri. Ş-acolo, cu cît le vei arunca mai îmbolmojit şi mai halandala, cu atît ai să pari mai profund. De pe o bucată de proză se ridică negura uşor – versurile însă rămîn, ca piscurile munţilor, multă vreme învăluite-n ceaţă, spre marea admiraţie şi beatitudine a sufletelor de elită, însetate de mister. […]

 

La înţeleptele vorbe ale bătrînului (şi luatului peste picior, de obicei) Vlahuţă, sunt convins că vor reacţiona pozitiv mare parte (ce zic eu, mare parte? – unanimitate, stimabile!) dintre scriitorii în viaţă, luînd atitudine fermă împotriva imposturii, a carierismului etc. etc. Dar nici unul – cu certitudine – nu-şi va pune vreo secundă problema că s-ar putea să se afle, Doamne fereşte!, în aceeaşi barcă a incriminaţilor. Pentru că – nu-i aşa? – dacă poza este cea care te împinge în viaţă (şi creaţie), iar simţirea este o băbătie a celor de mult trecuţi în lumea umbrelor, dacă impostura este la putere (şi la mare preţ, de multe ori!), de ce să nu culegi roade nemeritate, dacă poţi? Iar cînd poţi, lesne este îmbătatul cu apă rece şi asumarea unor lauri care mult prea curînd se vor vesteji.

Istoria literară, însă, din fericire, nu iartă!…

Revista indexata EBSCO