Oct 15, 2015

Posted by in MOZAIC

Iorgu GÃLÃŢEANU – Scoborînd pe scări în decenii

Am la dispoziţie cartea lui Gheorghe Postelnicu, prozator, critic şi istoric literar, cu date preţioase despre viaţa, creaţia poetului, prozatorului medic Vasile Voiculescu, personalitate marcantă a culturii româneşti. M-a surprins conţinutul, remarcabil redat, autorul ne surprinde atît prin datele istoriografice despre viaţa omului de zi cu zi, cît mai ales prin forţa de a scoate în evidenţă puterea mirifică a creatorului V.Voiculescu, cu părere de rău, uitat de cei care se preocupă de istoria literaturii româneşti. Cîndva, domnia sa mi se confesa, redau din suferinţa-i interioară:

„–Vă trimit una din cărţile la care am trudit foarte mult şi care, din păcate, „nu a fost observată de voiculescologii anteriori, deşi sînt citaţi la tot pasul, cum am crezut că se cuvine. Faţă de lucrările lor, monografia mea aduce cel puţin 20 de informaţii biografice şi bibliografice inedite, unele din ele publicate în 2011 şi 2012 în „România literară”(de două ori) şi în „Convorbiri literare”. Un camarad care a crezut că cercetarea vieţii lui V.Voiculescu s-a oprit în 1985, cînd el scotea la Sport-Turism o lucrare incompletă, a mers pînă acolo încît a comentat defavorabil în prezenţa „Sanitarului-şef” al Comisiei de validare a membrilor stagiari, iar redutabilul critic D.S., fire sensibilă, şi-a însuşit teoria şi a decretat că lucrarea mea nu poate fi receptată ca o lucrare de critică literară. Păi nici nu e cazul, pentru că foloseşte metodele istoriei literare. Vă rog să mă scuzaţi. M-am gornit. Dvs., ca medic şi scriitor, îi veţi cunoaşte mai bine pe acest martir şi pe biograful său“. Premeditar voi reda multe fraze din carte, pentru a da autenticitate documetului literar scris de autor. Are dreptate, a nimerit ţinta şi m-a incitat să fac o sinteză a conţinutului. Recunosc, m-am simţit obligat moral pentru că medicul şi scriitorul V.Voiculescu a trecut şi prin Bîrlad în perioada primului război mondial, oraşul unde m-am născut şi îmi duc traiul, avînd aceeaşi profesie şi înclinaţie în ale scrisului. De aici începe greul, nehotărîrea eului, va trebui să aştern pe hîrtie rînduri despre munca remarcabilă a istoricului sau să scot în evidenţă personalitatea impunătoare a omului despre care a scris, balanţa rămînd mereu neînclinată. Mi-am spus, cu cît voi reda multe amănunte despre Vasile Voiculescu, cu prisosinţă voi scoate în evidenţă munca sisifică a lui Gheorghe Postelnicu, destoinic cercetător al întregii istorii privind viaţa şi creaţia medicului-scriitor de geniu. A martirului născut (1884) în comuna Pîrscov, lîngă Buzău, din părinţi creştin-ortodocşi, educaţia religioasă primită în familie marcîndu-i întreaga viaţă. Să-i amintesc cuvintele:

„Sînt născut la ţară… cel mai mare noroc din viaţa mea. Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune”, preciza poetul în 1935 în Confesiunea unui medic. Sau, „a mai vorbi de bunătate în vremile acestea cînd principiul luptei pentru existenţă umple, ca un Dumnezeu neînduplecat, tot cerul creaţiunii, pare o naivitate sau o ironie…”, vorbe de duh ce puneau pe gînduri generaţiile vechi şi la fel de bine pe cele de astăzi. Iată de ce întrebarea istoricului Ghe.Postelnicu: „De ce o carte despre viaţa şi opera lui V. Voiculescu?” este bine plasată, răspunsul complex şi nuanţat venind tot de la autor: „Pe de o parte, acumularea unei cantităţi mari de contribuţii biografice şi critice a impus reevaluarea lor. Pe de altă parte, chiar varietatea şi bogăţia informaţiilor pun sub semnul îndoielii destule afirmaţii anterioare. Mai trebuie adăugat că arhiva orală pîrscoveană este încă activă, dar pînă cînd? Dincolo de aceste motive, faptul că V. Voiculescu a fost un erudit cu o gîndire profundă, un nemuritor. Personalitatea sa multilaterală trebuie reaşezată în actualitate”.

Şi iată că peste jumătate de veac(1963) de la trecerea în nemurire a ilustrului înaintaş, a medicului-scriitor ce a trecut şi prin Bîrlad( în 1917 medic şef al Spitalului nr.6 de răniţi, pînă în 23 octombrie 1918), trebuie să intervin, să susţin cît de bine-venită este apariţia veritabilei cărţi, o bibliotecă-document cu o multitudine de date biografice, sociale, filozofice, geografice, medicale, teologice şi numărul exemplificărilor ar fi mai mare. Cum să nu te uimească puterea de  muncă, dăruirea fizică, harul de cercetător, dotarea şi vigoarea spirituală a unui consătean pentru a şlefui şi a reda să rămînă în viitor luciul real al oglinzii lui V. Voiculescu. Dacă în primele pagini istoricul ne aduce o serie de date din viaţa tînărului cu înclinaţii spre litere şi filozofie (interesantul arbore genealogic conceput cu lux de amănunte, originea personajului şi copilăria sa, relaţiile de familie, etc.), vis iniţial de care nu se va despărţi pînă la dispariţie („alegoriile voiculesciene au îmbogăţit înţelepciunea naţiunii, el crezînd cu tărie în finalitatea artei, valorile etice promovate rămînînd valabile: munca, stăruinţa, compasiunea, frăţia, sacrificiul”), încet şi sigur, precum apa curgătoare ce înaintează lin spre revărsare, ne redă despre anii cînd absolvea Medicina (1910), orientarea impusă de familie, an cînd se căsătorea cu Maria Mitescu, consăteancă, cu aceeaşi pregătire medicală. Un anumit aer de disperare determină istoricul să insufle: „Contrar unor păreri de ultimă oră, după care opera i se micşorează pe zi ce trece, V. Voiculescu rămîne un autor de construcţie în sonet, poezie mistică şi proză fantastică, un înţelept creştin, lucrînd misterios în asfinţitul vieţii pămînteşti, dar, la drept vorbind, oricîte izbînzi ar încerca voiculescologii de astăzi, amintirea sa se şterge. O posteritate incapabilă să susţină Pantheonul românesc îi pomeneşte numele ocazional, deoarece, într-o ierarhie a ingratitidinii, indiferenţa faţă de valorile literaturii ocupă primul loc. Omagierile nu pot îndrepta răul care i s-a făcut lui V.Voiculescu în ultimii săi ani de viaţă. Nestinse rămîn doar eforturile livreşti ale unor distinşi cercetători ale căror lucrări cer în mod insistent reeditarea…” Împart aceleaşi gînduri cu istoricul Ghe.Postelnicu, dar cu siguranţă o fac şi mulţi alţii. Iată ce mărturisea fiica poetului, Gabriela Michaela Defour(n.19 XI 1920) : „..tata era unul din cei mai mari scriitori ai veacului: poet, romancier, povestitor, dramaturg, eseist, un om de bine. Acorda consultaţii medicale gratuit şi deseori oferea bolnavilor medicamente cumpărate din banii lui.” Pe bună dreptate era denumit scriitor de geniu, „doctor fără de arginţi” şi „poetul îngerilor”. Trebuie să amintesc solicitarea istoricului: „E nevoie de lucrări noi care să facă hermeneutica amintirilor destoinicului său fiu, Ion Voiculescu(n.16 mai 1916), dar şi ale lui Radu Ilie Vasile(n.28 mai 1914), a scrisorilor publicate de Ileana Ene în 1993 şi de Alexandru Oproescu în anul 2008, care să ia în considerare punctele de vedere curajoase ale Roxanei Sorescu, demers care, pe scurt, să scoată omul şi opera sa din stratul gros de inerţie. Reconsiderarea acestui destin îi va da lui V.Voiculescu ”mîntuire în cerurile lui Dumnezeu.”

Revenind cronologic, aflăm şi debutul literar al medicului de circumscripţie rurală, cu poezia Dorul publicată în „Convorbiri literare” (nr.3 martie 1912), în acelaşi an în prestigioasa revistă publicînd şi poeziile San Marco. Profesional, în ianuarie 1915 a fost asimilat Comitetului central sanitar, poziţie de pe care a organizat un spital militar în Bucureşti. Pe 30 0ctombrie 1916 era transferat la Buftea, unde a locuit cu familia pînă la numirea ca şef al spitalului mobil nr.6 din Bîrlad(reluare). Şi-a adus şi familia în oraşul moldovean unde îngrijeşte răniţii, unitatea sanitară fiind transformată în unitate medicală de contagioşi. Ataşat trup şi suflet pacienţilor, îngrijîndu-i cu profesionalism, în 1917 se îmbolnăveşte de tifos exantematic, de febră tifoidă şi de icter. Pînă în 1918 a urmat serviciul militar pe lîngă tabăra de prizonieri din localitate, „precum şi pe la alte spitale de răniţi şi bolnavi”. Demobilizat cu gradul de medic subşef, asimilat maior, pe 14 februarie 1919 a fost transferat definitiv în Bucureşti. Pentru devotamentul deosebit a fost decorat cu steaua „Coroana României”, ulterior devenind medic la Domeniile Regale şi director la Fundaţia Culturală Română.

După aproape doi ani de stat în Bîrlad, urbe recunoscută cu afinităţi culturale, eminentul umanist a ştiut să împletească activitatea profesională cu cea literară, va cunoaşte şi va lega prietenii cu distinşi oameni ai literaturii româneşti. Amintesc pe Alexandru Vlahuţă, refugiat aici, care a exercitat o influenţă decisivă asupra destinului său literar, între mentor şi discipol stabilindu-se relaţii bazate pe prietenie şi încredere, tînărul medic fiind stimulat să-şi reia preocupările literare.  Istoricul ne informează că Al. Vlahuţă avea mania să scoată ziare şi reviste noi. Pînă la terminarea războiului a locuit la profesorul de muzică Eugen Bulbuc unde, în fiecare zi de joi, organiza întîlniri literare în salonul casei, despre care Florentin Popescu aminteşte: „A fost cea mai mare personalitate culturală românească refugiată în oraşul de la poalele Ţuguietei”. Poate din subiectivism insist asupra perioadei locaţiei lui V.Voiculescu, şi anume, mişcarea artistică şi intelectuală a urbei era animată de membrii societăţii „Academia Bîrlădeană”, fondată în mai 1915 de George Tutoveanu, Tudor Pamfilie şi Toma Chiricuţă(ce mîndrie se aprinde în mine(sic!), sînt membru actual al societăţi!). Animatorul principal, poetul Tutoveanu (n.1872), profesor, ctitor de biblioteci publice şi constructor de reviste („Paloda”, „Făt-Frumos”, „Graiul nostru”, „Scrisul nostru”, „Avînturi culturale”, „Ion Creangă”, revistă de limbă, literatură şi artă populară, „Miron Costin”, „Freamătul literar”, şi „Idealul”). „Florile dalbe” (1919) este prima publicaţie literară apărută după război în România, în paginile ei se oglindeau atmosfera, idealurile sociale şi orientările estetice postunioniste, în colectivul redacţional aflîndu-se şi V. Voiculescu care a publicat pe lîngă poezii şi două povestiri, prilej să aflăm despre debutul său în proză(Lina Codreanu). Cronicarul face menţiunea că, în 1918, „Academia Bîrlădeană” a scos o antologie naţională care cuprindea, printre alţii, pe Eminescu, Creangă, Cerna, Delavrancea, Coşbuc, Iorga, Crainic, Vlahuţă, Voiculescu. Cartea urma să fie distribuită soldaţilor pe front, „ca o hrană spirituală şi ca un imbold în lupta pentru obţinerea victoriei”. Medicul-poet a fost antologat cu poeziile Morţi în ţara lor(?) şi Frunză verde. Din patriotism local amintesc, „Academia Bîrlădeană” a renăscut în anul 1990 (preşedinte de onoare prof.dr. C.D. Zeletin) şi are o activitate bogată, ilustrată constant de publicaţia trimestrială care îl are ca redactor-şef pe neobositul Serghei Coloşenco.

În 1929 începe colaborarea cu Radiodifuziunea Română, asigurînd emisiuni de educaţie sanitară a ţărănimii şi populaţiei ţării. Înaintînd cu repeziciune în decenii, istoricul fascinantei cărţi merită întreaga admiraţie, impulsionîndu-mă să redau scurte pasaje, pentru a avea continuitate.

„Ştim prea bine din dosarele aflate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii că grupul Antim devenise indezirabil autorităţilor comuniste, încît s-a dispus, în 1958, scoaterea sa din viaţa publică. Nu se putea accepta ca intelectualii veneraţi pînă în 1945 să opună dictaturii proletare valorile creştine, în cea mai neagră perioadă din istoria poporului român care „îşi pierduse orice directivă spirituală”(Roman Braga). Cu doi ani înainte, PCUS a emis o hotărîre, transmisă ca recomandare partidelor frăţeşti, de intensificare a luptei împotriva sentimentului religios. Drept urmare, s-au înmulţit acţiunile de slăbire a vieţii religioase prin arestarea preoţilor de la ţară şi a ierarhilor bisericeşti, ca şi prin deportări în Bărăgan şi în Dobrogea. Organul de represiune, prin agenţii de filaj, considera clandestine întîlnirile de la Mănăstirea Antim, din locuinţele lui Alexandru Codin Mironescu, Apostol Apostolide sau Barbu Slătineanu. Discuţiile ar fi avut un caracter duşmănos şi subversiv. …întreaga regie ţinea de o mare înscenare în urma căreia trebuia anihilată elita intelectuală a ţării…” Şi autorul continuă cu o sumedenie de explicaţii veridice pentru a scoate în evidenţă nevinovăţia multora şi a poetului V.Voiculescu, concluzionînd cu mereu valabila decizie comunistă: Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!”

Ce se întîmplase cu ani în urmă(de fapt religiozitatea educaţiei copilului Dilă transpare din poezia Isus din copilărie – volumul Destin-1933), citez: („Isuse, ca să te urci în Ierusalim de Florii / Treceai şi prin oraşul unde eram la şcoală / Cum te-aşteptau sufletele de copii să vii”)?. Reiau din rîndurile cărţii:

„După moartea soţiei(22 noiembrie 1946), după cum îşi aminteşte fiul Ionică, „s-a sihăstrit”: ieşea din casă doar ca să se alăture grupului de meditaţie religioasă de la Mănăstirea Antim, „ultimul episod de sobornicitate reală a Bisericii noastre, în anii dictaturii comuniste”(A.Pleşu). Mergea acolo în zilele de sărbătoare „în căutarea unei trăiri de rugăciune, cunoaştere şi împlinire” (A.Scrima), pentru a transpune, apoi, experienţa duhovnicească în orizontul conştiinţei artistice. Fasciculele de conştiinţă se înscriau în descoperirea fraternităţii şi în comuniunea realizată dincolo de barierele psihologicului. Coordonatele vitale ale grupului erau lipsa regulamentului şi nefuncţionarea vreunei ierarhii. La baza activităţii se situa verbalizarea. Cuvîntul circula cu încîntare de la unul la celălalt, „ca într-o creştere spre înalt a încrederii”(A. Scrima). Cum orice organizare intelectuală devenea suspectă, autorităţile au început destrămarea „Rugului aprins”. Încă în viaţa, poetul mărturisea că dacă n-ar fi devenit medic, se făcea preot. Multe şi palpitante amănunte despre această perioadă de sacrificiu ce au cizelat personalitatea filosofică a distinsului Vasile Voiculescu pot fi găsite în carte de către cititorul versat. La fel, cu meticulozitatea întîlnită la unii istoriografi, şi nu numai, ne surprinde redarea caracteristicilor fizionomice ce scot în evidenţă blîndeţea şi modestia remarcabilă a deosebitului om, dăruit semenilor pînă la ultimul fir de păr, dar mai cu seamă dăruit sufleteşte fiinţelor de pe faţa pămîntului.

Ce s-a întîmplat după destrămarea Rugului aprins? În regimul de tiranie comunistă, în noaptea de 4 august 1958 este arestat după o percheziţie brutală a locuinţei din Bucureşti, urmată de confiscarea celor peste 6.000 de cărţi ale bibliotecii. Culmea, poetul se grăbea în acele ore să finiseze sonetele, ultimul, al 90-lea, dedicat lui Shakespeare, un fel de rămas bun. Acuzaţia: duşman al poporului! Martirul a avut un destin tipic omului sărac, dar înnobilat de învăţătură. Bine spune autorul cărţii, „în public vorbea puţin, dar a găsit căi personale de a se adresa mulţimii: presa scrisă şi vorbită, în faţa foii de hîrtie şi a microfonului nu roşea, nu se pierdea cu firea. Prin domolirea impulsurilor şi-a făcut mulţi prieteni, dar nu vibrau cu toţii la bunătatea sa. Iradia o mărinimie discretă, curativă, necondiţionată. A fost pînă la sfîrşitul vieţii, chiar şi în închisoare, un domn sfios, cu o memorie extraordinară, cu o cultură şi o informaţie ştiinţifică impecabile. Un cîştig important al omeniei a fost puterea de muncă. O muncă organizată în cele mai mici detalii. Şi-a iubit copii şi nepoţii, care şi-au găsit sălaş în ţinuta lui morală. Şi-a divinizat soţia. Bătrîn şi bolnav, interiorizat, lăsîndu-se bîntuit de tristeţi iremediabile că i-au fost luate pe nedrept libertatea, familia, casa din str. Dr. Staicovici şi biblioteca („…se considera un „vînător bibliofil de prin magherniţele de pe cheiul gîrlei”; 11 ani nu a aprins focul în sobă, deoarece aceasta era blocată cu cele 7000 de volume ale „catedralicei biblioteci)”. Într-unul din sonete gîndea ca un înfrînt în faţa anilor:

„Grăbită, cărunteţea mă-mbracă-n promoroacă./ Amarnice vîntoase de gînduri şi nesomn./ Smuls unul cîte unul, de visuri mă dezghioacă…/ Pe rîpile uitării, însingurat, mă-ntomn./ Îndură-te, coboară şi vino de mă vezi/ Pîn’nu s-aştern pe mine solemnele zăpezi”. Excelente rînduri, sinteză a întregii vieţi! Nu voi reda şi alte versuri, cititorul le găseşte printre rîndurile din carte. Cînd a fost eliberat din puşcăria comunistă (30 aprilie 1962), spunea (M-am măsurta cu visul şi am ieşit învins). Era emaciat, abia se ţinea pe picioare, ras în cap, surd de la tratamentul tuberculozei coloanei vertebrale – morbul Pott, cu sondă vezicală permanentă, refuza să mai mănînce şi îşi dorea moartea, care a survenit în noaptea de 25/26 aprilie 1963. Potrivit ultimei sale dorinţe, a fost înmormîntat în hainele cu care a venit acasă de la închisoare, peticite şi cusute cu sîrma scoasă de colegii de celulă din saltele. Poetul Adrian Maniu a rostit, între altele, aceste memorabile cuvinte: ”Spinarea acestui om care nu s-a plecat în faţa nimănui a fost îndoită doar de boală şi suferinţă”. Recunoscător spunea şi Dinu Pillat: „Nu puţine dintre nuvelele lui Vasile Voiculescu sînt capodopere şi toate vădesc biruinţa unui tumultos poet în aurariile prozatorului. Astfel împlinită, personalitatea scriitorului se înscrie pe culmea literaturii române”. Închei, am încercat să redau cîteva idei din valorosul document de istorie literară. Prieten îmi este Nicolae Gheran( istoricul lui Liviu Rebreanu), prieten îmi este Theodor Codreanu(distins eminescolog), sper să mai cîştig şi prietenia celuia despre m-am ocupat în cronica de mai sus.

 

 

 

Revista indexata EBSCO