Oct 15, 2015

Posted by in MOZAIC

Florin FAIFER – V.A. Urechia – o viaţă de contraste

Ciudată în felul ei, balansînd între şansă şi neşansă, este povestea vieţii lui V.A. Urechia, aşternută într-o carte de memorii – Din tainele vieţei. Amintiri contimporane (1840-1882), apărută anul trecut, în 2014, la Polirom (ediţie îngrijită şi cu o introducere semnată de Leonidas Rados). O poveste poate că lipsită de „taine”, dar care, cu bune şi cu rele, îşi are coloritul ei. O viaţă de contraste, în care satisfacţiile, pe care cărturarul a ştiut să şi le procure, au învins frustrarea.

Orfan de tată încă de timpuriu, „biet fiu de văduvă săracă”, V.A. Urechia şi-a dorit să aibă o familie, cît mai numeroasă. Din nefericire, printre ai săi dramele s-au ţinut lanţ. Aproape că nu-ţi vine să le mai aminteşti. Prima soţie, Francisca (Paquita), o spanioloaică plină de viaţă, moare din cauza unor complicaţii ivite în timpul naşterii. Noului-născut, Tancred, îi este dat să trăiască doar pînă în pragul adolescenţei, cînd îl răpune febra tifoidă. Parcă-i un blestem. Şi alte necazuri urmează…

Căsătorit cu Luiza Wirth Pester V.A. Urechia are trei copii, Alceu, Corina, Nestor, cei doi băieţi avînd oarece înclinaţii scriitoriceşti. Nenorocirile, în casa lui, nu se curmă. Luiza, cu voluptăţi adulterine, îşi părăseşte soţul după ani de infidelitate, atrasă fiind de un tinerel. Fata, Corina, se îndrăgosteşte de un căpitan pe nume Guriţă, care îi era frate vitreg. Eroul cu nume comic al tragediei ce se consumă era fiul lui Urechia şi al Emiliei, una din surorile Pester. Cînd află adevărul, cei doi amorezi se sinucid, nu altundeva decît în patul regal dăruit lui V.A. Urechia de Isabela de Spania.

Nu merita Urechia, cu toate păcatele lui, atîta osîndă. Era, în fond, un om bun, gata să ajute la nevoie, iertător cu cei care-l priveau pieziş (nu degeaba în 1901, se zice, e candidat la Premiul Nobel pentru Pace!). Asta nu l-a scutit, cum spuneam, de fel de fel de atacuri, de multe ori nedrepte.

Şi totuşi, de ce o fi fost memorialistul atît de ponegrit, luat în rîs, luat în tărbacă? Activ, eficient, făcător de bine, el a ajuns să fie, în epocă, o prezenţă, chiar dacă nu una de prima linie („puţin importanta mea personalitate”). Destui îl apreciau, mai mult printre străini decît în ţară. Se înţelege, pentru el semnele de preţuire erau consolatoare („se pare că sînt şi eu cineva”). Dar a ştiut să-şi ţină vanitatea în frîu, trufindu-se din cînd în cînd.

Unde se implică el cu toate puterile sufleteşti este în lupta pentru o cauză înaltă, cauza românismului. E idealul pe care îl slujeşte fără preget. Cu tremolouri patetice, V.A. Urechia cultivă în (retro)viziune utopică o imagine plină de splendori a neamului din care el însuşi s-a iscat. E un entuziast, cam fără măsură, iar maniera emfatică în care adeseori se lansează îi aduce admiratori, dar şi denigratori destui. Sigur că a pus la inimă, deşi avea atît umor cît să-şi poată stăpîni emoţiile negative.

Nu sînt singurele afecte care îl cutreieră. Îl mai încearcă şi „emoţiuni” dulci. E chiar predispus către asemenea trăiri. Încă de cînd era conaşul Vasilică, un puştan adică, privirea lui e atrasă de frumos, un frumos cu idilice irizări. Priveliştile nemţene (Urechia e din Piatra-Neamţ de baştină) îi înmlădiază pana în zugrăviri cu o tentă de expresivitate. Pe Bistriţa, îşi aminteşte iubitorul naturii spectaculoase, „lunecau fantastice plutele”. Cracăul, rîu înspumat, plin de vîrtejuri, curge „răcoros şi guraliv”. O aşezare e „minunată”, o alta „foarte romantică”. Un parc e „fermecător”.

Dar Urechia, ca să ne jucăm un pic cu cuvintele, are… ochi şi pentru liniile care strîmbă aspectul. O mutriţă caraghioasă, o uliţă prăfoasă pe care trăsura te hurducă de-ţi sare din cap chipileauca. Călătorului pare că-i convin incidentele de pe parcurs. Îl amuză şi îi dau prilejul să glumească. Nu de alta, dar el ţine la reputaţia lui de om de spirit. Bineînţeles, nu rîde din orice. Îşi laudă conaţionalii, însă nu le trece cu vederea metehnele, atunci cînd e cazul. Ba chiar îi blamează pe cei care „necinsteau numele de român prin excrocherii şi fugire de pe la hoteluri”. Şi dacă ar fi numai asta…

Ce îl ia prin surprindere este nepotrivirea dintre imaginea care i se formase în minte despre una, despre alta şi ipostaza pe care i-o livrează realitatea. În vizită la C.A. Rosetti, el suferă o „decepţiune”. Îl întîmpină la uşă o apariţie hirsută, un domn „cu barba stufoasă, neregulată, cu plete lungi dupe urechi şi cu doui ochi cari păreau să iasă din orbitele lui umflate”. Nu aşa îşi imaginase că arată paşoptiştii. Ci, măre, „înalţi, chipeşi, frumoşi”. Nu era cazul, vai, al lui musiu Berlicoco, altminteri „marele colaborator şi inspirator al lui I. Brătianu”!

Dar George Sand… Cum o văzuse tînărul nostru cu ochii minţii şi cum o descoperă în intimitatea locuinţei ei: „corpolentă, cu ochelarii pe nas, cu o bonetă de bunică pe cap, îngropată între perine în voltairul ei şi, mare Doamne! –împletind la ciorap”. Chiar că poţi avea un şoc!…

E aici, în stadiul schiţei, o portretistică pentru care Urechia are condei şi care ar fi meritat să fie mai stăruitor cultivată: Mihail Sturdza, cu „barba şi părul său roşu, cu figura măreaţă, impozantă”; Grigore Ghica, „chip frumos, alb ca zahărul” (dorind unirea sub domn străin); Elena Cuza, acest „înger al domniei lui Alexandru Ioan I!”, „tip de madonă dulce şi resignată”; Mihail Kogălniceanu, „năltuţ, subţire, cu barbişon franţuzesc negru, destul de stufos, cu mari sprîncene negre, umbrind doi ochi adăpostiţi după ochelari”; Al.C. Golescu, „nalt, subţiratec, mai mult slab, cu un mare barbişon ŕ la Napoleon III, cu ochi blînzi şi cu vocea lui insinuantă”. Impresionantă e secvenţa cu Dimitrie Bolintineanu, bolnav şi deja pe cale de a fi uitat. Şi, încă mai dramatic, sfîrşitul lui Cezar Bolliac, lovit de o paralizie a limbii şi scoţînd „sunete nearticulate, groaznice, sfîşietoare”.

Şi alte figuri se perindă, în fugă, în aceste memorii. Unele, cunoscute, altele mai puţin: Al. Creţescu, Demetrie Cariagdi, Iancu Negură, Ioan Cart (care „merită să nu fie uitat de istoricii artei muzicale române”). Cei mai mulţi dintre cei pomeniţi au privilegiul „neuitării”: „neuitatul Massim”, „neuitatul Alexandru Odobescu („suflet bun şi neinvidios”) şi alţii, şi alţii. O categorie de vază este aceea a „nemuritorilor”: „nemuritorul Constantin Exarcu”, „nemuritorul Ion Brătianu”. Cîte unul, cum ar fi Ion Ghica, tronează: „neîntrecutul prozator român”. Petrache Grădişteanu e şi el un incomparabil: „neîntrecutul orator”. Aşa cum Alexandru Lăzărescu (Laerţiu) e plusat fără reţinere: „scriitorul cel mai de spirit dintre anii 1870-1876”. Mai duhliu Laerţiu şi decît Urechia!

O mică lume prin care păşeşte memorialistul e aceea a actorilor. Făpturi cu har, dar măcinate de orgolii. Între Millo, Pascaly, Demetriade tot certuri, tot discordii… Pe scenă însă toate acestea pare că dispar. Publicul e cucerit de carisma acestor interpreţi peste care îţi pare rău că s-a lăsat cortina timpului. Şi că nu s-au păstrat despre ei mai multe mărturii. Răzleţ, mai dăm peste cîte un portret. Matilda Pascaly: „Rar femeie mai bine dotată pentru scenă şi ca fizic frumos şi ca dicţiune” (cu o observaţie care dă de gîndit: „În genere actriţele noastre au voci de mahalagioaice”; Ştefan Vellescu: „cam leneş, dar neîntrecut în înţelegerea rolurilor”, cu o „voce sonoră, clară şi armonioasă”; Agatha Bîrsescu: aclamată în teatrele din Vest – căci „nouă ne place mai mult ce e strein!”.

Este, în scrisul (şi, fără îndoială, în alcătuirea) lui Urechia un amestec de modestie şi de vanitate, de luciditate şi de naivitate. Călător ingenuu atunci cînd vede prima oară o cale ferată (ca un alt Dinicu!), nu se nelinişteşte cînd, în 1874, lumea se sperie de apropierea unei comete. Nici holera, care la un moment dat prinde a se împînzi, nu-l pune pe fugă. La o coridă, în Spania, nu-l crispează măcelul din arenă, dar nici nu-l atîţă un asemenea spectacol. Se cheamă că, cu toate sensibilităţile lui, are nervii tari. Asta, în definitiv, îl ajută să-şi păstreze, cînd cîntăreşte un lucru, „dreapta judecată”. Nu şi cînd vine vorba de „chestiunea israelită”, Urechia nefiind un filosemit. Limbajul congestionat pînă la invectivă îl trădează.

Vrînd să treacă Dunărea, ca să umble pe urmele românilor macedoneni, cărturarul, care nu se poate claustra într-un birou, e prevenit de un om de bine că la bulgari îl poate aştepta chiar ştreangul. Pe un altul l-ar fi apucat tremuriciul şi poate că ar fi renunţat. Urechia nu se răzgîndeşte, el are de dus la capăt o misiune şi, cu tenacitate şi ingeniozitate, îşi împlineşte planul. Ce mai încoace-ncolo, de un Urechia e nevoie!

Şi în politică, de ce nu, fiindcă el are generoase resurse să apere o cauză. Politica i se pare, cum şi este adesea, „urîcioasă”. Dar nu pînă într-atîta încît să-i displacă. Discursurile lui exprimă o însufleţire în crescendo, de batailleur pentru o idee. De pildă, pentru Basarabia, pe care ruşii, cu lăcomia lor dintotdeauna, stau gata s-o înghită. Sau, un alt ţel, „federarea” („idealul nostru: federarea popoarelor latine din Europa şi America”). Şi mai sînt, şi au mai fost într-o viaţă plină ca aceea a personajului pe care îl evocăm.

Acum, cînd se des-tăinuie, aduceri-aminte îl împresoară. Episoade pitoreşti sau tensionate din revoluţia de la 1848, declanşată şi îndată blocată la Iaşi, unde slujbaşii Agiei îi împrăştie pe rebelişti „mai cu sictir, mai cu pumni”, momente care au precedat Unirea, dorită de unii, respinsă de alţii, şocul detronării lui Cuza, sosirea în ţară a lui Carol de Hohenzollern, euforia proclamării Independenţei, iar mai apoi a Regatului: „Cine ar putea descrie emoţiunea […] la ştirea votărei Regalităţei, meşter scriitor va fi”. „Meşterul” acela, care va să zică, nu-i vrednicul V.A. Urechia.

Condei avea, nu era doar un rostitor în căutarea aluziei de efect sau a gesticulaţiei retorice. A comis versuri, povestiri, un roman, piese de teatru, publicistică. Trezea, îndeosebi, simpatia tinerilor şi, în genere, se bucura de multă căutare. Rar cînd lipsea din tot felul de comitete şi comisii. Mergea pe atunci o vorbă, cu granule de maliţie: „Nihil sine Urechia”. În virtutea căror merite, se întrebau confraţii cu sarcasm şi chiar cu o anume răutate.

Cu B.P. Hasdeu relaţiile sînt cînd bunicele, cînd rele de-a binelea. În orice caz, accidentate. Intrînd în conflict cu un adversar atît de puternic, Urechia e dinainte învins. Cu Hasdeu nu te puteai pune. Decît, să te amăgeşti că l-ai putea cuceri zîmbindu-i frumos: „M-a criticat, m-a făcut cu ou şi cu oţet, dar eu am continuat a-l iubi”. Iubire de a fost, n-a schimbat atitudinea lui Hasdeu nici cu o iotă. Dacă nu s-a ajuns la vrăjmăşie, e pentru că Urechia avea un suflet în care nu încăpea ranchiuna.

Reci sînt relaţiile cu aulicul Titu Maiorescu. Cei doi nu s-au plăcut. Erau de altfel structuri diferite. Polemist eficient, cu logică stringentă şi sentinţe fără apel, Maiorescu îl supune pe V.A. Urechia unei execuţii publice în două intervenţii memorabile din „Convorbiri literare”, Beţia de cuvinte şi Răspunsurile „Revistei contimporane”, croindu-i mai mult decît oricine destinul postum. Diagnosticul maiorescian, cel care vizează beţia de cuvinte, percepută ca o maladie a limbajului (şi a spiritului, în definitiv), e necruţător, dar nu neadevărat. Bombasticismul, inflaţia gongorică duc la un logos turmentat, pe alocuri ŕ la Rică Venturiano: „Harpă eoliană, pe ramura despoiată de geruri grele ale arborelui singuratic al românimei”). Lui Urechia i-a fost dat să suporte multe, dar acum îi cade greu atacul lui Maiorescu, emanînd voluptatea rece a desfiinţării. Dar nu se ia la harţă cu el (şi, trebuie spus, nici cu „direcţiunea nouă”). Ba, pasămite ca să-l îmbuneze, se apucă să-l flatarisească, lăudînd „frumosul său talent de orator”.

Eminescu nu poate fi numit detractor. Nici atunci cînd, pătimaş şi impulsiv, publicistul de ample respirări lasă frîu liber unui limbaj de pamfletar. Nu sînt cele mai grozave rînduri scrise de Eminescu. Nedrepte, da, şi insultătoare. De ce adică, referindu-se la înfăţişarea lui V.A. Urechia, Eminescu îi potriveşte pe chip vorba de batjocură „mutră”. Mutră, adică găunoşenie: „a sfeterisit porecla unei vechi şi de mult stinse familii boiereşti din Moldova, pentru a-şi împodobi mutra cu ea…”. Un impostor, care „a corupt învăţămîntul public din România”. O pacoste… Ce i-o fi căşunat poetului, de îl împroaşcă pe Urechia cu atîtea jeturi de toxine? Aplicîndu-i şi o lovitură sub centură: „sufixul «ia» [din Urechia, n.n.] trimite semnificativ la răgetele măgarului”. Ce înseamnă să nu-ţi prisosească umorul!

De mirare e faptul că, în calitate de cronicar literar, Eminescu n-a făcut harcea-parcea din piesele lui Urechia, cum i-ar fi stat la îndemînă. Le găsea, el, criticul sever, care nu făcea concesii, „excelente”, cu adaosul incredibil: păcat „că nu sînt mai multe”. Nu-i asta pana Eminescului, nici măsurariul lui. S-ar putea să fie aici mai curînd întorsătura unei ironii.

Nici Barbu Delavrancea, care în scrisori era lăcrămos de cordial, cu efuziuni drăgăstoase („Scumpe Urechia!”), nu-l agreează pe de mulţi hulitul Urechia, pe care îl consideră „viclean şi ignorant”, „vindicativ şi ambiţios”. Delavrancea, trăgînd aiurea, nu-şi nimereşte ţinta. Urechia vindicativ? Pînă şi Lazăr Şăineanu ar pufni în rîs.

Antisemit pe faţă, pornit pe discriminări, V.A. Urechia nu-i, cum se zice, un zăcaş. El lasă impresia că nu pune la inimă jignirile pe care i le aduce, cu destul venin, cu insolenţă, Ronetti-Roman în poemul Radu şi în pamfletul Domnul Kanitferstan. Urechia, bombardat cu sarcasme, e redus la dimensiuni liliputane („un pitic”). În viaţa de familie, în care ţine să pară ireproşabil, e un „imoral”, iar pe tărîmul scrisului, un „plagiator”. Ronetti-Roman, după un răstimp, retractează o parte dintre aceste ofense. Dar răul fusese făcut. Şi e gravă mărturisirea junelui evreu, că şi-a reglat tirul de ocări „mai mult pentru plăcerea altora, decît din convingere”. Halal! Să fie la alţii aşa o plăcere!…

Mai puţin virulent, dar şi el plin de nădufuri, Lazăr Şăineanu îşi va fi pus în gînd să facă praf lucrările produse de Urechia. Cu meticulozitate de savant, răzbunător şi fără să-i pese că poate fi nedrept, filologul nu recunoaşte, decît în derîdere, „opera”, aşa-zicînd, a inconsistentului academician. Căruia antisemitismul, aşa cum se vede, îi aduce destule ponoase. Asta nu-l face să devină un iubitor de evrei. Cel puţin e consecvent…

Făţărnicia, ce-i drept, nu-l caracterizează pe Urechia. Cum de i s-o fi părut lui N. Iorga că personajul ce trecea prin viaţă de parcă ar fi păşit pe roze este un ins croit din falsităţi: „un entuziast fără sinceritate şi fără statornicie”, mînat de o „neobosită dorinţă de a părea”?

Spiritele vigilente nu se lasă înşelate. Privind cam pe gaura cheii biografiei victimei de serviciu, G. Călinescu îl desfiinţează în doi timpi şi trei mişcări: „tipul mediocrului solemn al sferelor intelectuale”.

Te întrebi, oare cărturarul n-o fi avut şi el vreun merit, nu avea – dacă e să ne luăm după potrivnicii lui – nimic bun? Dosădit, nedreptăţit, V.A. Urechia rezistă ca un încasator de cursă lungă. Dar să-i ia şi lui careva apărarea, ţi-ai găsit! Sau, în orice caz, cam rar.

Revista indexata EBSCO