Oct 15, 2015

Posted by in Istorie literara

 Constantin Coroiu –  Zece ani fără Alexandru Paleologu

La începutul acestei toamne (2 septembrie) s-au împlinit zece ani de la moartea lui Alexandru Paleologu, scriitor şi intelectual dintr-o rasă aparte, una pe cale de dispariţie, dacă nu cumva deja dispărută. Momentul îmi prilejuieşte revederea însemnărilor făcute la lectura unui volum apărut în 2002, la Editura Polirom – „în onoarea lui Alexandru Paleologu”, intitulat „Nostalgia Europei” şi alcătuit de Cristian Bădiliţă şi Tudorel Urian. O carte în paginile căreia se vorbeşte foarte puţin despre personalitatea şi opera celui căruia îi este dedicată, dar spiritul autorului sclipitorului eseu „L’Occident est a l’Est” inspiră şi catalizează toată dezbaterea, căci, în ultimă instanţă, de o dezbatere e vorba. Alături de Paleologu au participat la symposionul moderat de C. Bădiliţă şi T. Urian: Virgil Nemoianu, Mihail Şora, Nicolae Manolescu, Neagu Djuvara şi Alexandru George. Nu puţine dintre ideile formulate de aceştia sînt validate de tot ceea ce s-a petrecut în spaţiul european, în ultimii zece ani, cîţi au trecut din posteritatea eseistului care, fără morgă, dar cu o strălucire a stilului fără egal, despre lucrurile cu adevărat importante.

În opinia lui Virgil Nemoianu, Europa este „un continent al servilităţilor”, unde – să nu uităm – cu secole în urmă „s-au înfăptuit miracole ale frumosului şi ale gîndirii”. Cum vedea însă, la început de secol XXI, viitorul Europei cel ce trăieşte de decenii în SUA? El crede că ar exista şansa „unui rol european modest, dar semnificativ: acela de mediator inteligent şi uman al valorilor create în altă parte (continentul american, Extremul Orient etc.) şi globalizarea sau extinderea lor abilă şi acceptabilă… Însă tocmai cu condiţia de a renunţa la pretenţii de forţă economico-militară şi, fireşte, cu condiţia de a renunţa la omogenizarea silnică a propriului teritoriu în care se află angajată azi, sub egida birocraţilor mărginiţi de la Bruxelles, Strasbourg, sau mai ştiu eu unde. De ce spun asta? Pentru că tăria Europei a fost totdeauna propria diversitate, iar putinţa sa de rataşare la numeroasele sectoare ale planetei depinde tocmai de propria diversitate, care face posibilă o astfel de legătură. Ar fi aceasta într-adevăr o demnitate vrednică de toată lauda”.

Sînt unele semne că Europa nu se va limita şi nu ar fi bine să se limiteze la rolul de mediator. Cît priveşte omogenizarea silnică a propriului teritoriu la care trudesc birocraţii într-adevăr mărginiţi din diverse sedii cu denumiri pompoase, aceasta este, cum ar spune Paleologu, o prostie. Se întîmplă însă că Europa pare să nu aibă conştiinţa propriului teritoriu, în integralitatea lui, inclusiv geografic, nemaivorbind de cel spiritual şi al tradiţiilor cu rădăcini creştine adînci. Şi asta nu doar la nivelul cetăţeanului european de rînd, mai ales cel occidental – a cărui ignoranţă în loc să se amelioreze, cel puţin în vremea de după căderea Cortinei de fier, devine, ca să folosesc o expresie a lui Călinescu, tot mai vastă –, dar chiar la nivelul elitelor intelectuale şi politice.

Într-o lume în care totul se vinde şi se cumpără, într-o lume de tejghetari, în care noi, românii, cum ar zice un binecunoscut personaj caragialean, sîntem cei dintîi, arta va deveni oare obiect de tarabă precum suvenirurile kitsch de la bîlciurile de odinioară, care, acestea din urmă, totuşi aveau frumuseţea lor conferită fie şi de specificul lor local? Un răspuns posibil îl dădea în 2002 Nicolae Manolescu: „Civilizaţia occidentală şi, în curînd, întreaga civilizaţie europeană vor fi bine americanizate. Şi nu ştiu dacă se poate face ceva. Ne place sau nu ne place, asta e situaţia. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că forţa Americii a fost nu doar economică, ci şi culturală. Chiar dacă produsele americane de tip Hollywood ne displac profund. Chiar dacă kitsch-ul acesta înspăimîntător – pe care l-au inventat europenii, dar a cărui splendoare a fost dată de americani…, are o imensă priză la public. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că această cultură americană tîmpită se bucură de un succes imens. Are succes pentru că este pe înţelesul celor mulţi. Cultura europeană a rămas elitistă în mare măsură. Se şi protejează în felul acesta”.

Printre cele „127 de vorbe memorabile ale lui Alexandru Paleologu”, culese de Oana Enăchescu şi ordonate tematic în ultima secţiune a volumului amintit este şi aceasta: „Umblatul desculţ dă mersului o anumită ingeniozitate, armonie şi artă. E o întreagă filosofie a mersului desculţ. Nu întîmplător o practicau Socrate şi toate sectele gimno-sofiste”. Deşi am citit, cred, cam tot ce a scris Al. Paleologu, „vorba” aceasta nu mi-o mai aminteam. Îmi aminteşte însă ea, acum, de un început de vară, care devine tot mai îndepărtată, cînd s-a petrecut una din întîlnirile mele cu Alexandru Paleologu, la Iaşi, venit atunci în oraşul naşterii şi copilăriei sale pentru o afacere de familie. L-am aşteptat la aeroport. Tînărul, pentru că arăta foarte tînăr, cu toate că se apropia de 60 de ani, cu alură de student, cu o geantă pe umăr, era aproape desculţ; în picioarele goale nu purta decît nişte sandale uşoare şi cît se poate de decoltate. O ţinută lejeră, simplă, aparent neglijentă, dar de o eleganţă cu totul specială care m-a frapat.

N-am scăpat ocazia de a-l invita la Radio, unde lucram, pentru a purta un dialog, care avea să dureze mai bine de o oră şi pe care l-am publicat apoi în revista „Convorbiri literare” şi într-o carte de interviuri. Ajunşi în studio, deşi nu mai fusese niciodată la postul de radio Iaşi, Paleologu părea să fi plecat de acolo numai cu cîteva ore în urmă pentru a se plimba puţin prin oraşul despre care avea să-mi spună: „Trebuie să vă mărturisesc că puţine lucruri îmi plac atît de mult ca peisaj urban, ca instalare a unei Cetăţi în spaţiu, cum îmi place Iaşul. Profilul său văzut din avion sau de pe o înălţime este superb, el se instalează în spaţiu cu o graţie, cu o eleganţă şi un stil într-adevăr comparabile cu ale cetăţilor italieneşti”.

Fermecătorul meu interlocutor a făcut atunci multe mărturisiri. De exemplu, aceea că i-ar fi plăcut să fie membru al unui parlament de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începuturile celui următor. Destinul a vrut ca peste aproape un sfert de veac de la acea convorbire, Alexandru Paleologu să ajungă senator, însă cu o sută de ani mai tîrziu, într-un parlament de la finele secolului al XX-lea şi începutul noului mileniu. Nu-mi dau seama cum s-a simţit în el, dar eu, de cîte ori îl vedeam la televizor, în acea aulă, mi-l imaginam repetînd, fie şi pentru sine, faimoasa constatare a lui P.P. Carp, omul care a dominat scena politică românească timp de o jumătate de veac: „Domnilor, aiştia sîntem şi alţii de la Viana nu putem aduce!”.

Dar nu parlamentarul sau atipicul ambasador la Paris de la începutul anilor ‘90, interesează în primul rînd în ceea ce-l priveşte pe autorul „Bunului simţ ca paradox”, ci scriitorul, intelectualul, „maniacul lecturii”, umanistul care afirma „cu autoritate şi aplomb” că dacă eşti inteligent, poţi fi fericit. Asta, cu toate că prostia e un agresor puternic ce nu aţipeşte (precum Homer) niciodată, spre deosebire de inteligenţă care e fatalmente intermitentă: „Aţi observat că, ori de cîte ori se vorbeşte despre prostie, aşa, în general, se supără foarte multă lume? E greşit a crede că proştii nu-şi dau seama că sînt proşti. Ştiu foarte bine că sînt şi au un instinct infailibil în a detecta inteligenţa şi în a se mobiliza împotriva ei, spontan şi organic, sistematic şi înverşunat” – îmi spunea Paleologu.

Acum, cînd a trecut un deceniu de cînd Alexandru Paleologu a ieşit din scena vieţii, aş adăuga cîteva „vorbe memorabile” ale sale la cele 127 „culese şi prezentate de Oana Enăchescu” în cartea la care m-am referit la începutul acestei evocări. Le extrag din volumul „Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda”, apărut în 1981, la Cartea Românească, sub coordonarea şi cu prefaţa lui Eugen Simion, dar şi din interviul ce mi l-a acordat în 1976, apărut în Convorbiri literare.

Despre talent în critică:

„…în critică talent e acelaşi lucru ca şi în literatură. Scriu despre cărţi aşa cum altul scrie despre amor sau despre ambiţie”.

Despre metodă în critică:

„Invocarea metodei, discuţiile interminabile despre lectură etc. – de altfel întotdeauna inteligente, rezultatul unor foarte legitime demersuri ale minţii – riscă să inhibe, să stereotipeze activitatea curat critică. Este ridiculă inventarea unei terminologii simbolistice pentru a spune lucruri comune şi înţelese de orice minte cultivată şi obişnuită cu arta. Spiritul ştiinţific indispensabil criticii nu trebuie confundat cu scientismul, care este totdeauna caricatura şi înfundătura lui. De altfel, remarcaţi că oameni inteligenţi şi oameni proşti fac treabă la fel de bună cînd se avîntă pe terenul acesta scientist în cercetarea literaturii.

Despre „Istoria literaturii de la origini pînă în prezent”a lui G. Călinescu:

„O istorie întreagă de la origini pînă în prezent cum a dat Călinescu este o întreprindere eroică, extraordinară, care cred că ţine de genul epic şi cînd spun asta mă refer la sensul clasic de epopee. Istoria lui Călinescu e o epopee a spiritului românesc încorporat în literatură. Ea începe cu o invocaţie care s-ar putea asemăna cu «Cîntă zeiţă…». Cam aşa sună prefaţa şi începutul acestei formidabile cărţi”.

Despre un personaj al lui Marin Preda:

„«Îmi dădeam seama, sîntem ţărani, nu mahalagii», spune în «Viaţa ca o pradă» acea minunată făptură, Florica, iubita părăsită a lui Ilie; ea, cea mai umilă creatură cu putinţă, spune aceste cuvinte cu conştiinţa clară a unei apartenenţe nobile”.

Într-unul din ultimele interviuri, Alexandru Paleologu îşi aducea aminte că a recitit romanul „Război şi pace” de vreo 14 ori de-a lungul vieţii. A citit capodopera lui Tolstoi prima dată la vîrsta de 15 ani. Atunci a plîns, dar chiar şi la lecturile ulterioare i-au dat lacrimile, s-a confesat Conu Alecu. Întrebat dacă crede că un tînăr de astăzi ar mai plînge citind „Război şi pace”, a răspuns sec: „Dacă nu este idiot, sigur va plînge!”

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO