Oct 15, 2015

Posted by in Istorie literara

 Constantin Trandafir – ALEXANDRU PALEOLOGU, LA TIMPUL PREZENT

Cele mai multe din scrierile lui Al. Paleologu dau seama de un spirit clasic şi impune, pe de o parte, amintirea moraliştilor francezi (a lui Montaigne, cu deosebire) şi a lui Alain, iar în spaţiul culturii noastre, a lui Paul Zarifopol şi, oarecum, a lui Mihail Ralea – intelectuali de altitudine, cu o largă deschidere către valorile existenţei şi ale artei. Eseistica lui cucereşte prin francheţe, dezinvoltură, eleganţă dusă pînă la graniţa mondenităţii, inteligenţă colocvială, expresivitate, uneori aforistic-jovială. Structural este un aristocrat democratic, să zic aşa, şi în consecinţă detestă solemnitatea  stupidă, şi patosul arogant sau aroganţa patetică. Paradoxal, inteligenţa acestui scriitor cu foarte multă carte, pînă la erudiţia bine ascunsă în texte, se află în ciudată relaţie cu sentimentul sau e determinat de acesta: „Cît sentiment, atîta inteligenţă”. Nu mai puţin, se manifestă polemistul de curată esenţă intelectivă, de „bun simţ”, cu ironică argumentaţie şi vervă cavalerească. Moralistul, ca observator sprinten, se arată cel mai mult interesat de raporturile dintre ansamblul valorilor spirituale şi viaţa socială. Complexitatea acestora nu-l împinge în discurs negativist, ci doar îi stimulează un scepticism zîmbitor; eseistul ştie să-şi dozeze aporiile şi să privească lumea cu un fel de seninătate inteligentă, fără a fi scutit, totuşi, de uşoare nelinişti moderne. În special observările sale cu privire la legătura dintre cultură şi civilizaţie dă la iveală o conştiinţă pasionată de valorile umane, de unde şi convingerea trebuinţei de implicare în viaţa cetăţii: „Între viaţă şi cultură, respectiv între aspectul practic al existenţei şi exemplaritatea absolută, nu poate fi decît o permanentă osmoză. Producţia de bunuri materiale  trebuie să fie comandată de o finalitate umană, care se traduce efectiv prin calitate şi adecvare la necesităţile şi gusturile omeneşti; cultura, la rîndul ei, nu are decît de cîştigat din praxis, pentru a se confrunta cu finalitatea umană” (Umanism şi literatură). Potrivit cu această credinţă, Al. Paleologu („om de viţă veche”, cum mai crede  multă lume) se simte „solidar cu întrebările, confruntările şi somaţiile pe care ni le impune lumea în care trăim”, ca un om al polisului convins că numai prin „rezonanţă” e posibilă „verificarea curajului moral”. De bună seamă, moralistul face apel direct la raţiune: „Atenţia la actual, la ceea ce voinţa, talentul şi ştiinţa trebuie să decidă, este o virtute ce nu suferă nici o amînare, nici invocarea unor izbînzi revolute. Acum şi aici trebuie să salvăm ce e de salvat. Acum şi aici trebuie să dăm ce putem da. Hic Rodos, hic salta!” (Sentimentul agonal).

Eseurile din Spiritul şi litera (1970), Bunul simţ ca paradox (1972) şi Simţul practic (1974) se situează între deschiderile către literatură şi iscodirea lumii sociale . Strălucesc textele despre teatrul lui Lucian Blaga, opera lui Camil Petrescu, cele despre I. L. Caragiale,  G. Călinescu, Eugen Ionescu. Nu mai e defel curios că Al., Paleologu reconsideră simţul practic, adică simţul realităţii opus prostiei, iar bunul simţ reprezintă vocaţia de  a înfăptui ceea ce e de  înfăptuit. În definitiv, acest „rentier al spiritului” nu face decît să afirme relaţia osmotică dintre idealitate şi realitate. Se înţelege că nu e vorba de simţul practic în accepţia de mult compromisă – afacerism, combinaţie, cîştig lesnicios. Iată, de altfel, precizarea: „Simţul practic e darul, de pildă, de a-şi reprezenta  toate efectele conexe şi probabile ale unei acţiuni, toate variantele previzibile şi eventual imprevizibile ale acestor efecte şi a decide în consecinţă; el face posibilă decizia rapidă şi fermă după o sumară dar suficientă deliberare. El e însuşirea de a discerne ce e esenţial şi determinant într-o acţiune, ce e esenţial şi definitoriu într-o situaţie sau profund caracteristic la o persoană; e de asemeni însuşirea de a-şi reprezenta mutaţiile pe care acesta le implică virtual. Deci simţul practic înseamnă esenţialmente imaginaţie” (Simţul practic).

 

În altă ordine de idei, Al. Paleologu a putut să intrige destul cu afirmaţia sa că nu trebuie socotit, pentru că nu prea este, un critic. Lăsînd la o parte o mică încercare de „diversiune”, e cazul să-i dăm oarece crezare, atîta vreme cît eseistul se declară alergic la dogmatism şi în dezacord cu „teoria”, „metoda” şi „erudiţia” (el eruditul, nici vorbă!). Este un cugetător flexibil în marginile unui univers al valorilor de ordin moral, univers receptat şi interpretat mai ales prin mijlocirea artei. E aceasta o critică „ideologică” sub forma comentariului estetic. Bunăoară, scriind despre Ileana Mălăncioiu şi Dan Verona, „criticul” nu procedează ca un cronicar de obşte, ci consemnează, de fapt, fenomene ale Cetăţii, considerate a fi dintre cele mai relevante („Lumea şi viaţa nu sînt nimic fără cărţi”). De aceea recurge la procedeul afirmaţiilor oarecum tranşante, care îl angajează, în primul rînd, pe observatorul reflexiv: „Poemele Ilenei Mălăncioiu sînt absolut uimitoare”; „Avem un Holderlin!”, apropo de Dan Verona. La fel, ca tonalitate, despre Iorga (scrierile lui sînt „pline la tot pasul de aproape insuportabile splendori”), Alecsandri („foarte talentat”), Bacovia („genial” în tot ce a scris),  despre Eugen Jebeleanu, Emil Botta, Geo Bogza. Dar cîteva intuiţii  denunţă, totuşi, un critic  de forţă asociativă şi disociativă. Comicul  lui Moličre este „absolut”, proza lui Marin Preda are speciale virtuţi: „Satul lui Moromete nu mai are prea multe în comun cu satul metafizic al cărui elogiu îl făcea aşa de inspirat pe Lucian Blaga. Şi nici, pe de altă parte, cu lumea rurală şi marile impulsuri obscure ce o parcurg în viziunea lui Rebreanu. Satul lui Marin Preda reprezintă prototipal o structură de cetate, în care  toate relaţiile de natura cea mai civilă şi mai civică cu putinţă. Marin Preda o şi declară expres într-un pasaj din Marele singuratic  în care aseamănă poiana lui Iocan cu «o agora de pe vremea Greciei antice» (…) Satul lui Moromete are ca model, desigur, nu New-York-ul, dar fără îndoială Atena”.

 

Imboldul de a scrie despre Al. Paleologu nu-i străin de sentimentul care îl stăpîneşte pe el însuşi cînd se „desparte”, apropiindu-se mai mult, de Noica, şi pe care, la rîndu-i, îl are filosoful nostru cînd se „desparte” de Goethe. Spune Noica: „Nici un fel de a-l lăuda pe Goethe nu-i face dreptate”. Aprobă  Al. Paleologu: „Mi-e cu neputinţă să nu remarc acelaşi lucru şi în ceea ce-l priveşte pe Noica însuşi; nici un fel de a-l lăuda nu-i face dreptate”. Dar cu toată firea lor euristică, ispitind la replică, e posibilă întru totul o discuţie de pe poziţii paşnice, ba chiar se pot face şi complimente mai directe decît cele apagogice. Astfel că răsar inevitabil sub condei calificative mari… Pe undeva, oricîtă cochetărie şi-ar face loc, autorul Bunului simţ ca paradox are dreptate să repudieze etichetele „înalte”: „Trebuie să mărturisesc (…) că mie îmi displace mult rafinamentul. Am groază de rafinament şi de aşa-zisa fineţe sau «subtilitate»”. Asta nu înseamnă că poate fi excomunicat din ordinul numit l`ésprit de finesse, deoarece această eleganţă se referă la ţinuta intelectuală în fundamentul ei, o nobleţe ce stă totdeauna sub zodia simplităţii. Cum am spus, e normal să-l nemulţumească înţelesul nobilităţii ca „frivolitate pompoasă”. Pedanteria, amorul propriu, afectarea  îi provoacă oroare: „Eu am sentimentul că sînt fără efort un om foarte simplu”, aflăm din cartea Ipoteze de lucru din care am citat mai sus. Dar ce poţi face cînd corul îţi cîntă aria rafinamentului? Atunci, vrînd-nevrînd, recurgi  şi la oarecari şiretlicuri, măcar dintr-un impuls de contrazicere. Rafinamentul, natural fiind, nu poate fi „ascuns”, mai ales în scris, oricîtă destindere  stilistică s-ar răsfăţa. Şi cînd surîde şăgalnic, de data aceasta un ésprit follet cu maximă decenţă, şi cînd priveşte cu politeţe prin ochelarii cu rame negre, înfăţişarea sa rămîne tot de rară distincţie. Opreliştile vieţii n-au reuşit să-i planteze nici o grimasă. Omul lasă impresia că e mulţumit, dar nu acel optimism iresponsabil, arborat la ocazii, nu simularea unei tinereţi invincibile, ci însăşi tinereţea, „o formă de adoraţie şi gratitudine” faţă de „frumuseţile Creaţiunii”, cum explică Al. Paleologu puterea de exultaţie a lui Sergiu Al-George, cultul prieteniei, al rectitudinii şi al inteligenţei, ceea ce în credinţa sa coincide cu posibilitatea libertăţii.

 

Se pare exagerată sugestia sau afirmaţia directă cum că ar avea manifestări histrionice. În realitate, e vorba de efectul inteligenţei, de jocul intelectual al disimulării şi de strategiile unui „simţ practic”, în versiunea lui, cu o candoare de artist. „Omul de lume” îşi stilizează într-adevăr ţinuta: costum dichisit, batistă imaculată la butonieră, cu o scontată şi simpatică nonşalanţă, părînd că merge la vreo M-me de Sablé, să converseze sclipitor în selectul salon, cînd de fapt merge la un vernisaj democratic ori la N. Steinhardt acasă. Cochet şi elastic, monden şi elevat a fost asemănat cu diverşi gentilomi de rasă. Dar Al. Paleologu, reprezentant al unei specii pe cale de dispariţie, dacă nu cumva a şi dispărut, se simte sau caută să se simtă bine printre oameni, încercînd să-şi păstreze nealterate obrazul şi sufletul, din convingerea că această nu are ca urmare „prosteasca  mulţumire de sine, ci libertatea”, cum năzuise şi regretatul său prieten Sergiu Al. George, despre care scrie pagini excelente în Alchimia existenţei. Gheorghe Grigurcu  observă (pe urmele lui Adrian Marino) că, deşi Paleologu face caz de „substratul de castă”, de „suficienţa poleită” a eseistului, superbia lui este aparentă, orgoliul – un truc, egolatria – în cifrul bontonului. O omenească încredere  în sine există, fără îndoială; nu-i de condamnat şi nici nu dezice modestia de fond, modestie care nu-l împiedică să fie cînd pempant, cînd mult îngăduitor cu cele lumeşti. L-am văzut de cîteva ori, în zile călduroase (cînd am fost la Editura Cartea Românească să discutăm despre Zarifopol, şi, apoi, pe Calea Victoriei, eu, un biet provincial nevîrstnic) mergînd sprinten, cu blugi, poate pantaloni de doc, sandale sumare, cămaşă cu mîneca scurtă, în carouri. Tot aşa, l-am zărit altădată mergînd sprinten, nepăsător, fluierînd în surdină vreo arie veselă sau, mai ştii, vreun şlagăr. Se vedea însă repede că purtătorul acelei costumaţii plebeiene peripatetiza cu Alain, se „certa” în gînd cu corifeii din Megara şi, victorios, se îndrepta acasă, în apartamentul cu două camere (pardon, saloane) din Drumul Taberei, unde îl aşteptau ticsite, conlocutoare de toate neamurile.

 

Autorul Ipotezelor de lucru şi al Alchimiei existenţei face parte, hotărît lucru, din speţa tot mai greu de găsit a oamenilor de spirit. Inteligenţă surîzătoare, suficientă sieşi, căci zîmbetul nu este semnul unui sentiment nedemn al propriei superiorităţi: „De fapt, rîdem de inferiorităţi care virtual sînt şi ale noastre, rîdem la nivelul omenesc al existenţei. Asta înseamnă a şti să rîzi”. Numai că, aşa cum spuneam, acest soi de oameni, cu inima largă şi cu judecată ageră, s-a cam demodat în vremurile noastre atît de încercate de domnia vulgarităţii. Oamenii de spirit ar fi, chipurile, frivoli şi fără inimă; inteligenţa – partea diavolului. Ca şi mult preţuitul Şerban Cioculescu, în stirpea căruia îi face plăcere să se aşeze, Al. Paleologu este un beau jouer şi, totodată, beau jouter (definirile sale). E, însă, în comparaţie cu febleţea sa, mai puţin foiletonist şi amator de detalii filologice, şi mai mult moralist, mai puţin migălos şi mai mult eseist. Şi cu o dispoziţie cetăţenească mai hotărîtă.

Despre Al. Paleologu, nu se poate scrie, deocamdată, decît la timpul prezent.

.

Revista indexata EBSCO