Oct 15, 2015

Posted by in Ex libris

GELLU DORIAN – MARCEL MIRON – VERSURI ALBASTRE ŞI AURII

Într-o discuţie mai veche cu preotul Marcel Miron, pe cînd păstorea preoţimea Huşilor ca protopop şi, la întîlnirile noastre, îşi trimetea asistentul din cînd în cînd în pivniţă pentru a aduce încă o sticlă de vin  „de acolo de unde ştim numai noi”, acesta m-a întrebat, absolut convins că are dreptate în ceea ce întreabă, „de ce poeţii nu iubesc poezia”. Atunci, în acele discuţii aprinse, pline de argumente de tot felul, nu m-am gîndit în modul cel mai serios la întrebarea preotului, care, pe atunci, nu-şi dezvăluise încă pe deplin vocaţia poetică. Întrebarea lui se referea, desigur, la poeţii români de azi, nu la toţi, ci la unii cărora el nu le vedea rostul în această nobilă preocupare. Cu timpul mi-am dat seama că Marcel Miron face parte din rîndul acelor cititori care caută în poezie frumuseţea cuvîntului scris, semnificaţiile fiecărui trop, mierea limbii române şi nu în ultimul rînd acel lirism sănătos care-ţi mişcă sufletul. Năvala de texte aşa-zis poetice care au venit peste el în valuri i-a scos din minte acea întrebare care, la început, mi s-a părut retorică, dar mai tîrziu i-am găsit mirarea şi justificarea, la care am încercat mie însumi să-mi dau un răspuns. Mi-am adus aminte atunci că pe la începutul anilor ’70, printre debutanţii de atunci, în revista „Luceafărul”, Geo Dumitrescu a lansat o anchetă cu o singură întrebare, care conţinea ideea dacă poezia de la origini pînă în prezent a evoluat în sensul de dezvoltare estetică, de fond, de formă etc., cam aşa ceva. Răspunsul meu, argumentat atunci pe etape istorice, s-a bazat pe ideea că „poezia nu are limite de dezvoltare”. În acest sens, ea poate căpăta în timp tot felul de forme de conţinut, de idei, de substanţă poetică, de la grafeme la aşezare în pagină. De aici şi curiozitatea unor astfel de cititori, pe care i-aş numi tradiţionalişti, care, nu că ar avea o reticenţă faţă de poezia ce se scrie la zi, să-i spunem post-postmodernă, după unele modele sau din dorinţe de originalitate cu orice preţ, nu-i văd rostul, atîta timp cît nu le mişcă sufletul, sensibilitatea, nu-i emoţionează,.

Citindu-i acum  prima carte de poezie – Versuri albastre şi aurii, Ed. Junimea, 2015, cu o prefaţă de Theodor Codreanu –, am convingerea că Marcel Miron, june de şaizeci şi patru de ani, care a aşteptat trecerea anilor pentru a-şi aşeza sensibilităţile în versuri „albastre şi aurii”, nu-şi va mai pune această întrebare, fiind convins că poezia poate fi exprimată în tot felul de forme şi fonduri, numai să fie scrisă cu talent. Majoritatea poeziilor din această primă carte a poetului huşean sunt scrise în vers alb, aşa cum este cunoscută această tehnică modernă, dar acum destul de bătătorită de tot felul de mîini. Dar dintr-o oarecare repulsie faţă de această tehnică, îmbrăţişată totuşi cu har de poetul nostru, acesta şi le defineşte chiar din titlul cărţii ca a fi „versuri albastre şi aurii”. Am încercat să le diferenţiez pe parcursul lecturii şi sunt convins în intenţia poetului a fost ideea de a le „albăstri” pe cele albe, în care prozasticul este dozat de anumite ritmuri interioare şi o muzicalitate ce vin din starea poetică puternică pe care o trăieşte poetul atunci cînd scrie, „iar cele „aurii” sunt cele în care rima, fie chiar şi forţată, nu riguros construită, este aleasă ca modalitate de prezentare. Nici într-una nici într-alta nu se face rabat, ci seriozitatea creatorului este supravegheată de o conştiinţă a propriei valori, care nu alunecă spre epatare, spre speculaţii sau formule care au menirea să încînte fals o impresie sau alta. Pe coperta 4 a cărţii, criticul literar Ioan Holban îl defineşte foarte bine pe Marcel Miron: „Cu poemele remarcabile din acest volum de debut, Marcel Miron se alătură celor tot mai mulţi care mărturisesc faptul că poezia e o rugăciune profană, iar rostul ei este unul civilizator: civilizarea fiinţei, îmblînzirea sufletului, a demonilor dinăuntru. Poetul scrie cu tăcerea sa, iar tăcerea este durata cînd cuvîntul se întoarce pentru a se reîncărca de sacru.” La fel, Theodor Codreanu, în prefaţa cărţii, realizează un portret convingător al poetului Marcel Miron, care, slujind ca preot suflul poetic al lui Dumnezeu, prin creaţia sa cea mai dragă, „Fiul omului”, lăsat pe pămînt prin trupul şi fiinţa lui Iisus Hristos, a ales să-şi exprime în vers dragostea faţă de cel pe care-l slujeşte dar şi faţă de „fiii oamenilor”, roade ale dragostei lăsate pe pămînt de Dumnezeu. Şi aşa a plămădit din cuvintele predicilor de sărbătoare religioasă poeziile de viaţă profană în mereu apropierea faţă de sufletul şi inima omului. Iată crezul poetic-religios al preotului în chiar prima poezie care deschide cartea:” N-ai să-ţi împlineşti chemarea în toate niciodată/ c-aşa-i porunca Domnului Hristos/ bătut de soartă, asuprit de semeni/ îl mângâi şi îl scoli pe cel de jos.// Neliniştita undă te-ajunge câteodată/ la ceas de neputinţă şi la greu/ dar niciodată deznădejdii parte/ tu eşti împărţitor de Dumnezeu.// Înalţă-te puternic, Golgota vieţii-i mare/ acolo, doar acolo cunună vei primi/ şi nu uita de cruce, ridic-o în spinare/ să aibă credincioşii cu ce se mântui.// Credinţa şi lumina izvorînd/ icoană şi altar pentru cei vii/ trăieşti în lume necăjit, purtând/ apostolia marii vrednicii.” (Preot). Iar în poezia care dă titlul cărţii, celălalt crez, cel poetic, defineşte latura profană a poetului nostru: „Ca ieri/ nisipul înghite amintirile/ praful lacom şi pervers/ îţi sărută cu înfocare/ gleznele.// Ca ieri/ nisipul auriu ţi se aşează în păr/ şi curge între sânii/ ca doi iepuri adormiţi./ Ca ieri/ vântul îţi va usca buzele/ iar cuvintele peltice/ vor striga în deşert/ iubirea.”(Versuri albastre şi aurii).

Între aceste două modalităţi de exprimare poetică, într-un limbaj ce reîmprospătează paleta imagistică abandonată în ultima vreme de alte orizonturi poetice de aiurea, se aşează poezia lui Marcel Miron, care nu-şi propune să rupă tipare, nici să re-orienteze ceva în conştiinţa poetică actuală, chiar dacă repune în mişcare tropi de o prospeţime remarcabilă, ci pur şi simplu să bucure ochii cărora le-a fost dor de o astfel de poezie sinceră, nesofisticată, necroită după tiparele noi ale unor exprimări fruste, pasămite paradigmatice.

Poetul are o nonşalanţă izvorîtă dintr-o naturaleţe conservată cu răbdarea pe care ţi-o dă numai speranţa că-ţi vei împlini gîndul cîndva, gîndul poetic desigur. Dacă ar fi să-l alătur cumva de un poet, care în fond i-a fost şi coleg de bancă la seminarul teologic de la Neamţ, apoi coleg de studenţie la teologie, împreună cu care a scris, fie pe faţă, fie pe ascuns, primele versuri, unul evoluînd mai rapid şi fiind mult mai prolific, intrat deja în conştiinţa criticii literare şi a cititorului de poezie, este poetul şi preotul Theodor Damian. Relaţia lor se dovedeşte acum a fi fost nu numai una interumană, socială, conjuncturală, ci şi una de profundă structură sufletească şi spirituală. Poezia lor acum, la vederea celor două modalităţi de exprimare poetică, cea a lui Theodor Damian şi cea a lui Marcel Miron, are punţi comune uşor sesizabile. Poeţii, deşi oameni ai bisericii, nu doresc în mod vizibil, concret să scrie poezie religioasă. Religiosul ca de altfel şi livrescul extras din această sferă se topesc în aluatul bine dospit al cuvintelor ce devin poezie prin aceste interesante malaxoare ale gîndirii. Acolo unde poezia religioasă există, ea are o altfel de structură decît cea de osana, de slavă, de pioşenie, ci mai curînd una de comunicare firească, de trăire profană a sacrului. Ambii poeţi ştiu foarte bine ce fac, ştiu care sunt barierele pînă unde poţi atinge în profan numele lui Dumnezeu, pînă unde religia are voie să-ţi dezvolte tainele, fără de care ar deveni realitate şi ar fi uşor de confundat cu oricare altă formă tradiţională de existenţă prin  spirit. Aici se poate vedea de fapt ştiinţa, meseria în fond, de a lucra cu puterea cuvîntului, ci esenţele pe care alăturarea acestora le poate scoate şi pune în slujba formării, civilizării omului, aşa cum bine remarcă în scurtul lui cuvînt Ioan Holban. Cît este misionarism aici şi cît este curgere normală a vieţii, a trăirilor, rămîne de stabilit la o analiză de fond a poeziei celor doi poeţi, care, aşa cum a spus, s-au apropiat de poezie odată, împreună, şi au evoluat întru ea şi în ea separat. Acum cercul lor se împlineşte şi chemarea lor spre aşa ceva se justifică prin actul de creaţie în sine, care nu s-ar fi putut rotunji atît de frumos fără talent

Versuri albastre şi aurii este cartea unui poet autentic, care, chiar dacă a venit atît de tîrziu în faţa cititorului, reîntinereşte gustul cititorului de poezie adevărată, din care ieşi limpezit şi limpede ca o apă de munte de printre stăncile de care se loveşte şi-i elimină impurităţile. Marcel Miron este un poet fericit, aşa cum este şi omul Marcel Miron. Şi, sunt convins, poetul Marcel Miron iubeşte poezia.

Revista indexata EBSCO