Oct 15, 2015

Posted by in Ex libris

ALEXANDRU RUJA – IMPREVIZIBILUL POET

Melancolia ca stare de spirit. Trăind cu patos şi participare atît crizele cît şi amneziile scufundării în subterană, dar şi stările de înălţare şi jubilaţie poetică, Octavian Doclin scrie o poezie încărcată de sevă şi irizată de melodii seducătoare. O melancolie învăluitoare fortifică poezia în coordonatele meditaţiei ce rezonează la nivelul scînteierilor metafizice. Am urmărit cu atenţie atît volumele noi cît şi antologiile, selecţiile poetice ale lui Octavian Doclin, dacă ar fi să amintim doar antologiile: Golf în retragere (55 de poeme) – Golf im Rückzug (55 Gedichte), (2008), Urna cerului (2008),  Sălaşe în iarnă (2010), Firul cu plumb/The Plummet (2011). Poetul se reîntoarce mereu la poem ca la un loc sacru.

 

O cumpănă a vegheat şi măsurat

pasul meu prin pustia cuvîntului

în pîrgă sau în plină coacere

pe vremea aceea

o clipă am crezut că voi deveni

mai puternic decît el

după furtună nisipul mult prea cald

mi-a închis ochii mi-a şters vederea

tot pentru o clipă

astfel firul cu plumb nevăzut

s-a tulburat în măsurătoarea lui

de pînă atunci.

( Firul cu plumb)

 

Pentru Octavian Doclin selecţiile antologice nu sînt expresia unei sterile repetări a unui drum deja parcurs, ci o necesară cale de reîntoarcere în cadrul sacru al poemului. Întrebarea tulburătoare şi într-un fel chinuitoare „de ce-au murit aceşti poeţi”, fără finalizare de răspuns în tensiunea ei interogativă şi încărcătură tragică, trimite spre acest spaţiu al sacralităţii creaţiei poetice.

 

„[…] atunci sufletul o sufletul

într-o prăpastie parcă aluneca

precum ţărîna de sub o păpădie

cum în vîrful degetelor

cad visele mortului

de ce-au murit aceşti poeţi

de ce umbra mîinilor lor

pluteşte ca o floare de nufăr

peste apele nămoloase şi verzi

ale isvorului de sub munte

ca pasărea în agonie pe o stea neagră

de ce înoată ei iarăşi spre viaţă

numai în apele subţiri şi-ngheţate

de fulgii zăpezilor prime […]

( De ce-au murit aceşti poeţi)

 

Sub întîmplările mundane, ce pot părea terne şi cotidiene, curge de fapt o sevă de poezie adevărată. Experienţa poetului vibrează în derularea mai lină ori mai tumultuoasă a poemului structurat în tempouri de melancolie.  Octavian Doclin se numără între rarii poeţi care au darul de a ridica melancolia la o stare de spirit. Nu vorbim aici de o melancolie a lucidităţii („…melancolia lucidităţii o boală ce începe cu El / a copilului, născut mai bătrîn decît tatăl său” – Printre rînduri) invocată undeva chiar de poet, ci  de o stare a trăirii poetice.

 

Fiindcă, iată, de-acum

fiinţa mea va sta tot mai întreagă

sub semnul stelelor căzătoare.

Voi lăsa pe cerul amintirii voastre

doar o singură dîră de lumină.

Mă veţi căuta, unii nerăbdători, alţii nepăsători,

chiar printre aceste litere, agresîndu-vă.

Eu voi sta lîngă ele, ascuns ca-ntr-un nor.

De-acum nevăzut. Voi auzindu-mă.

Şi uite-aşa începem o viaţă nouă.

Tot împreună.

(Fără titlu) (în) vol. Sălaşe în iarnă.

 

O stare structuratoare de adevărată poezie, trecută prin straturi succesive, determinate atît de libere opţiuni ale modalităţilor de creaţie cît şi de legături şi influenţe în percepţia estetică a poemului cu vîrstele timpului inexorabil. Indiferent de stil şi modalitate, misterul trebuie păstrat fiindcă poemul este şi el o formă a creaţiei.

 

„[…] de aceea doamne îţi cer doar un singur lucru dă-mi înţelepciune să pot să ştiu înspre ce şi încotro să îndrept faţa poemului în aşa fel încît niciodată el să nu poată fi văzut şi descris în întregime îşi încheie poetul rugăciunea […] (Rugăciunea poetului) (în) vol. Sălaşe în iarnă

 

Melancolia nu mai este la Octavian Doclin doar un reflex afectiv, mai atenuat sau mai fortifiat, ci se transformă într-o stare existenţială. Iar de aici meditaţia existenţială urcă spre palierele mai înalte ale meditaţiei metafizice.

Imprevzibilul poet. Octavian Doclin este mereu un poet imprevizibil, care surprinde în volumele sale de poeme printr-o mişcare, cînd furtunoasă cînd mai lină, de modificare a percepţiei lirice, semn că resursele sale de creaţie sînt mereu alimentate de un inepuizabil izvor de inspiraţie. Opera poetică a lui Octavian Doclin este deja impresionantă, iar poetul se manifestă în ipostaze lirice diverse, semn nu doar al unei vitalităţi poetice, ci şi al unei capacităţi de a surprinde prin imprevizibilul construcţiei şi meditaţiei poetice. Faptul se poate observa încă de la graţioasele crochiuri lirice din Neliniştea purpurei (1979)  pînă la poemele încărcate de fiorul turbulent al tragicului din Sînge de vişin (2014),  cu escale la fel de semnificative pentru nivelul poeziei, cum ar fi Fiinţa tainei (1981), Muntele şi iluzia (1984), Curat şi nebiruit (1986), A te bucura în eroare (1992), Poeme despre Viaţă, Dragoste şi Moarte (1998), Între pereţi de plută sau Moartea după Doclin (1999), Poemele dinaintea tăcerii (1999), Nisip, ape de odihnă (2002), Carte din iarna mea (2003), Aquarius (2009).  De la poemul amplu la poezia minimalistă sau vibraţia lirică textualistă, de la versul elaborat prin resurse culturale la versul de rezonanţă în ritm folcloric, de la evocarea lirică la poezia meditativă, de la mişcările ludice în poezii melodioase la poezia de reculegere în spaţiul irizat de metafizic se întinde creaţia poetică a lui Octavian Doclin.

 

Spăla în sînge de vişin

în fiecare dimineaţă Cartea

aşa cum săruta în fiecare seară

semnul de pe umărul stîng al iubitei

cu geamănul de pe umărul său drept

din contopirea aceasta căreia nu se putea opune

un dat o poruncă din naştere

se năştea întotdeauna un cuvînt nou

găsindu-şi firesc locul lîngă celelalte

astfel că după spălarea de dimineaţă

Cartea sîngera într-atît

încît nici Stăpînul n-o mai putea citi

de înţeles nu mai putea fi vorba

uitată fiind mai repede decît crezuse

 

(trădată mai repede decît s-ar fi crezut

gîndi surprins şi cu părere de rău Scribul).

(Sînge de vişin)

 

Există în poezia lui Octavian Doclin un joc al opoziţiei simbolurilor – unul static, al durităţii, al forţei – piatra – (apare mereu piatra Eben Ezer, faţă de care doar forţa creaţiei poetice este mai puternică: „…al unui loc vreau să spun pînă unde/ Dumnezeu ajută poetul locul unde/ sugestia sau mai degrabă nehotărîrea/ sau teama devin imaginea reală a punctului cînd doar acesta singurul/ şi singur şi sigur poate fi soclul pe care să fie/ ridicată şi aşezată piatra Eben-Ezer” – Eben-Ezer; „…a stat – nu ştie nici el cît timp –/ odihnindu-se pe piatra Eben Ezer/ a auzit o voce şoptindu-i…” – Somnul gol ; „Stătea pe acoperişul pietrei/ şi privea cerul înalt al nopţii…” – Cruce arzînd; „În fiecare zi dădea ocol pietrei/ privind în toate părţile…” – Piatra).

Şi altul dinamic, fluid, al curgerii, al mişcării (sîngele, lacrima, izvorul, rîul, vinul, mustul) – „…unei alte aşteptări a vîrstei sîngelui în fierbere/cum mustul din cada bunicului dinspre tată” –Păcurarul; „Ascund în sînge o culoare vastă/ cum ochii liliacului vederea./ Ca lacrima copilului. Mai castă/ se naşte-n ţeava trestiei tăcerea.” – Încît; „…şi ţipetele cocoşilor vestind amurgul/se mai auzeau cu sîngele plesnindu-i tîmplele” – La prima vedere; „Şi aşteptam să treacă anotimp după anotimp/ prin sîngele meu, an după an…” – Şi aşteptam să treacă; „Cînd un spin vă intră în deget/ sîngele să-l gustaţi ca pe un duh al casei…” – O altă poruncă pentru fiii mei (şi altfel); „…nu era vin mai roşu ca sîngele meu…” – Tac şi îmi spun; „e roşu mai ales/ cum sîngerează vişinul cioplit/ ca un copil din plînsul lui oprit/ în el se-nchide ce n-ai înţeles” – Oul de Paşti; „Am poruncit mîinilor să înoate/ prin aceste ape al Dunării/ Şi mîinile mele au început să sîngereze” – Sentiment al Dunării la Moldova Veche;  „…se putea greu zări/ în faţă rîul neîmblînzit/ ne pregătim să-l trecem…”  – Rîul neîmblînzit”; …lacrimi virgine fierbinţi curate/precum lumina stelelor nou-născute” – Adesea.

Poetul este un schivnic al propriilor cuvinte, drama existenţei sale este dorinţa eliberării prin cuvînt, de datoria ori povara pe care doar el, Poetul, o simte şi o duce, dar cataharsisul se produce greu şi doar cu sacrificii. Personaje misterioase, dintr-un la fel de misterios Domeniu – Stăpînul, Scribul, Pivnicerul – se complinesc în unduirea simbolică a versului, fiecare lăsîndu-şi sensul acţiunii sale mai abscons ori voalat inteligibil.

 

Apoi Scribul se gîndi

şi se tot gîndi

cu ce putea să-l mituiască pe Pivnicer

îşi aminti deodată

că acesta avea o adevărată atracţie

pentru argintul spălat

şi strecurat

cernit prin sita timpului

măsurat de acele

care mergeau invers

ale Ceasornicului Domeniului

cu care şi-a acoperit

Cartea închisă în cel

mai  secret loc din pivniţă –

Scribul aflase aceasta

auzindu-şi Stăpînul într-o noapte

delirînd în somn

bătu în poarta pivniţei

ai greşit pivniţa

auzi speriat o voce

decît cea pe care o ştia

şi în acelaşi timp

căzu în genunchi

într-o rugă fără cuvinte.

(Mituirea)

 

Bestiarul poetic. O notă aparte fac în poezia lui Octavian Doclin simbolurile bestiarice întîlnite într-o structură compozită şi diferită, dar cu sugestie poetică puternică. Între alegorie şi simbol, între sens clar şi sugestie, între element doar de comparaţie sau chiar însoţitor al omului se mişcă bestiarul poetic, care încarcă poezia de alte rezonanţe valorice. Existenţa bestiarului poetic nu a fost evidenţiată în poezia lui Octavian Doclin, deşi acesta îmbogăţeşte mult poezia şi lărgeşte spaţiul de inspiraţie, dînd şi posibilitatea efectuării altor conexiuni culturale. Bestiarul poetic doclinian este cînd mai cald învăluitor sugerînd un univers protector domestic (albina, vaca, iezii, boul cîinele) cînd mai aspru în sugestii (bufniţa, şarpele, vipera, viespele, liliacul).

Întîlnim în acest vast bestiar: albina („albina de anul trecut/ dînd ocol cireşului” – Poem minim; „Albina căutînd polenul/ în planta carnivoră…” – Atitudini);   ariciul („precum armura cu ţepi/ a ariciului/ îmbrăcă şi el cămaşa/ spălată în otravă” – Din departe-n aproape); bivolul/leoaica („Timpul îl goneşte din urmă/ precum leoaica un bivol” – Turnul de scăpare); boul („…din satul/ în care am fost ridicat în lumină/ cu porunca de a-i purta numele/ se număra o pereche de boi… – Boii lu΄ Nieniea);  broasca/şarpele („broasca oglindindu-se/ în ochiul şarpelui” – Atitudini); bufniţa („în numele poeziei se poate tulbura orice:/pînă şi veghea bufniţei din clopotniţa unei biserici” – Răspunsul Poetului pentru un necunoscut; „să asculţi în fiecare noapte/ aproape de ora învierii/ bufniţele furioase/ din pădurea de deasupra spitalului/ cum îi latră pe cîinii amuţiţi de spaimă/ cînd ea trece prea rece…” – Lună rece; „Bufniţa încărunţea legănîndu-se pe grindă…” – Şi aşteptam să treacă);  cîinele („Cîinele amuşinînd fărîmiturile/ adulmecînd oscioarele scăpate/ sub masa stăpînului/ şi mereu mai presus Poetul” – Mereu; „apa sărată din botul cîinelui… – Poemul scurt; ”…te tîrăşti ca larva pe care ţi-o aminteşti din copilărie/temîndu-te să nu fi auzit de cîinii răzbunătoarelor cuvinte” – Cîinii cuvintelor ); cîrtiţa („orb ziua/ precum sora sa cîrtiţa/ liliacul zburînd prin întunericul…” – Poem sever.ars.II); ciocîrlia („Copil, adesea, se culca pe dealul doclinului/ cum morţii satului din cimitirul din curtea bisericii/ zărea ciocîrlia în zborul ei halucinant spre cer/ cîntînd totodată într-un fel nemai auzit pînă atunci…” – Ciocîrlia, melcul şi copilul bătrîn);   cocorul („…rătăcea singur/ să-şi regăsească/ urma paşilor în Vale/ precum un cocor/ într-un unghi nesfîrşit/ de cocori” – Unghiul nesfîrşit); iezi/măgăruşi („în oborul casei copilăriei de la doclin/ dintre toate vieţuitoarele/ ce-o însufleţeau cu duhul lor/ fiindcă nu creşteau măgăruşi/ cei mai iubiţi erau iezii” – Adesea); libelula („…dansul libelulei pe limba broaştei…” – Atitudini); liliacul („liliacul spînzurat de grindă/ în podul casei/ cum emoţia/ acestui poem minim” – Poem minim.ars I); melcul („…îl trezeau din visare doar coarnele melcului […]/ pînă cînd ciocîrlia nerăbdătoare îi şopti la ureche/ s-o urmeze surprins melcul văzîndu-se singur/ n-a înţeles niciodată trădarea copilului/ devenit deodată bătrîn încercînd să-şi reamintească/ imaginea coarnelor melcului din copilărie – Ciocîrlia, melcul şi copilul bătrîn); porcul („se tăiau porcii pe un ger/ de ni se lipeau nărule tăindu-ne respiraţia…” Pomana); scoica („Sub povara nisipului/ chinuită/ scoica naşte perla – Scoica); somonul („din exterior privindu-l/ poemul ţi se arată/ cu mai puţine cuvinte. steril precum somonul fără lapţi…” – Dacă); şarpele („pe spinarea ei şarpele nu alunecă/ şi nici nu se încălzeşte la soare” – Cinci interpretări ale pietrei de pe  Clisura Dunării); ştiuca („…privită din interior/ poema îţi pare gravidă/ de cuvinte/ aşa cum ştiuca plină de icre…” – Dacă; „îi îngheţă mîna deasupra hîrtiei/ştiuca a scăpat din burta lunii” – Ştiuca); viespe/urs („…viespea roind după miere/ în scorbura ursului…” – Atitudini; „… m-a întîmpinat din crăpătura unui stejar/ cu furie un roi de viespiClopotul; „Un roi de viespi îmi viscoleşte-n trup” – Petrecere);  vaca („…unde îşi urca zilnic vacile cele două cea bătrînă şi juninca ei…” – Clopotul); vipera („Salturile în gol ale viperei negricioase” – Mereu). Între simbolic şi decorativ se mişcă bestiarul poetic în poezia lui Octavian Doclin. Această flexibilizare a procesului poetic, transpus într-o surprinzătoare mişcare a versului cu structurare imagistică apăsat simbolică, ce-şi include simbolurile într-un tempo cînd fluent cugător, cînd ritmic sacadat, este un clar semn al capacităţii de a se aşeza pe dimensiunea adevăratei poezii şi a cursului de originalitate.

Figurile bestiarului au încărcătură poetică diferită, dar fiecare poartă o anume semnificaţie în această derulare poetică a unei adevărate zoologii estetice. Simbolurile bestiarice nu sînt deloc noi, dimpotrivă, dacă ne amintim, spre exemplu de poezia virgiliană şi de tot ceea ce a urmat –  şi ele duc şi induc o anumită tensiune poetică. Simbolurile animaliere încă din antichitate şi pînă în modernitate şi după aceea au creat un culoar cultural de interpretare a semnificaţiei lor. Şarpele simbolizează şiretenia şi ispita, chiar maleficul diavolesc, dar poate lua şi conotaţii simbolice pozitive. Bufniţa sugerează nocturnul (întunericul), mielul este un semn al angelicului, cîntecul broaştelor trimite spre o stare melancolică iar trilurile ciocîrliei spre starea melodică pură. Practic nu există element al bestiarului care să nu poată fi încărcat cu valoarea estetică şi consistenţă simbolică. G. Călinescu, spre exemplu, face interesante  consideraţii despre bou şi vacă, ale căror simboluri sînt încărcate de o doză de ironie datorită aspectului moral pe care îl au în conştiinţa omului, dar, subliniază criticul, „e mai uşor a dovedi valoarea poetică a boului şi a vacii” – „De bună seamă că prostia, «sărăcia cu duhul» şi deci inclusiv negura mintală a dobitocului sînt inferiorităţi, însă muţenia, liniştea uneori afectuoasă a ochilor, dignitatea fizică (boii, mai ales acei cu coarne mari, lunare, au un aer maiestuos) impresionează pe om. În genere stupiditatea cînd e masivă, grandioasă turbură ca un fenomen al naturii. Cum se explică faptul că anticii vedeau pe zei sub chip de animale, şi că un bou, boul Apis, era ales de egipteni spre a figura o ipostază a divinităţii? Vaca, precum atestă mitologia, nu displăcea lui Jupiter.”

Poezia este cea mai liberă formă de manifestare artistică. Dacă proza impune o anume rigoare şi constrîngere, poezia reprezintă libertatea totală, creaţia fără frontiere. Poetul Octavian Doclin a înţeles demult acest lucru, iar poezia sa este expresia unei asemenea libertăţi şi a unei manifestări imprevizibile. Este şi motivul pentru care găsim în poezia sa o plurivalenţă de simboluri şi o întindere cu totul remarcabilă a unui univers liric de o performantă sugestie din perspectivă estetică.

 

 

Revista indexata EBSCO