Oct 15, 2015

Posted by in Ex libris

 Ovidiu PECICAN – DE ŞI DESPRE ACASĂ

Sandu Cătinean a pornit spre literatură semnînd cu diminutivul menit să apropie, nu cu solemnul Alexandru din care prenumele lui este derivat. Şi, tot aşa, a ţinut să îţi marcheze pe copertele volumelor sale şi locul de apartenenţă, „mica lui patrie”, cum spun istoricii francezi despre ţinuturile pentru care oamenii evului mediu din fiecare regiune a ţării lor erau dispuşi să îşi dea şi viaţa. Datorită acestui reflex de adeziune şi de apropiere, el semnează mereu Sandu Cătinean din Bonţida, ceea ce mi-l face extrem de simpatic, căci întrezăresc aici şi fronda, tifla îndreptată spre cei pretenţioşi, cu ifose.

Instalat bine în locul atopic pe care îl ocupă, autorul din împrejurimile Gherlei – cu strămoşi în Cătina, pesemne, deşi revendicîndu-se, cum am văzut, de la Bonţida -, el versifică, în curînd, de vreo zece plachete. Căci, dacă timpul exterior se măsoară în zile, luni şi ani, cel liric, al poeţilor, poate fi estimat şi ca o înşiruire de volume de poezie.

În pofida faptului că are, aşadar, o experienţă destul de amplă a publicatului, ceea ce înseamnă că o are şi pe cea a scrisului, autorul continuă să producă poezie instalat într-o formulă ce pare definitiv fixată. Ea pare să aparţină unui spaţiu literar circumscris de preeminescieni, de Coşbuc şi de poezia populară, ceea ce mă face să cred că nu elaborarea prezidează apariţia versului, cît mai cu seamă o muzică interioară, o ambientare rezonantă a interiorităţii persoanei la o ritmicitate şi o melodicitate transpersonală. Nu aş merge pînă la a afirma că ea este expresia spaţiului mioritic blagian, căci nu prea cred în necesitatea unui fundal metafizic în cazul oricărui rapsod de pe la noi. Dar m-aş gîndi fără dificultate la felul cum muzica pe care o ascultăm, încă din copilărie, primele lecturi, cele care ne impregnează ca pe un lut proaspăt, pregătit pentru a genera noi forme, zisele din proximitate, ale ciobanului din fluier, ale celei ce doineşte din gură, ale recitărilor de la serbările şcolare pe scenă rămîn să lucreze în noi, dînd apoi o formă sintetică, şi a noastră, dar şi venind din altă parte, sentimentelor şi gîndurilor care ne frămîntă.

Sandu Cătinean din Bonţida nu se revendică degeaba din satul lui. La fel şi-l revendicau şi pe Homer, odinioară, şapte cetăţi, din cîte scriu istoricii. Nu este uşor să înţelegi de ce, dacă nu din dorinţa de a identifica în el propria lor voce poetică. În lumea hellenică din antichitatea anterioară clasicităţii, în toate lumile arhaice, omul aparţinea locului, îl exprima şi îi ducea faima mai departe. Or, Sandu Bonţidean este mai puţin preocupat de poezie în sensurile cultivate de modernitatea ultimelor două secole. Altceva ar dori el să capteze, iar acel ceva ar putea fi, cine ştie, poate tocmai sunetul poeziei româneşti dinainte de poeţi, pe cînd versuri se auzeau în şezători şi la focuri de tabără, trecînd din gură în gură, din generaţie în generaţie, rafinîndu-se şi devenind, de la o vreme, folclor şlefuit şi enigmatic, stilizat şi decantat.

Numai că la Sandu Cătinean din Bonţida condiţiile creaţiei s-au schimbat. În loc de doine, el aude în ureche versuri de Eminescu şi de Coşbuc. Sufletul lui, autentic romantic, vibrează mai cu seamă la cadenţele şi la rostirea celor doi barzi români de odinioară şi de totdeauna. E parcă ar vrea să le facă loc în poezia lui, alături de el; sau ca şi cum i-ar privi mereu, oriunde ar fi, peste umăr. Ar fi prea simplu să confunzi o asemenea afinitate cu epigonismul. Şi ar fi inexact. Interesul situaţie stă tocmai în faptul că poetul de azi îi întîlneşte pe poeţii de ieri la o intersecţie din spaţiul liricului, încercînd nu să le imite meşteşugul, ci să fie el însuşi în tipare poetice care îl ajută să comunice cu clasicii îndrăgiţi. Paradoxal, procedînd astfel, poezia lui mărturiseşte o autenticitate personală asupra căreia nu te poţi înşela.

Cel mai recent volum semnat de el, Destinul amurgului (Cluj-Napoca, Ecou transilvan, 2014, 120 p.), confirmă cele de mai sus pînă şi prin recurenţa unor elemente ale titlului în raport cu placheta dinainte (Amurg pe un braţ de fîn. Cîntecele inimii, 2013). De fapt, spectacolul poeziei acestui autor însumează elemente de decor carpatin şi rural cu etalarea peisajului sentimentelor, într-un pariu cinstit cu literatura în care ceea ce se spune este chiar ceea ce primeşti. Nu este rău ca, după atîte volute şi răsuciri, mai ceva decît în zborurile de paradă ale aeronavelor de război, poezia să revină şi la scara de 1: 1, la o predictibilitate a ofrandei şi chiar la un recurs la comun. Cultul prea violent al noutăţii poate uneori îndepărta categorii de cititori pentru care esenţial rămîne să înţeleagă din prima clipă ce li se spune şi ce li se propune.

În asemenea condiţii, locul lui Sandu Cătinean din Bonţida este, fără îndoială, mult dincolo de Bonţida: în intersecţia unde trubadurii îşi adună publicul venit din toate direcţiile şi rămas să îl asculte doar pentru că lucrurile pe care el le spune îi merg la inimă.

Revista indexata EBSCO