Oct 15, 2015

Posted by in Actualitatea literara

Şerban AXINTE – O „vizită” acasă (II)

A doua perspectivă este cea a transfugului, care observă lumea şi o înţelege pe măsură ce împărtăşeşte celorlalţi impresiile sale. Trece în revistă anomaliile şi paradoxurile cu care se confruntă la tot pasul în timpul vizitei „acasă”. Momentul întâlnirii cu familia este crucial în economia romanului. Avem de a face cu un personaj colectiv bizar, ce pare dirijat subtil de un marionetist absent. Acest personaj apare în carte rememorat de câteva ori: „sosirea mea acolo a fost şi ea dificilă. Gândiţi-vă, doar că din prima clipă când am intrat în aeroport mi-au defilat prin faţă fel de fel de figuri – toate în mod egal de necunoscute. Eu însă ar fi trebuit să recunosc în fiecare dintre ele pe cineva. Teoretic, erau fiii, fiicele, nepoţii, strănepoţii fiinţelor care îmi fuseseră apropiate în prima parte a vieţii mele. […]. – Poate o să vi se pară o fantezie, dar ştiu că atunci, în clipa aceea, mi-a trecut prin minte prima oară un gând care mi-a tot revenit. Oare cine sunt toţi aceşti oameni? m-am întrebat Sunt oare chiar urmaşii celor care mi-au fost cândva apropiaţi […] Sau sunt doar nişte străini, pregătiţi să joace acest rol”. Aici se află strecurată una dintre mizele romanului. Care este de fapt realitatea? Cea a faptelor aşa cum sunt ele prezentate sau cea orchestrată de marionetistul omniscient? În spatele aparenţelor se ţese o altă prezenţă, cea a individului scindat între lumi care încearcă să desluşească măcar pentru sine înţelesul adevărat şi profund al cuvântului „acasă”. Itaca lui Traian Manu e un topos iluzoriu, mai ales pentru că nu-l aşteaptă Penelopa. Ea păşeşte alături de el, dialoghează cu el despre un fel de moarte a spiritului ce anunţă o alta concretă şi apropiată.

Dosarul „Savantul” reprezintă o a treia perspectivă. El nu este doar o oglindă a unei societăţi orchestrate de un aparat represiv foarte bine pus la punct, ci şi mijlocul prin care i se oferă cititorului accesul la realitatea operei şi la intenţia auctorială. În roman sunt inserate mai multe file din acest dosar de urmărire a „Savantului”, care pot fi citite şi ca o prezentare sintetică a tuturor actelor de viaţă ale bătrânului profesor. Devierile de la realitatea concretă existente în acele file amintite au şi ele însemnătatea lor: prin ele se observă uşor ficţionalizarea seacă a unui destin compus din scenele de interes pentru aparatul opresiv. Viaţa e totuşi în altă parte, în mintea superanalitică a reputatului om de ştiinţă. Amănuntele care scapă atenţiei personajelor se recompun prin viziunea auctorială, aflată în strânsă legătură cu perspectiva din ce în ce mai amplă a cititorilor. Traian Manu nu înţelege această lume în care „acasă se vorbeşte în şoaptă”, expresia lui Stelian Tănase. Se grăbeşte să judece un tip uman, fără a intui cauzele ce-l fac pe acesta să fie aşa cum este. Cititorul ştie, de pildă, de ce personajul nu mai găseşte acele bileţele cu adrese şi contacte. Ştie perfect de ce lumea se comportă nefiresc în preajma sa şi de ce singurii oameni de încredere sunt vărul Victor şi profesorul Stan. Traian Manu nu are însă nici o bănuială: „Ce tabel e ăsta? – Tabelul cu telefoanele şi adresele persoanelor care au solicitat întrevedere cu Manu Traian în seara conferinţei. Ne-au fost puse la dispoziţie de sursa Bădescu. Întrevederile nu s-au efectuat, adresele le-a sustras înainte sursa Bădescu, vărul Transfugului, chiar din buzunarele lui”.

 

Oglinda imperfectă

 

Identitatea profundă a protagonistului este relativ greu de dedus din solilocviile sale şi din dialogurile pe care acesta le poartă cu ceilalţi, în special cu soţia sa Christa. El nu se caută pe sine, ci constată mai degrabă ceea ce nu este. Este un ins scindat, fără loc, ce îşi pune întrebări la care nu găseşte răspuns. Întreg romanul este străbătut de o anumită problematică a oglindirii. Cioburile sale răspândite peste tot redau de fiecare dată câte un nou detaliu: „Ce caut eu aici? m-am întrebat într-o dimineaţă, când am dat cu ochii de faţa mea, în oglinda de la baie. Mirosul greu, umed al băii peste care s-a pulverizat în grabă un deodorant ieftin. Faţa străină, miraculos întinerită, pentru că fără ochelari o vede înceţoşată în oglinda de proastă calitate”. Procesul oglindirii stimulează şi o judecată identitară. În dialogul cu sine din faţa acestui mediu înşelător, în faţa acestei oglinzi imperfecte, Traian Manu mărturiseşte ceva despre condiţia transfugului: „Cine mi-a dat o mână de ajutor, cine mi-a trimis o vorbă sau câteva rânduri de încurajare în toţi acei ani grei când trebuia mereu să fiu cel mai bun ca să primesc cel mai puţin, pentru că eram străin?”.

Capitolul serial Dosarul „Savantului” este cel care întretaie naraţiunea propriu-zisă şi oferă, după cum am mai spus, foarte multe informaţii despre modul în care opera cel mai puternic şi de temut instrument al regimului opresiv, Securitatea. Am revenit la această problematică pentru că ea ţine şi de structura romanului. Inserţiile funcţionează ca nişte contrapuncte în discursul narativ, aducând în text fragmente din realitatea prozaică ce contrastează puternic cu cealaltă realitate, una maximală, intensificată prin ritmurile de viaţă şi de moarte, de călătorie între lumi ale Odiseei: „Sosind la capătul de dincolo al apelor, la poporul cimerian, pururi învelit în ceaţă şi întuneric şi pe care în veci nu-l vede soarele…”.

Tot legat de construcţia romanului sau, mai bine zis, de organicitatea operei Gabrielei Adameşteanu în ansamblul ei, funcţionează un anumit simţ al cronologiei. Aici nu mă refer doar la organizarea evenimentelor din cartea de faţă, ci la apariţia neaşteptată, mai bine zis – o menţionare într-o secvenţă, a unui personaj secundar: Letiţia Arcan, acea Letiţia Branea din Drumul egal al fiecărei zile. Interesant este că acest personaj primeşte numele de Arcan abia în Provizorat, un roman publicat după şapte ani de la prima ediţie a Întâlnirii. Se poate deduce de aici o anumită emancipare neostentativă a secundarului în raport cu principalul uşor sesizabil. Pentru înţelegerea profundă a operei Gabrielei Adameşteanu e necesară, chiar obligatorie, o lectură a secundarului: „les campes d’esclaves sous la bannière de la liberté. Citatul l-am cules din cartea lui Camus, pe care Letiţia Arcan a uitat-o la noi când a fost ultima oară, şi ce speriată a venit după ea, o adusese bărba-su, la ultima lui călătorie Afară!”.

 

Ultima întâlnire

 

O altă chestiune, deloc lipsită de importanţă, este cea a generaţiilor: generaţia expirată versus generaţia aşteptată (titluri de capitole) introduce o anumită tensiune alimentată de forţa celor două poluri opuse pe care le reprezintă şi prin care ele se definesc. Nu este vorba despre vreun conflict între generaţii, cum s-ar putea crede. Securitatea este cea care modifică identităţi şi caractere, le dispune în contrast. Autoarea, prin simpla numire a celor două scurte capitole, imprimă acelor secvenţe o dimensiune morală, lipsită însă de teză.

Dacă romanul începe cu un coşmar, de care cel care îl trăieşte este mai mult sau mai puţin conştient, desfăşurarea narativă conţine în background dimensiunea subtilă a visului. Acesta nu se reduce la coşmar. Există o adevărată problematică a somnului ce revine periodic în scriere – el este un mediu, un liant între două lumi ce se oglindesc una în cealaltă şi de multe ori se resping. Sfârşitul cărţii conţine un solilocviu al despărţirii de lume. O recapitulare analitică întreruptă din când în când de cuvintele Christei. Amintiri, frânturi, confuzii, uitare, tăcere, întâlnire: „A fost singura zi din viaţa mea când m-am gândit că ai murit. În sinea mea ştiam că de fapt nu se poate, pentru că noaptea, atât de des, te visam! Deci undeva tu trebuia să mai exişti. Şi acum, când în sfârşit ne-am întâlnit, n-are rost, crede-mă, să mai fii supărată! Un singur lucru mi-a rămas confuz, dacă atunci, în tren, când mă ascundeam de controlor, eram treaz ori visam…”.  Traian Manu trece dincolo simţind că după întâlnirile sale realizate, una, mai importantă decât toate, îi scapă: cea cu el însuşi.

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO