Oct 15, 2015

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela Ilie – „Singură ca o sihastră, moartă printre vii…”. A fi sau a nu fi soţia lui Nae Ionescu

La fel ca însăşi autoarea lor, prima ediţie a întristătoarelor însemnări ale Elenei-Margareta Ionescu nu prea a ieşit în lumina reflectoarelor criticii. Ce-i drept, volumul a apărut în 1999, la cvasi-necunoscuta editură Crater, într-un tiraj de bună seamă insuficient. Puţinele cronici de întîmpinare şi invocarea opului în cîteva teze de doctorat fără prea mare impact academic nu au putut să îi asigure, din păcate, vizibilitatea pe care ar fi meritat-o pe deplin. Aşa încît reeditarea paginilor diaristice ale soţiei (de iure) a lui Nae Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu (Ediţie îngrijită de Anca-Irina Ionescu, Prefaţă de Sorin Lavric, Editura Vremea, Bucureşti, 2015), este mai mult decît binevenită.

Pentru început, cîteva scurte referinţe biografice. Elena-Margareta Fotino se naşte în 1889, la Bîrlad. Îl cunoaşte pe Nae Ionescu în 1911, la Bucureşti, unde tînăra pasionată de studiul limbilor clasice este studentă la Litere. Cei doi se căsătoresc civil la finele anului 1915. În intervalul 1916 – 1919, tinerii soţi locuiesc la München, unde Nae îşi pregăteşte doctoratul în filosofie. După intrarea României în război, Nae Ionescu este considerat prizonier de război şi dus într-un lagăr de lîngă Hanovra, de unde va fi eliberat un an mai tîrziu, fără dreptul de a părăsi teritoriul Germaniei. Lucrează ca redactor la o editură specializată in publicaţii religioase, aşa încît îşi poate întreţine familia – între timp mărită cu doi membri, Radu-Mircea şi Răzvan, născuţi în 1917 şi 1918, la München – şi termina doctoratul. După susţinerea (în 1919, la Universitatea din München) a tezei Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii) şi scurte perioade petrecute la Regensburg sau Berlin, familia se reîntoarce în ţară, iar soarta proaspătului doctor în filosofie se schimbă imediat (devine profesor de germană şi director la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, apoi asistent la Catedra de Psihologie şi Logică a lui Constantin Rădulescu-Motru etc.). Cu cît steaua profesională a lui Nae străluceşte însă mai tare, cu atît cea conjugală îşi pierde din strălucire, stingîndu-se cu totul în 1930, anul despărţirii de facto a soţilor Ionescu. Mai mult, Elena-Margareta trebuie să suporte umilinţa recunoaşterii publice a aventurilor soţului cu femei celebre (precum Maruca Cantacuzino-Enescu, Elena Popovici-Lupa sau Cella Delavrancea). Ceea ce nu înseamnă totuşi faptul că iubirea ei pentru Nae se stinge. Dimpotrivă! O dovedeşte pe deplin jurnalul pe care îl ţine, cu intermitenţe, ceva mai mult de patru decenii (din 1918 pînă în 1961).

Trebuie să spunem de la început că autoarea însemnărilor diaristice este pe deplin conştientă de motivaţiile, mizele şi sensul autentic al propriei confesiuni. Nu se fereşte, încă din prima consemnare – datată 25 noemvre/ 8 dec[embrie 1918], Munchen – să şi le recunoască, admiţînd în acelaşi timp explicit problemele ce începuseră deja să macine cuplul: „Scriu doar numai p[entru] mine: nu e nevoie să fiu modestă. De ce scriu? Fiindcă simt nevoie să vorbesc cu cineva şi nu ştiu pe nimeni căruia i-aş putea deschide sufletul fără restricţie, pe nimeni care m-ar putea înţelege. Nae? Da, e un bun prieten, dar p[entru] el eu nu sunt decît o femeie şi o femeie poate să fie curagioasă, activă, bună şi iubitoare, dar numai o femeie: are dreptul să aibă un suflet, dar unul de femeie; are dreptul chiar să aibă o minte, dar una de femeie. Avînturi în lumea ideilor, o viaţă pur sufletească, mergînd mînă în mînă cu viaţa brută, de toate zilele nu poate să aibă o femeie.” Notaţiile tinerei soţii şi mame nu sînt, prin urmare, sortite publicării; ele au valoarea terapeutică obişnuită, jurnalul fiind perceput ca un confident (cum altfel decît empatic şi discret?!), ca un substitut pentru soţul incapabil de comunicare, mai mult, convins de incapacitatea ei de înţelegere şi avînturi ideatice. Încă şi mai explicite sînt rîndurile ce urmează. Ele concentrează suferinţa unei femei care, la trei ani de la cununia civilă, ştie de unde îi vine şi puterea, şi slăbiciunea: „ Mi-aduc aminte din filosofia chineză: « A iubi fără a stima e a considera fiinţa iubită ca pe un animal domestic ». Şi asta e, de fapt, şi situaţia mea faţă de bărbatul meu. Pentru el sînt un cîine credincios, chiar un cîine înţelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un cîine! Şi, ciudat, m-am obicinuit cu gîndul acesta şi situaţia mea, care în alte împrejurări mi s-ar fi părut nespus de înjositoare, nu mă înspăimîntă deloc. Simt în mine o forţă supraomenească, care-mi dă puterea de a mă ridica deasupra tuturor gândurilor pe cari şi le fac sau nu şi le fac ceilalţi oameni despre mine. Cu Nae a fost, sigur, mult mai greu la început: m-am simţit insultată, nepreţuită în ceea ce credeam eu mai bun în mine, în adînca mea viaţă sufletească. M-am revoltat, mintea mea s-acabrat în faţa acceptării acestei posibilităţi şi… a învins tăria sufletească, puterea de a trăi în mine însămi mai intens şi mai vibrator ca oricînd altă dată”. Orice încercare de a stabili un contact real (fie el şi unul scriptic!) cu Nae eşuează. Iar în privinţa stabilirii unor relaţii puternice cu ceilalţi, diarista este de la început necruţătoare: „Ceilalţi oameni? Mă interesează atît întrucît vin în contact cu ei în viaţa de toate zilele, viaţa în care trebuie să mănînci, să înfeşi copii şi să le dai… o umbră de educaţie. Educaţie! Dar despre asta mai tîrziu. Nu e locul aci. Sau mă interesează întrucît îmi dau un bogat material de observaţie p[entru] nesfîrşita mea curiozitate de a vedea pe ceilalţi oameni trăind: obiecte de cercetare pentru o minte vecinic în activitate. Nici o legătură sufletească nu e între mine şi ei.”

Ce-i drept, Elena îi va mărturisi jurnalului, acestui confident nu numai discret, ci şi înţelegător peste măsură (îl părăseşte uneori pentru cîţiva ani), şi celelalte slăbiciuni mai mult sau mai puţin feminine. Îşi descrie pe larg, spre exemplu, pasiunea pentru ţinutele elegante şi decorurile rafinate, apoi plăcerea de a trăi, fie şi temporar, în locaţii dintre cele mai somptuoase, în care se simte ca o prinţesă autentică. În ciuda aversiunii constante faţă de majoritatea oamenilor cu care intră în contact, cărora le preferă oricînd „singurătatea mea, bogată sufleteşte”, îi place să fie admirată pentru frumuseţea trăsăturilor şi rafinamentul vestimentaţiei, adoră serbările şi recepţiile unde sclipeşte argintăria, „muzica cristalelor şi strălucirea toaletelor”… Nefiind angajată (deşi, pe lîngă Facultatea de Litere şi Filozofie, a frecventat şi cîteva cursuri ale Academiei de Muzică), îşi permite totuşi călătorii scumpe peste hotare – şi nu doar pentru a fugi de monotonia ori plictisul pe care şi le plînge mereu, ci şi pentru a-şi satisface nevoia de a se plimba prin muzee, palate şi castele celebre sau de a se caza în hoteluri mobilate după gustul ei (şi i se pare absolut normal să plătească pentru un asemenea lux 1000 de lei pe noapte – adică leafa unei servitoare pe o lună întreagă) etc. etc. Pe scurt: „am iubit din cale afară [de] mult blănurile, porţelanurile, stofele frumoase, grele, obiectele de artă pură”.

Parcurgînd însă acest jurnal de existenţă, cititorul observă foarte uşor că marea slăbiciune a autoarei rămîne, chiar şi după despărţirea din 1930 (divorţul nefiind vreodată pronunţat), tot Nae. Nu atît prin număr, cît prin intensitate, notaţiile referitoare la dragostea pe care i-o poartă întotdeauna par a confirma certitudinea unor teoreticieni ai diaristicii, după care „jurnalul feminin este relaţional” (Francoise Simonet-Tenant). La fel ca în primele pagini, pe care le-am citat mai sus, întregul Jurnal cu şi fără Nae Ionescu se raportează  adesea la bărbatul de care Elena este totuşi abandonată şi înşelată fără urmă de discreţie (soţia se referă undeva şi la neruşinarea uneia dintre amantele care încearcă să mituiască o cunoştinţă comună pentru a-l determina pe Nae să divorţeze). Legătura sufletească profundă dintre cei doi soţi este însă, crede pînă la capăt Elena, mult prea puternică pentru a fi umbrită de defectele şi trădările partenerului ei pe viaţă şi după moarte. Încă dinainte de ruptura propriu-zisă, misoginismul bărbatului pare a o deranja cel mai mult: „Între el şi mine există o legătură sufletească pe care nu a putut-o rupe felul lui de a gîndi, felul lui de a socoti femeia în genere. E o afecţiune amestecată de încredere pînă într-un anumit punct; încredere atît cît poate să aibă un om într-un animal domestic, credincios şi înţelept din partea lui, încredere cît poate să aibă femeia jignită în ceea ce are mai bun în ea, în acel pur omenesc, dar în orice caz, o reciprocă încredere în cinstea desăvîrşită a fiecăruia din noi. Îmi iubesc bărbatul şi îl stimez pentru calităţile lui morale şi intelectuale, cari nu pot fi puse la îndoială. Dar îl plîng p[entru] ideile lui preconcepute asupra femeii; ar avea sigur m[ai] mult de la viaţă şi ar trăi şi el cum aş trăi şi eu acea desăvîrşită încredere, acea nealterată vibrare comună a sufletelor, acel ideal care nu e numai o născocire a minţii înfierbîntate de poet, ci o realitate pe care o pot afirma cu toată experienţa ce mi-o dau şapte ani de iubire.” În timp, diarista îi va adăuga şi alte faţete ale personalităţii complicate ale bărbatului de care se va simţi, orice-ar fi, mereu fascinată, mereu legată. La cîţiva ani de la ruptura propriu-zisă, îl consideră „slab în faţa Doamnei Vanităţi”, care l-a transformat dintr-un stejar în salcie şi dintr-un condur într-un canar crescut în colivie. Îi găseşte varii scuze (naivitatea de copil, ambiţia ieşită din comun, anturajul inferior, care îi stîrneşte femeii o vie repulsie), se roagă lui Dumnezeu să-l apere de rele, apoi revine: „Nae e un om slab; e un om de cap, dar nu de acţiune. Străluceşte ca aurul, dar nu ca diamantul: ca aurul se poate transforma în praf. Inteligenţa lui rară poate cuceri nenumărate spirite, dar mîna lui nu poate stăpîni pe nimeni; el e cel stăpînit de toţi şi de toate. Şi în primul rînd e stăpînit de dorinţa de a stăpîni…”.

Dar combustia iubirii pentru acest (fals) stăpîn e la fel de intensă ca întotdeauna. Indiferent cu ce încearcă să îşi umple timpul – lecturi, plimbări, vizite, concerte ş.a.m.d. –, Elena nu îl poate uita şi nici iubi mai puţin pe soţul în absenţa căruia se simte adesea o „epavă, o epavă vie, care poartă cu durere înfrîngerea”. Cînd nu se revoltă, schimbîndu-şi sensul suferinţei şi chiar condiţia: se declarată atunci nu o mare învinsă (cum ştie că apare în ochii unora), ci o secretă învingătoare. Căci îşi înţelege dragostea colosală, chiar şi neîmpărtăşită, drept garantul suprem al supravieţuirii şi catalizatorul întregii existenţe: „Am puterea de a crea o dragoste şi de a o întreţine deasupra şi peste toate încercările de distrugere venite din afară şi chiar de la el. Îl iubesc cu sau fără ştiinţa lui. Îl iubesc fiindcă îl iubesc. Şi ştiu că nu merită această iubire, dar i-o dau fiindcă e a lui”. Nici nu ne mai mirăm de faptul că suita de interogaţii disperate şi răspunsuri frînte pe care jurnalul o înregistrează la moartea bărbatului („Nae, Nae, cum e cu putinţă ca tu să nu mai fii? Niciodată n-o să mai vorbesc cu tine? Niciodată n-o să te mai văd? Niciodată, niciodată. Tu să mori şi eu să rămîn aici? Nu, Nae, nu. Nu tu ai murit azi, ci eu. Tinereţea mea, viaţa mea toată se stinge azi. Toate iluziile mele şi toate visurile mele au murit azi, fiindcă eu nu am trăit decît pentru tine şi pentru copilaşii noştri”) depăşeşte, prin intensitate, orice altă manifestare a suferinţei mărturisite diaristic.

Jurnal cu şi fără Nae Ionescu este, cu siguranţă, unul dintre cele mai triste jurnale de dragoste care au apărut în ultimele decenii în literatura noastră. Dar şi, paradoxal, una dintre cele mai elocvente dovezi ale faptului că autoarea lui nu a fost, cum s-a crezut, „singură ca o sihastră, moartă printre vii”…

Revista indexata EBSCO