Oct 15, 2015

Posted by in Comentarii Critice

Antonio Patraş – Lecturi eminesciene

În studiul recent apărut în colecţia Eminesciana a Editurii Junimea din Iaşi, Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu (2015), lansat în iunie la Ipoteşti, autoarea, Virginia Blaga, nu-şi propune să realizeze un inventar complet al elementelor de intertextualitate, cum s-ar putea crede, cercetarea cantitativă lăsînd aici locul unei analize aplicate şi inevitabil selective a recurenţelorşi a dominantelor structurante ale scrisului eminescian. Nu întîmplător, exegeta insistă asupra conceptului de „entropie”, care, împrumutat limbajului astro-fizicii şi al matematicii (alături de o serie de concepte-cheie precum „bloc temporal”, „univers bloc”, „gaură neagră”, „radiaţiile lui Hawking”, „principiul holografic”, „orizontul evenimentelor”, „model cosmologic einsteinian”, „cvadratura cercului” ş.a.), devine un operator extrem de eficient în interpretarea operei eminesciene – o operă de amplexiune enciclopedică, cum nu au obosit exegeţii să tot repete, apreciind personalitatea de uomo universale a poetului, „omul deplin al culturii române”.

Studiul de faţă debutează cu o foarte amănunţită trecere în revistă a teoriilor intertextualităţii, în scopul de a surprinde devenirea conceptului. Autoarea face dovada cunoaşterii temeinice şi actualizate a evoluţiei noţiunii de „intertextualitate”, delimitările taxinomice propuse vizînd distincţia de alte concepte învecinate precum paratextualitatea, metatextualitatea, hipertextualitatea, arhitexualitatea, în rîndul procedeelor curente intrînd citatul, plagiatul, aluzia, referinţa, pastişa, tema cu variaţiuni, colajul, punerea în abis. Se vorbeşte apoi de intertextualitate globală şi parţială, de homointertextualitate şi heterointertexualitate, de grafotext, antologigotext, bibliotext, şi sintext, de interextualitatea substitutivă, de intertextualitatea deschisă, de cea integrantă, dar şi de autotextualitate, de autogenericitate/ autotipicitate, de intergenericitate/ intertipicitate ş.a.m.d.

După survolul teoretizant din prima parte a cărţii, Virginia Blaga propune o perspectivă interpretativă unificatoare, cu ecouri din antropologia lui Mircea Eliade, menită a concilia într-o viziune integratoare teoriile despre intertextualitate chestionate în prealabil. Cu binevenită îndrăzneală, Virginia Blaga taie nodul gordian şi aplică perspectiva mitică (e vorba despre „mitul eternei reîntoarceri”) asupra mecanismului inter-textual. După cum era şi firesc, nevoia de unitate va conduce inevitabil la sacrificarea nuanţelor, a detaliilor particularizante, ceea ce implică emergenţa unui alt gen de dogmatism, unul care presupune transferul de caracteristici dinspre mit spre intertext, astfel ca şi intertextul să se raporteze, ca mitul, la un model exemplar (să aibă adică, asemenea mitului, un pattern repetitiv, să realizeze o „ruptură a duratei profane” şi o „reintegrare într-un timp primordial”). Odată stabilite coordonatele acestea metodologice, exegeta analizează cele mai relevante conexiuni ale operei eminesciene cu intertextul romantic. Dintre elementele asociate creaţiei scriitorului român, cele mai semnificative sînt „cultura germană” şi „gîndirea indiană”, asupra cărora autoarea cărţii insistă pe drept cuvînt. În rest, legăturile operei eminesciene cu alte literaturi (italiană, engleză, franceză, rusă, ucraineană, portugheză, spaniolă, ungară, argentiniană, albaneză etc.) nu constituie în lucrarea de faţă decît o preocupare secundă, amînată poate pentru un studiu ulterior.

În fine, în ultima parte a studiului Virginia Blaga identifică patru categorii intratextuale în cadrul prozei eminesciene, şi anume: 1. „intratextualitatea prozastică” (manifestată prin circulaţia secvenţelor într-un singur text); 2. „intratextualitatea transprozastică/ intragenerică” (manifestată ca mecanism de circulaţie a secvenţelor între diferite texte în proză); 3. „intratextualitatea transgenerică”, dovedită printr-un al treilea model cosmologic, construit după binecunoscuta teorie a lui Einstein (manifestată ca mecanism de circulaţie a secvenţelor între diferise genuri: de la poezie la proză, de la proză la teatru, de la poezie la teatru etc.); şi, în sfîrşit, 4. „intratextualitatea transauctorială” (manifestată inclusiv ca formă de transindividuaţie sau de ţesătură intersubiectivă mai ales, în traducerile lui Eminescu după autori străini).

După această succintă prezentare, îmi îngădui să formulez acum cîteva observaţii critice de amănunt, dincolo de aprecierea globală a lucrării, care e superlativă în toate privinţele. Mărturisesc că argumentul promite mult mai mult decît ceea ce ne livrează concluzia. Drept e că, în locul concluziilor, dăm peste un colaj de anexe care, deşi nenumerotate riguros, reproduc însăşi „neordinea într-adevăr păgînească” a caietelor eminesciene: o tipologie a documentelor de geneză tradusă după Pierre-Marc de Biasi; o listă a dicţionarelor de citate în limba franceză; o planşă color reprezentînd, poate, „blocul temporal” şi forma 3D a orbitei lunare; un tabel cu concordanţele cromaticii în proza eminesciană antumă, cu evidenţierea faptului că în Sărmanul Dionis găsim valorile numerice (frecvenţele absolute) cele mai mari pentru cîmpul lexical cromatic; un tabel cu concordanţele semnului „adînc” (id est, suma valorilor absolute pentru toţi termenii familiei lexicale); un tabel cu concordanţele semnului „(î)nalt”, ilustrînd acelaşi lucru ca anexa anterioară; o scrisoare către Veronica Micle din 31 martie 1882, redactată caligrafic şi semnată Emin; două file manuscrise (probabil anexa 8), o pagină de proză de idei din care, din păcate, distingem destul de puţin; alte trei pagini despre „quadraturii cercului”, şi încă trei cu exerciţii grafice, menite a ilustra seriozitatea şi rigoarea poetului.

Există însă şi piste de orientare mai sigure în  exegeza intertextelor din opera eminesciană. Acestea ar putea fi următoarele: 1. restrîngerea materialului de analizat la corpusul textelor în proză fictivă – e vorba mai cu seamă de textele canonice, privilegiate fiind nuvelele Sărmanul Dionis, Cezara, Archaeus (ultimul apreciat drept o „alegorie a intertextualităţii”); 2. nuanţarea distincţiei antum-postum/ operă-text, textele publicate antum fiind considerate „platforme-program disimulate epic”; 3. focalizarea mai precisă a orizontului de investigaţie teoretică. După modelul analizei de tip jakobsonian, se şi constituie de altfel serii de „constelaţii intratextuale”, aflate în relaţie fie de „corespondenţă” (intratextualitate pe orizontală), fie de „filiaţie” (intratextualitatea pe verticală). Trebuie precizat că, încă de la sfîrşitul anilor ’70, regretatul profesor ieşean Dumitru Irimia, iniţiatorul proiectului Concordanţelor operei eminesciene şi al Dicţionarului limbajului poetic eminescian, utilizase formula „constelaţie semantică”, retruvabilă ulterior în lucrarea lui Petru Creţia, Constelaţia „Luceafărului” (1994), reputatul eminescolog fiind şi cel ce semnează de altfel notele lămuritoare la volumul al VII-lea din ediţia Perpessicius (Proză literară). Aici, termenul „constelaţie” rămîne în aria cercetărilor de genetică textuală, cu accente din tematologie şi mitocritică. Oricum, proiectul „concordanţelor”, aşa cum l-a gîndit profesorul Dumitru Irimia, avea în vedere cercetarea cantitativă, statistica jucînd un rol însemnat în etichetarea morfologică şi în determinarea frecvenţei relative (valoare procentuală)/ sau absolute (valoare numerică). Ca atare, „constelaţia semantică” ar fi formată din cel puţin două familii de cuvinte, termenii „constelaţi” stabilind diferite relaţii semantice, dominante fiind sinonimia şi antonimia. De la aceste distincţii va fi plecat şi Virginia Blaga atunci cînd construieşte, la scară mai mare (pentru secvenţe textuale/ lexic), un model analog, format tot din două nuclee intratextuale, singura deosebire faţă de formula analitică preconizată de regretatul stilistician ieşean fiind încercarea de depăşire a „stilisticii contrastive” în termenii unei stilistici noi, „progresive”.  Iar rezultatele ambiţioasei întreprinderi justifică pe bună dreptate efortul.

Căci lucrarea de faţă e rodul unei cercetări serioase, care a necesitat sistematizarea unui vast material bibliografic, consultat cu o nedisimulată curiozitate intelectuală, cu pasiune şi cu discernămînt critic deopotrivă, autoarea dovedind o dată în plus că profesorul Dumitru Irimia a lăsat în urmă nu doar o operă notabilă, ci şi discipoli hotărîţi să-i urmeze exemplul şi să-i ducă gîndurile pînă la capăt.

Revista indexata EBSCO