Oct 15, 2015

Posted by in Comentarii Critice

Vasile Spiridon – DORUL MORILOR DE VÎNT

v spiridon                   Frecvenţa cuvîntului „cor” din următoarea frază scrisă de Dumitru Radu Popescu undeva în cuprinsul cărţii Corul morilor de vînt. Eseuri (Focşani, Ed. Pallas Athena, 2015; prefaţă de Constantin Coroiu) poate explica alegerea titlui din partea autorului: „În Elegie pentru Ana-Maria (de Vasile Vasiache – n.m., V. S.) mai toate vocile aparţin unor anonimi – anonimi ce formează un cor tragic, somnambulic uneori, parabolic alteori, un cor ce are în cătare zădărnicia sisifică şi flatulenţa politicului. Un cor, desigur, pe mai multe voci, un cor al bătrînilor, al nepoţilor, al femeilor tinere, al bocitoarelor, un cor al morilor de vînt, al morilor timpului, un cor al istoriei, un cor al Basarabiei, un cor ce uneori spune vorbele în şoaptă, alteori vorbele vin nearticulate, în transă – vorbe parcă rostite de mai multe guri ale aceleiaşi fiinţe! – un cor al făpturilor năpăstuite, un cor al zeilor tutelari, nevăzuţi, un cor care vrea să recreeze lumea, punîndu-şi întrebări şi încercînd răspunsuri despre singurătate, negară, pîine, război, iubire, moarte!” (p. 119)

De-a lungul celor 59 de eseuri cuprinse în carte (cu o singură excepţie, toate fiind apărute, între 2003 şi 2015, în revista focşăneană „Pro Saeculum”), acest cor ideatic pe mai multe voci este magistral dirijat de fostul student medicinist Dumitru Radu Popescu, care a ales în anul al III-lea calea literelor, el mărturisind la un moment dat: „Cariera de viitor doctor se închidea în faţa unor mori de vînt!” (p. 253) (bun prilej pentru „convertit” de a evoca în cîteva pagini ale culegerii pe scriitorii care i-au călăuzit primii paşi prin „morile de vînt ale literelor” – îndeosebi A. E. Baconsky)

Eseistul observă – pentru a mă folosi de sintagma stănesciană din poemul Laudă omului (volumul O viziune a sentimentelor) – cam ce s-ar întîmpla „din punctul de vedere” al morilor de vînt în însuşi celebrul roman al lui Cervantes, unde: „în general, în lupta lui Don Quijote cu morile de vînt, suntem tentaţi să zăbovim asupra Cavalerului Tristei Figuri! Nu prea băgăm în seamă morile de vînt, nu ne prea întrebăm ce s-a petrecut în rotirea lor – văzînd ele cum le atacă un ins încălecat pe o mîrţoagă, un ins cu barbişon, care ţine în mînă, drept suliţă, o prăjină! Desigur: morile de vînt s-au gîndit că mîrţoaga, logic, şi-a pierdut minţile şi l-a tîrît pe insul cu bărbiţă într-o belea, din care se va alege cu destule buşituri!…” (p. 117)

Chiar dacă îi place să tălmăcească sensuri inedite, în răspăr, în cărţile citite, Dumitru Radu Popescu o începe şăgalnic de la… Adam şi Eva: „Dumnezeu, va să zică, i-a dat afară din paradis pe Adam şi Eva în ziua a şasea! Iar El, Dumnezeu, în ziua a şaptea s-a odihnit! Ceea ce înseamnă că istoria terestră a bravilor noştri protopărinţi, Adam şi Eva, a început cînd Dumnezeu dormea!” (p. 143). Altundeva, referindu-se la Ivan Turbincă, el adoptă o atitudine (auto)consolatoare, plină de satisfacţie, cînd citeşte că Dumnezeu îi îngăduie temporar omului să aibă puterea „de a pune botniţă Morţii” (p. 150) şi de a o aduce în pragul alienării. Nu este uitat nici „întîiul personaj absurd al romînilor” (p. 53), din basmul Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, cel încercat încă din timpul existenţei intrauterine de dorinţa metafizică absurdă a descoperirii unui ţinut al fericirii veşnice. Tot referitor la componenta absurdă, lui Dumitru Radu Popescu nu-i place să arunce vorbe în… vînt: „Tudor Arghezi are o biografie teribilă şi o operă genială. Un mare romancier!… «Cimitirul Buna-Vestire» este o capodoperă care devansează cu cîteva decenii proza fantastică, doldora de un absurd feroce sau luminos, propusă lumii literare de realismul magic al sud-americanilor şi de cîţiva europeni… Tot spun şi nu mă ascultă nimeni: Arghezi este întemeietorul teatrului absurdului!” (p. 260) Sau, şi mai bine: „Iată o perlă îndrăgită de Don Quijote: «Raţiunile iraţionalelor chemări la uzul raţiunii (Caragiale, unde eşti?) din care zilnic îmi faceţi raţiunii mele raţie îmi anemiază în aşa măsură raţiunea, încît am raţiuni a mă plînge de frumuseţea domniei voastre» (Urmuz şi dramaturgii absurdului ar putea lua notiţe!)” (p. 93).

Legată de tematica absurdului este şi aceea a aşteptării zadarnice. În schiţa rebreniană Proştii, ţăranii ardeleni ratează întîlnirea cu „marele vehicul pe roţi metalice” al civilizaţiei triumfătoare: „Citită şi într-o altă cheie, schiţa «Proştii» propune, cu multe decenii înainte de Godot, marea Aşteptare, în răscrucea timpurilor, a ieşirii din peştera unei istorii inferioare – şi ratarea mîntuirii… Godot nu vine, dar maşinăria cu aburi parcă divini vine în gara din Ardeal – şi pleacă fără ca să schimbe nimic în viaţa celor ce-au aşteptat-o cu o evlavioasă speranţă! […] […] proştii lui Rebreanu nu-şi întrevăd locul în această lume în care eşecul adaptării la o nouă certitudine seamănă pur şi simplu cu un fel de neant ridicol şi incurabil” (pp. 187–189). Iar mai departe găsim şi o justificare: „De ce-am scris aceste vorbe despre «Proştii» şi «Răscoala?» Pentru că şi proştii ardeleni şi răsculaţii din Sud sunt la fel: ei reprezintă magistral eşecul prezentului şi al viitorului!” (p. 193).

Aici ei reprezintă, într-adevăr, un eşec al prezentului şi al viitorului, dar aş adăuga că alţi răsculaţi ilustrează şi eşecul trecutului, dacă este să ne gîndim la altceva decît la glasul roţilor de tren aşteptat de personajele rebeniene. Este vorba despre ţipătul trasului pe roată. „[…] la Alba Iulia, un angajat al imperiului care a oferit lumii şi valsul vienez, Anton Grancsa, a utilizat o roată cu două viteze, capace să se învîrtă în două direcţii filosofice, înainte şi înapoi, adică din dreapta spre stînga şi din stînga spre dreapta, lovind, în acelaşi timp, cu sete justificată, obiectivul uman păcătoşit!… Aşa că la Alba Iulia, Horea, Cloşca şi Crişanau fost printre deschizătorii de drumuri ai eroicului funcţionar imperial” (p. 325). Desigur că trebuie puse ghilimele de rigoare cuvîntului „eroicului”, dacă din contextul citat de mine nu reiese turnura ironică dată de autor. Cazul călăului Anton Grancsa mi se pare unul dintre cele mai interesante analizate în cuprinsul eseurilor din carte.

Bănuind că eşecul este înscris în datul nostru genetic, eseistul se întreabă uşor retoric, în ultimele pagini ale culegerii, dacă istoria este „un reazim, o speranţă, o poveste din o mie şi una de poveşti, o utopie?” (p. 386). Se pare că a căzut un blestem peste „Fefeleaga eternă, numită Transilvania, numită Romînia” (p. 20), şi că, rămaşi ca proştii în gara noastră mică, am scăpat şi astăzi trenul de prins pentru marele itinerar european: „Sigur, barossani şi merkelizdele, care ne consideră extrem de proşti, nu dau dovadă de o prea mare inteligenţă evaluîndu-se doar ca nişte simpli dascăli de prostie prostituţionară – prostituţională! Nu, măiestria lor autocefală este irefutabilă!” (p. 296). Da, trebuia să ne trezim mai devreme, dacă vrem să mergem măcar pe scara (bou)vagonului.

Luîndu-l drept model pe William Shakespeare, despre care spune că posedă şi geniul întrebărilor pe care nu le pune, precum şi geniul răspunsurilor pe care nu le dă în mod răspicat şi didactic, cel care ştie ce înseamnă să fii „actor la Curtea prinţului Hamlet” (nu) încearcă să răspundă la cîteva, grele, întrebări posibile: „Romînia este o ţară căzută din ţîţîni, schizoidă, paranoică? Guvernanţii le poartă de grijă puşcăriaşilor, miliardarilor şi cîinilor vagabonzi… […] Este Romînia o ţară scheletică, înfometată, caşectizată, căzută din balamale şi atinsă de o boală incurabilă – nebunia nepăsării?” (p. 280) Ceea ce remarcă autorul este că totuşi avem noroc: „Norocul nostru naţional – al urmaşilor urmaşilor lui Decebal şi Traian! – vine din două forţe energetice nestinse: din moştenirea mioritică şi din lumina solară care, rotitoare fiind, a sosit şi pe la noi fie de la Răsărit, tovărăşească, fie din Sud, turcească, fie baronică, de la Vest, fie multilaterală, deveselică, pogorîtă de la bărbieriile aflate în vogă!” (p. 285)  Altfel, riscăm să devenim „o anexă într-o geografie fără istorie” (p. 343), nu neapărat şi în concern european.

La întrebările pe care (nu) şi le pune eseistul, nu numai că răspunsul este previzibil, dar este şi de rîsul curcilor, în sensul că „[…] vorbim de rîsul curcilor, nu al curcanilor, care, de obicei, devin poliţai, mai ales în sectorul circulaţiei afacerilor. […] Ce e bine, e bine, nu trebuie să ne luăm după rîsul enigmatic al curcilor!…” (pp. 271–272). Enumăr cîteva dintre situaţiile pe care Dumitru Radu Popescu le consideră, pe drept cuvînt, că ar fi de rîsul curcilor: kilometrii de autostradă construiţi fictiv sunt mai scumpi decît cei care s-ar fi construit în realitate; soldaţii dau şpagă comandanţilor pentru a se duce să moară şi să devină eroi în Afganistan; incendierea casei din Bacău a lui Vasile Alecsandri (de ziua onomastică a scriitorului, adaug eu) devine un act… cultural, transmis în direct la televizor, chiar dacă astfel rămîn fără… adăpost unii oameni de cultură; cosmonautului/mosconautului Dumitru Prunariu nu i se ia în calcul la pensie perioada de pregătire a zborului în spaţiu (inclusiv zborul), pentru că nimic nu a fost efectuat în spaţiul terestru şi aerian al ţării noastre. Trebuie să ne întrebăm serios, odată cu autorul: oare de ce rîd curcile?

Folosindu-mă de frazele autorului însuşi, eu totuşi mă întreb şi dacă nu cumva trebuie să adoptăm atitudinea anonimului şi bravului soldat Švejk, care „Nu se bate cu morile de vînt, dar trăieşte în moara de vînt a Imperiului, simţind apoteoza agoniei acelei lumi deşirate, fără să-şi piardă o clipă, Švejk, bucuria propriei candide scrînteli. Don Quijote era copleşit de o nebunie a binelui, bravul soldat Švejk vede cu o luciditate eliptică şi haioasă cum Imperiul se autodistruge, înfrînt din interior, de insurecţia integrală a putreziciunii întregului său eşafodaj. […] Švejk găseşte forţa de a se ridica deasupra acestui vîrtej sufocant, salvat fiind de sărbătoarea continuă, magnifică a humorului său magnetic” (pp. 108–109).

O sărbătoare continuă a humorului magnetic o avem deja pusă în scenă de năzdrăvanul nostru Păcală: „Numai marele psihiatru şi teatrolog danez Hamlet să facă din Nebunie o creaţie artistică, ţărănoiul coios danubiano-pontic, Păcală, nu poate face din Prostie un spectacol popular cu intenţii didactice, terapeutice?” (p. 90). Un alt „ţărănoi” testicular poate fi considerat şi Ion Creangă, cu a sa Poveste a poveştilor şi cu Ivan Turbincă: „Ce geniu, bădie?! Asta e idee genială – să pui în pămînt, la prăşit, acele organe masculine intens productive?… […] a fost năstruşnicia cu introducerea Morţii într-o turbincă, la popreală! E corect, oameni buni, să-ţi baţi joc de Moarte şi să lipseşti omenirea de un factor civilizator, de progres, cum este Moartea?! Păi, boieri dumneavoastră, fără moarte ar mai exista eroi, ar mai exista iubirea sublimă, ar mai exista războaie, imperii?… Totul n-ar mai avea rost, viaţa ar fi o nebunie! […] Bine, a mai stat un grecotei într-un butoi, dar măcar ăla zicea că e filosof (fie!) – şi nu făcea din scîrbavnicul mădular masculin un idol dătător de bucurii trupeşti şi sufleteşti, iar moartea n-o băga în traistă (ca să nu spun în mă-sa, că ea n-are mamă!)!” (pp. 200–201). Moartea nu are mamă, dar nu are nici tată. Sau poate că îl are pe dracul, care, la rîndul lui, are o mamă, iar atunci înseamnă că moartea ar avea totuşi o bunică.

Cert este că toată lumea se gîndeşte la „ultimul drum”, pentru că Istoria mare pare a se confunda uneori cu istoria cimitirului. Motiv pentru eseist de a atrage atenţia că cea mai veche meserie din lume nu este a unor femeilor uşuratice, ci a bărbaţilor gropari, care, în acest spaţiu al absolutului reprezentat de cimitir, definesc şi întreţin suflul eternităţii. O eternitate ale cărei principii sunt ignorate în lumea pragmatismului de astăzi: „Poliţia cască, biserica doarme cînd sfîrîie grătarele în cimitire, iar acordeoanele se încing şi manelele îi fac pe cei morţi să salte în morminte de bucurie! Nici în cimitire nu mai suflă nimeni în faţa baştanilor de pe pămînt! Da, chiar în cimitire, unde se presupune că mai există o umbră de cer, absurdul dă în clocot!” (p. 238).

Altcîndva, moartea era înfruntată, iar sentimentul morţii era atenuat pe alte căi, ale lui Bachus, pentru că – este de părere autorul Vînătorii regale – hormonul fericirii la romîni conţine o esenţă dionisiacă, mai tare decît complexul thanatic. În faţa turcilor, mari amatori de baclavale şi sarailii, oştenii lui Ştefan cel Mare au stat înarmaţi cu poloboace cu vin, de unde şi justificatele întrebări: „Dar dacă vitaminele din vin sunt mai energetice decît dulciurile otomane? Prea mult zahăr duce la diabet! Vă daţi seama, domnule Cotea, ce dezastru poate reprezenta, chiar pentru un imperiu, o armată de diabetici?!” (pp. 223–224). După unii autori şi consumatori, doar în vin, care este sîngele Domnului, se află adevărul şi puterea!

Referitor la spaţiul cimitirului, aş face o observaţie legată de faptul că autorul nuvelei Duios Anastasia trecea pare a fi marcat şi în aceste eseuri de motivul respectării tradiţiei de a înmormînta pe cel ucis. Dau cîteva exemple şi aş începe cu două citate referitoare la Mioriţa: „Susţineam, cîndva, că păcurăraşul le spune sau le transmite, prin mioriţa laie, ucigaşilor săi, unde să-l îngroape, nu unde să-l înmormînteze! E o mare diferenţă între şi între… Acum merg mai departe şi zic: nu asasinii l-au îngropat! Cel puţin mie îmi place mai mult această ipoteză” (p. 26); „E o geografie paradisiacă – o gură de rai, un topos miraculos! Verişanii nu-şi pun problema îngropării păcurăraşului! Nici în acest rai de sub munte, nici în altă parte!” (p. 83). Se aduc altundeva în discuţie şi cuvintele exilatului Inochenţiu Micu-Klein, care spunea că nu poţi învia la Judecata de Apoi decît din pămîntul ţării în care te-ai născut. Cam tot în aceeaşi perioadă, „Anton Grancsa a retezat capetele lui Horea, Cloşca şi Crişan, le-a ferfeniţat trupurile, ca să li se piardă urma şi să nu existe mormintele lor la care cine ştie cine să poată aprinde o lumînare!…” (p. 335) Sau, şi mai convingător, „Crişan, Horea şi Cloşca atît de tare au fost maceraţi de roata isteaţă, încît, fărîmiţaţi fiind, cu binecuvîntarea Vienei, cu aceeaşi voinţă de fier li s-a refuzat aşezarea în morminte, ca nu cumva să-şi mai aducă romînii aminte de ei şi să le aprindă o lumînare la căpătîi! Nu, fără morminte şi fără cruci la căpătîi, Horea, Cloşca şi Crişan s-au risipit nu se ştie pe unde, lăsînd în urmă un mormînt imperial pentru eroul – Anton! – ce le-a venit de hac, săturîndu-i de răscoale!…” (p. 326)

Dacă mormîntul există, atunci se întîmplă altceva urît în lumea noastră scriitoricească, începînd din septembrie 1944, „cînd un grup neomogen de scriitori şi gazetari, de orientări politice diferite, au pus bazele unei noi religii: scuipatul pe viaţa, opera şi mormîntul unui confrate?… […] Pîş-pîş a luat fiinţă pe malul Dîmboviţei (apă dulce) protocronismul corectitudinii politice” (pp. 391–392). Şi aceasta pentru că „E vorba de o altă logică a morţii: dacă omori întîi opera cuiva, nici insul în cauză nu va mai întîrzia mult pe pămînt!” (p. 233). Cu atît mai mult dacă acesta a fost îndreptăţit la sfîrşitul vieţii să spună Non omnis moriar!

În eseurile sale fermecătoare din Corul morilor de vînt, Dumitru Radu Popescu leagă, pe de o parte, evenimente istorice majore de ficţiune şi de actualitatea postdecembristă, iar pe de altă parte face observaţii de mare fineţe asupra capodoperelor pe care le citeşte. În niciun caz, dar mai ales în acela cînd se expune o atitudine morală, eseistul nu adoptă o atitudine gravă, ci una laxă, exprimată, de multe ori prin intermediul unor epistole imaginare adresate unor persoane/personalităţi reale, redactate într-un limbaj colocvial, direct. Scrierea degajă umor (cîteodată chiar şi negru), o ironie amară, amestecată cu un scepticism superior. Dumitru Radu Popescu seamănă vînt şi culege… strînsură.

Celui care a semnat eseurile din culegerea de faţă îi este dor de morile de vînt. Asemenea unui confrate scriitor, „cu un lighean spart pe cap, trece mai departe, îşi continuă drumul printre cărţi, printre aceste fragile metafore ale pluralităţii universului. […] Din păcate, Don Quijote n-a avut copii! N-a avut moştenitori – văcăreşti!… Hm! Nimeni nu mai are chef să se bată cu morile de vînt? […] Bine, Don Quijote n-a avut copii, dar n-a avut nici urmaşi?” (p. 167) Sigur că a avut, iar copilul octogenar Dumitru Radu Popescu este unul dintre ei.

Revista indexata EBSCO