Oct 15, 2015

Posted by in Comentarii Critice

 ADRIAN DINU RACHIERU – ION GHEORGHE – „UN BAZILEU UITAT”?

„dar vreau să mor ca un cîine/

cu botul pe pragul de-acasă”

 

Sărbătorit, recent, la cei 80 de ani, poetul Ion Gheorghe (n. 16 august 1935) încredinţa Convorbirilor un splendid poem, urmărind Spectacolul norilor şi recunoscînd franc: „O alegorie ştanţată pe numismele de argint/ A fost viaţa mea prin istoricul labirint”. Pentru a conchide, flancat, se ştie, de atîtea mistificări: „Evenimentelor la care fost-am de faţă,/ de ne-a rupt timpul în braţe, ca ursul.”

Înhămîndu-se, cumva temător, la efortul de a descifra pletoricul „dacism gheorghian”, promiţînd şi alte cercetări ancorate în zona metafizicului, Gheorghe Postelnicu, într-o carte fără ecou (Opera lui Ion Gheorghe, Editura Lorilav, Buzău, 2010), constata întristat că respectivul autor „locuieşte de mult timp pe Cogaionul Uitaţilor”. Aşa fiind, osîrdia cercetătorului se cuvine, din start, aplaudată. Mai ales că poetul în cauză, spirit polemic, vădind robusteţe şi îndărătnicie ţărănească, inflexibil om de stînga, aderînd organic, refuzînd convertirile este, actualmente, un refuzat. Într-o vreme în care ţara şi-a îmblînzit „cîinele luptei de clasă” şi poetul, avertizîndu-ne, îmbracă, deloc ostentativ, „cămaşa de moarte a patriei ţărăneşti”, Ion Gheorghe, neclintit din propria-i „lucrare, stare şi fire”, rămîne, cu vehemenţă, un „cititor în misiune”, conchide Gh. Postelnicu. Prolific, excentric, prozaic şi prolix, epopeic, sibilinic, discursiv etc., Ion Gheorghe, se ştie, nu e captivul rafinamentului formal. Interogînd trecutul, sondînd originismul, protoistoria, mitosofia, el – „marele Bazileu” – desfăşoară, ca eretic individualist, un „păgînism structural”; nu caută o ruralitate etnografică (reconstituită), ci, sedus de arheozofie (zicea Marian Popa), o creează, mitul devenind propria sa realitate. Are, neîndoielnic, intuiţia trecutului şi „funcţionează” ca un medium, observa şi Alex Ştefănescu. Cu mine – ne previne Ion Gheorghe – „nu ajungeţi decît în Dao”. Cu ani în urmă, junele poet îşi anunţa intenţiile (v. Pegasul meu, 1954): „Vezi că rodiile din poveşti/ Nu se-aduc cu cai de împrumut”.

Autohtonismul este, aşadar, marca universului său liric. Întors la strămoşi, dezvoltînd o artă poetică singulară, sedusă de nostalgia substratului, ispitit de epopeic, el dezgroapă, cu hohot homeric, o „arhivă mirifică”. Evident, resortul polemic al celui care cîntă „pe fluierul de os al ţăranului amărît de muncă” este deîndată izbitor. Cine îi cercetează laboratorul va afla un uriaş depozit, găzduind serii paralele; lîngă edificiul liric (şi mai sînt, în manuscris, vreo cinci titluri, gata de a fi livrate), se iţeşte, impunătoare, producţia hermeneutică a celui care, mergînd „de-a-ndăratelea”, se vrea „un haiduc al spiritului demotic pe plaiurile culturii”. Vreo 15 posibile volume de eseistică, gata ticluite, investigînd civilizaţia megalitică, zac nepublicate. Încît poetul, pe bună dreptate mîhnit, constată că opera sa rămîne „un monument nevizitat”: „Contemporanii mă ocolesc, se fac a fi uitat de mine” (v. Schimbarea cămăşii). Dar cel „rătăcit” printre dacii prototaoişti, impresionant prin forţă şi vervă (pamfletară, deseori), are şi o explicaţie la îndemînă: „Eu n-am acel vino-ncoa, misteriosul lipici la public”. Fără ornamente, cercetînd statuete, pietre cinetice (în nisipăria de la Istriţa), decriptînd siglele monetare ori glosele cimeriene, poetul caută, neabătut, „raţiunile divine ale strămoşilor”. Iată o direcţie care nu ţine cont de „indicaţiile” recenţilor multiculturalişti, cei care nu ezită a califica descrierea etnicistă, „specifistă” drept un flagrant anacronism, constructele culturale etnicizante fiind, în fine, deconspirate, depăşite, evacuate etc.

Or, privind retrospectiv, drumul poetic pe care şi l-a croit Ion Gheorghe impresionează tocmai prin organicitatea devenirii. Certamente, o concepţie de extracţie ţărănească îi ordonează viziunea iar evoluţia sa, animată de un ambiţios program al cunoaşterii poetice, evidenţiază două linii tematice. La Ion Gheorghe vocaţia concretului, notaţia brută, reportericească (apăsată la debutul său „realist”, cu un roman în versuri) sfîrşeşte în halucinant, după cum miticul, fabulosul conduc la un realism crud. Sub crusta evenimentelor comune se infiltrează ritualul magic şi realitatea se tulbură oniric; fiind, deopotrivă, un lirism al experienţei imediate şi avînd rădăcini ancestrale, poezia lui Ion Gheorghe fixează nucleele mitice ale realului şi se raportează la a doua realitate, convocînd un plan mitic de referinţă, plonjînd adică în irealitate. Gestul cotidian şi cel mitologic coexistă: transcripţia, expresia prozaică, pasajele descriptive sînt dirijate către un orizont mitologic, reabilitînd şi disciplinînd epicul, învederînd vocaţia eposului într-un lirism epopeic-vizionar, rapsodic.

Este corect să recunoaştem că interesul acestei poezii nu stă în primul rînd în lirism. Preeminenţa construcţiei ideatice asupra lirismului este vizibilă în concepţie, irigînd reţeaua conceptuală a materiei poetice; cu insaţietate analogică, Ion Gheorghe creează – reconstituind – o limbă şi o mitologie. Blaga credea că fără o gîndire mitică nu ia fiinţă nici o poezie. La Ion Gheorghe, poet vizionar, această recomandare e pusă în lucrare, obligînd la efort şi fantezie. Poetul este, forţînd nota, un alt Schliemann care lucrează cu ipoteze (mituri) ca suport al actului poetic. El pleacă de la o absenţă (ceea ce a fost), construieşte ipoteze reţinînd vestigii şi urme iar textele sale, apăsat personale, au o funcţie sacrală dobîndind prin coerenţă funcţionalitatea originară. S-a şi spus că poezia lui Ion Gheorghe vine în atingere cu primitivismul, sondînd prototradiţia, de idealitate etică, născînd reverii mitice. Totuşi, această poezie aparţinînd unui descriptiv pare a fi la o minimă distanţare de real; scenariul ei converteşte realul în fumigaţii halucinatorii şi materia epico-lirică capătă o vechime fabuloasă. Scotocind arhaicul, sedus de plăcerile fantazării, poetul construieşte o mitologie paralelă, o revanşă a lumii arhaice, ţinînd cont că „lumea se petrece ca-n legende” (cum ne avertiza chiar Ion Gheorghe în Balada ţăranului tînăr). De aici şi pasiunea sa pentru semnele runice (termen blagian de circulaţie) ascunse privirii profane, investigaţiile sale de paleontolog dezgropînd, prin sentiment şi cuvînt, substratul prezumat. Tema substratului este definitorie pentru Ion Gheorghe. Dar Ion Gheorghe are apetenţă şi pentru social şi poezia sa aspră, de miresme tari, cu lest verbal şi plină de francheţe evocă ruperea din spaţiu-matrice; un expresionism existenţial, ancorat în tiparele etnosului arhaic şi al spiritualităţii folclorice, implicat în prezent, dezvoltă coordonata mitică a ruralului, adîncind drama dezrădăcinării, a dislocării mentalităţii arhaice. În Ion Gheorghe reverberează „patima ţărînii”, poetul monologhează cercetînd izvoarele vechimii noastre. E de amintit aici că după acel debut de construcţie amplă, plătind tribut modelor zilei (Pîine şi sare, 1957), după autoportretul semnat în Căile pămîntului (formula fiind şi ea frecventată în epocă), Cariatida (1964) impune o viziune eroică şi tragică, reabilitînd motive poetice compromise. Or, replica lui Ion Gheorghe, dimensionînd mitic prezentul, vine chiar pe terenul poemului epic şi al baladei, cultivînd adică specii dezavuate după îngheţul dogmatic, mînuind şabloane maniheice. Cronologiceşte, ar urma cartea Nopţilor cu lună ce reface o experienţă odiseică sub patronajul lui Hermes, poetul plecînd în lume „ca s-o înveţe”: „am plecat fiindcă mi-e frică de moarte” – declara tînărul Ion Gheorghe, dar experienţa sa, cum nota C. Stănescu, este o recunoaştere: poetul se consolidează pe sine, cel care este.

Cu Vine iarba (1968) capacitatea sa de vizualizare şi impulsul antropomorfic, înscrise tabloului germinaţiei universale, a genezei continue vorbesc de invazia vegetalului. Ion Gheorghe redimensionează faptele după un tipar somptuos, înfruntarea cu misterul – angajînd forţe obscure – ori existenţa ritualizată, a viziunilor fantastice vor recunoaşte elementelor cosmosului un rost, „o învoială mută”. În încleştarea dintre om şi lume iarba înspăimîntă oraşele, invazia stihială, exodul făcînd elogiul forţelor elementare ale existenţei, trezind şi împotrivire.

Sigur că teroarea materiei amorfe, prin figurarea forţelor stihinice, genezice (deplînsă fiind desprinderea din starea naturală) nu constituie o inovaţie tematică. Faţă de această linie, insinuînd terorismul materiei, descriind germinaţia la scară cosmică, în proliferare haotică, ameninţînd rîvnitul şi superiorul echilibru contemplativ, Cavalerul trac (1969) părăseşte înfiorarea animistă a materiei coborînd în copilăria umanităţii şi gustînd lirismul unei limbi arhaice. Este aici cealaltă direcţie pe care o dezvoltă Ion Gheorghe, viziunea mitic-genezică împlîntată în primordial, propunînd – prin contribuţii succesive – un univers mitologic autohton. Ca poem iniţiatic, Cavalerul trac este un străvechi ceremonial, construit pe tiparul descîntecului şi invocaţiei, transferînd (reintroducînd) mitul orfic în eposul tracic. Heghemonul Manimazos, în acea vreme cînd „toată Tracia cea vie şi moartă/ miroase a floare de tei”, este eroul Salvator al unei colectivităţi şi, în egală măsură, alter-ego-ul poetului. Sub blestemul logosului, fiinţa lui Manimazos – instrument divinatoriu al marelui logos – comunică cu „marele tot” iar fiinţa poetului, aptă de demiurgii, recreează lumea prin cuvînt. Imaginarul hieratic, forînd straturile arhaice, se slujeşte aici de texte apocrife, mimează naivitatea şi candoarea infantilă. Ca periplu iniţiatic al unui erou civilizator, legiuitor, pe urmele unor modele celebre, Cavalerul trac reînvie un spaţiu şi un timp de obîrşie al miturilor primare, o mitologie originară de regim ficţional, angajînd ipoteze pe care apoi Cultul Zburătorului le va explica şi sistematiza. Vizionar modern, Ion Gheorghe citeşte – desigur – prin spiritul epocii şi este mandatarul unui „sfîrşit de lume”; iscînd nedumeriri ori constestaţii, poezia sa invită la rostire oraculară şi se desfăşoară misterios, fiind o replică în valorificarea mitologiei naţionale, atît prin viziunea antiidilizantă cît şi ca experienţă de limbaj. Ceea ce estetismul ţîfnos a taxat drept nepoetic în spaţiul său liric este de fapt întreaga sa lirică, nesublimîndu-şi substanţa: o poezie magmatică, înaintînd greoi şi construind arborescent, trăgînd aluvionar arhaisme şi neglijenţe stilistice, facile invenţii verbale (cum ar fi dublura substantivală), adică o poezie neatentă la ritmică şi melodicitate, pregătind prin descripţie brută coagularea unor situaţii simbolice. Devenirea lui Ion Gheorghe a provocat, se ştie, reticenţe şi deziluzii, deşi criticii nu pot oferi reţete, de urmat fără crîcnire. Spaţiul poetic consacrat de la Zoosophia încoace, vădind disponibilităţi ludice, poetizînd istoria în speţa fabulei, înseamnă o altă poezie; dar nu stilistic vorbind. Ea este o „creştere către sens”, interesată de lumea veche fixîndu-i esenţele sau de istoria caldă (ca în puternicele Elegii politice), oricum pledînd pentru valoarea etică a actului creator, marcat de angajarea în istorie. După Labiş, şi Ion Gheorghe înţelege misia poetului ca exponenţă a colectivităţii, glasul său fiind – în consecinţă – o voce exponenţială. Arderea confesivă a primului devine la Ion Gheorghe, un poeta vates descins din Muntenia, comentariu cu valoare civică, voce mesianică surdinizată pe alocuri, izbucnind alteori irepresibil (precum în amintitele Elegii politice). El părăseşte strîmta localizare şi-şi identifică biografia cu cea a colectivităţii în numele căreia vorbeşte, crescută pe matrice rurală, cu rituri bătrîne şi neclintite. Glorioasa metaforă, sub năvala istoriei şi în cleştele concretului, părăseşte poezia pură; poetul se înfruntă „cu înţelepţii mincinoşi” (La matcă).

S-a spus că Ion Gheorghe nu este un caligraf. Observaţia nu poate fi contestată, dar, mai încoace, modernismul experimentalist propus prin jocul poetic în Zoosophia, înclinarea de a ezoteriza (Dacia Fëniks) sau iconografia din Mai mult ca plînsul pledează pentru stilizare şi apetit cărturăresc ce nu pot fi reduse la metabolizarea unor lecturi whitmaniene. Zoosophia este un basm alegoric, atingînd fondul imemorial, acel timp fabulos dilatat magic, permiţînd exerciţii de stil şi alchimie verbală. El se hrăneşte din cărţile populare, bestiarii şi – ca precedent de neocolit – istoria cantemirescă. Amalgamînd austeritatea şi bufoneria într-un joc ingenuu, gratuit, dar ascunzînd sensuri adînci, Zoosophia, ca şi Icoanele pe sticlă, denotă rafinament, capacitate de esenţializare, mimetism lingvistic.

În fine, interesat de recuperarea datinilor şi eresurilor (Megalitice), sondînd memoria ancestrală, Ion Gheorghe revine la tragismul liric şi, pentru adecvare, la incantaţia descîntecului. Aflat în căutarea adevărului originar, poetul nu se mulţumeşte cu izvoarele scrise; el va comenta pe cont propriu timpul mitic-istoric, eternizat, inventariind acest relicvar cu funcţii memorizatoare, Cenuşile „închizînd” beatitudinea autocontemplaţiei. Apropierea de Arghezi şi Blaga s-a făcut şi ea rezistă: „spuza oaselor” din „Urna” blagiană trimite, ca şi „ciobul păstrător” din Dacica argheziană, conservat în materia morţii, la acelaşi catharsis tragic, înţelegînd filosofic cosmicizarea fiinţei, implacabil condamnată la „marea trecere”. Retrospectiv privind, toate aceste volume au fost treptele necesare ce au pregătit Zicere la zicere. Observăm că poezia lui Ion Gheorghe trebuie citită în sensul efortului accesiv la simplitatea adîncă a textelor vechi, a cuceririi limpidităţii; ea, nota M. Ungheanu, „se trage înapoi”. O reîntoarcere a poeziei spre sensurile originare domină lucrarea lui Ion Gheorghe, în toate zicerile sale; e nevoie aici, pe lîngă talent şi cultură, de temeritate şi inventivitate. În fond, Cavalerul trac era o metaforă esenţială şi un basm liric scufundat în protoistorie; din fragmente mitice, într-un timp neguros, Ion Gheorghe închipuie ethosul tragic. Cum lipsea epopeea, Ion Gheorghe o inventează. Concreteţea lumească (Megalitice, Noimele) era ritmată şi ordonată de ritualuri şi precepte, încît o carte de înţelepciune urma, inevitabil. Poezia lui Ion Gheorghe izbucneşte năvalnic, cu forţa colosalului vegetal, intersectînd „linia” suflului vitalist, a înfoierii germinative ameninţînd obscur, a invaziei vegetalului hrănind un tragism subteran (motivînd încordarea poetului faţă de pericolul „firelor cotropitoare de iarbă”) cu cea livrescă ori, mai exact, cărturărească, comentînd tabla etică, suma de învăţături a Patriei (văzută ca o uriaşă ţărancă).

Poet solemn şi singular, acum un „expirat”, privit cu circumspecţie, oferind însă o creaţie ce impune atît ca valoare intrinsecă cît şi prin program, Ion Gheorghe avea ca obiectiv diferenţierea. Despre poet s-a spus că refuză afilierea la o generaţie şi, mai ales, alinierea la un standard liric. Această poezie creşte la frontierele literaturii epice. Scormonitor al obîrşiilor, poetul are – am văzut – obsesia originii şi vocaţia eposului, fiind constructorul unei mitologii paralele. Liric aspru, interesat de „muncile de jos”, Ion Gheorghe merge în adînc, aflînd rădăcinile rurale ancestrale, cărînd nămoluri prozastice, fascinat de „ceea ce nu se vede”. În fond, substratul – ca motiv fecund al creativităţii poeticeşti – a declanşat numeroase pusee de interes; pentru Ion Gheorghe, cercetînd vechimea, sentimentele şi cuvintele aparţin indubitabil substratului.

Dar poezia? După cititul în monezi, rămîn produsele, adică poemele, total indiferente la verificarea supoziţiilor. Lirica lui Ion Gheorghe are grandoarea fluviilor leneşe, curgînd maiestuos şi cărînd, inevitabil, mult nămol. Colţii ironiştilor au muşcat demult din aceste cărţi obositoare. Apoi, perplexitatea unor critici întreţine starea de beligeranţă. Debutul poetului (în trepte, zicea Ion Gheorghe) a fost primit fără menajamente şi comentat aşijderea. S-a afirmat că imaginaţia poetului s-ar fi stins şi vizionarismul său e aproape secătuit. Scripturile demonstrau altceva; că această reluare, decantînd materia, impresionează prin organicitatea devenirii; că aceste compuneri ciclopice care au îngrijorat pe mulţi îşi asigură o coerenţă originară, „prinzînd” urmele spiritualităţii autohtone. Gestul său e recuperator: el citeşte altfel basme, legende, nume de locuri şi persoane, pietre şi imagini , monezi şi – în acelaşi timp – se manifestă în chip experimentator. Ion Gheorghe construieşte cuvinte inexistente, creează – obsedat de simetrii – o limbă şi o mitologie, află peste tot, entuziast, cu irizări protocroniste, dacismul viril.

După o lungă tăcere, poetul revenea în forţă. Ca dovadă, Sutrele ţăranului Iancu Arsene (Ed. Rafet, Rm. Vîlcea), scrisă însă între 1986-1989, circulînd în manuscris, vorbind despre un colectivist din Sărăţeanca într-o Românie a „jugului din tată-n fiu” (v. România Carului-Mare) şi volumul Concluziile senectuţii (tot la Rafet), adunînd „poeme în reportofon”, cînd poetul, întors între pietre, călcînd Istriţa toată, urcînd şi coborînd în acest „mauzoleu” (v. Scară de pajere) va toasta pe Ciuhoiu, concluzionînd: „Pe toate le-au plătit ţăranii în tăcere şi resemnare”. Evident, volumele comunică. În lumea podgorenilor, o lume lucrată cu sapa şi plugul de acea seminţie care a umplut ţara, contemplînd „rafinăriile de sudoare” şi „căldura/ sacră a ţăranilor cei fierbinţi” (v. Ţăranii fierbinţi), poetul culege „vagoane de esenţă”, întru slava părinţilor ctitori. Ascultă, sub „stindarde de lumină”, de legile lor sfinte „pînă-n capătul veacurilor” şi contabilizează „măsurile”/ muncile lui Iancu Arsene, de la obida trudei la predarea dărilor. Ştie că ei (Iancu Arsene & Comp.) „au fost propriile lor monumente” (v. Ţăranii aroganţi) şi ne asigură că „în limba ţărănească se va face judecata/ De-apoi a urmaşilor”. În Concluziile senectuţii, în acele poeme şoptite în reportofon, se dezlănţuie pamfletarul. Fie că, preumblîndu-se prin dumbrăvile sacre, dezicîndu-se de Istoria măsluită, denunţă „otreapa mitului roman”, implicit „falsurile şcolii latiniste”, fie că, mai aproape de zilele noastre, blamează şi devoalează „planul secreţilor”, Hymera Occidentală, „balaurul globalismului”, „scorneala masonică” şi pe acei preşedinţi „de nimic”. Deziluzionat, dezgustat de căderea Patriei, de Istoria „năpădită de Restauraţia capitalistă”, asaltat de sluguţe şi coţcarii politici, se va întoarce în Peripateea, urmîndu-şi himera. Puternic, original, rebel, poetul Ion Gheorghe, citind Tabletele Tărtăria, întocmind glose şi eresuri (adeverite, ne asigură) se vrea un bărbat profetic şi nu un biet narator de istorioare. Tot pe clasa ţărănească jură şi tot în civilizaţia precreştină coboară pentru a afla izvoarele ancestrale. De la acel roman versificat al colectivizării (Pîine şi sare), de la realismul socialist încă vizibil în experienţa sa atlantică (Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic, 1966), poetul-martor, veritabil purtător de cuvînt, politizînd anecdotica rurală descoperă „căile pămîntului”; îmbracă partinic, cu apetit cronicăresc, toga profetului (pendulînd între magic şi ezoteric) şi îşi expune tezist participaţia sa dramatică, adezivă (de la Vine iarba, în 1968, la Elegii politice/ ediţie integrală, 2002), emisia sa poetică, impresionantă prin forţa numirii, a invenţiilor lingvistice, impunătoare prin gigantism, grandios şi elementaritate, vorbind despre un sfîrşit de lume (ca „mandatar” al clasei ţărăneşti) şi reconstituind un univers mitologic autohton (protector, conservativ), sub faldurile simbolismului teluric. Într-o corectă fişă de dicţionar întocmită de Mihai Iovănel, tînărul critic observa că ciclurile acestui bard cu „rol megaloman” îmbrăţişează filonul ludic-pseudofolcloric (plonjînd în suprarealism) şi cel gnostic. Să notăm imediat că descriptivismul său hiperbolizat, tras într-un limbaj contorsionat, de figuraţie fabuloasă, gigantescă, urmînd tracismul pîrvanian ori fantasmagoriile lui N. Densuşianu aduc în prim-plan ţăranul arhaic. Or, neamul ţărănesc („întemeietor”; v. Noime, culegînd semnele trimise de zeul însuşi) trăieşte acum îngenuncheat, „în vîrful picioarelor”; „ţăranii se răresc” (v. Corabia noastră pe uscat) şi „hramurile eroilor” sînt uitate. Criticismul său tehnologic, condamnînd tirania maşinilor şi stricăciunile provocate de „miracolele de plastic” afla în Zoosophia (ca exerciţiu surrealist şi bricolaj liric) un refugiu. Sentenţios, esoteric, poetul se ia însă în serios; ceea ce pentru unii se anunţa doar o simpatică bufonerie lexicală, un ameţitor şi obositor joc de cuvinte, devine, prin adiţionări de vestigii şi fragmente, avînd ca liant gîndirea paleologică a poetului-tălmăcitor o demonstraţie coerentă, coezivă. Mai mult, colecţia de ipoteze şi mituri capătă certitudine. În numele credinţei care îl mînă în luptă, icoanele pe sticlă, monezile, conglomeratele calcaroase, decîntecele etc. asigură, nota Marian Popa, o justificare scientistă. Cărţile sale, de iniţiere, adăpostind, în pofida dezinvolturii verbale, tîlcuri ascunse sînt, într-adevăr, „de învăţătură”. Zicerea la zicere (1982), ca schimb de replici, avînd titlu iniţial Înţeleptul era consacrată lui Lao Tzî şi a provocat, prin versetele preluate, sub acuza de plagiat, un imens tărăboi. Să nu uităm, constata N. Manolescu, uşor împăciuitor, că „mai toată poezia lui Ion Gheorghe stă pe intertextualitate”. Observaţie fundamentală, însoţind vînjoşenia protocronistă care verticalizează opera unui poet solemn, oracular, doritor a da viaţă vestigiilor prin re-înfiinţare. Lumea „calomniată” a Cimerienilor, preistoria secretă a Tărtăriei, părinţii transfiguraţi în statuete etc. oferă „o vecinătate comunicantă”. Poetul-experimentator, arheolog lexical purcede la o „decopertare” a acestor urme mitologice într-o sinteză de proporţii monumentale, sub cupola unor metafore-idei (precum zamolxianismul), prevenindu-ne: „Să scrutăm cît ne îngăduie Zeul Logosului Iniţial”.

Îngăduinţa Zeului e însă fără frontiere; originile orale invocate/ inventate alimentează o scrutare nesăţioasă. Încît poetul, exponent de seamă al unei generaţii fecunde, nu şi-a istovit periplul, oficiind cu gravitate oraculară pentru a ne împărtăşi acele „semne de temei”, venite din vremuri vechi. Trăind sub asaltul revelaţiilor, părăsind un mediu veninos (cel scriitoricesc, bineînţeles, populat cu inşi orgolioşi, de egocentrisme intratabile), supus de lungă vreme embargoului, Ion Gheorghe – beneficiar al unei duble simbolizări onomastice a etniei noastre – a devenit, şi el, un caz. Fostul absolvent al Şcolii de literatură produce însă „poeme splendide” (recunoştea, cu fair-play, Claudiu Komartin) chiar dacă protagonistul (se) va mărturisi: „tu nu eşti al zilei de-acum”. „Unii mă cred nebun, alţii zeu” – rosteşte tunător cel care, stînd „la coada de cal a timpurilor acestea” va fi izbit de Gloabă „cu şfichiul peste ochi” (v. Partidul lui Decebal). Cu vocaţie vizionară, întocmind compuneri ciclopice, megaproiecte halucinante, plonjînd în stranietate, însinguratul şi încrîncenatul Ion Gheorghe (frust, himeric, anacronic) este, negreşit, creator de epos (cf. Marin Mincu) mozaicînd „amintiri” culturale ficţionalizate. Afişînd această „seriozitate inadecvată”, observa Alex Ştefănescu, el riscă a fi părăsit de cititori. Încrezător, totuşi, că lui i s-a hărăzit norocul mare, lucrînd la gloria lui Ion Gheorghe, păstrată în curăţenie la „sînul zeiţei Clio”; şi convins că nu figurează pe lista celor „semeţi şi zadarnici”.

Revista indexata EBSCO