Oct 15, 2015

Posted by in Cronica literara

DAN MĂNUCĂ – STILISTICA LINGVISTICĂ

manucaCîndva, de mult, cînd, în drum către mănăstirile din nord, treceam întîi prin Paşcani, apoi, îndată, printr-un sat  numit Gîşteşti, nu însă înainte de ne opri la fîntîna frumoasă de la intrare. Fîntînă, se vedea bine, îngrijită de localnici, ca un semn că se intră într-un teritoriu ce se cuvine respectat de trecători. După care pătrundeam în meleagurile mai de adîncime ale răzeşimii. Aici, în Gîşteşti, s-a născut – am aflat mult mai tîrziu – Alexandru Andriescu. Din 1955, anul în care am ajuns student al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Cuza”, am început să îi am, treptat, ca profesori pe Alexandru Dima, N. I. Popa, Ştefan Cuciureanu, Theofil Simenschy, Gavril Istrate, I. D. Lăudat. Printre cei mai apropiaţi de noi prin vîrstă se afla şi Alexandru Andriescu. Ne-a fost mai întîi preparator, apoi asistent şi ulterior lector. După absolvirea Facultăţii, în 1960, am avut nenumărate prilejuri de a mă reîntîni cu Al. Andriescu, mai ales după 1963, cînd am intrat cercetător ştiinţific la Centrul de Lingvistică, Istorie Literară şi Folclor al Academiei Române, al cărui director Al. Andriescu a fost între 1985 – 1990. A început să aibă necazuri mari după 1987, cînd nemulţumirile, deocamdată administrative, ale studenţilor ieşeni de la toate universităţile s-au amplificat. Repede, acestea au început să se manifeste şi la Centrul de Lingvistică, la a cărui intrare, din  acest motiv,  au fost aşezaţi doi tineri securişti. Aveau rolul de a-i controla pe toţi cei care doreau să intre în clădirea institutului. Într-o zi, excedaţi de gravitatea funcţiei, cei doi, mai proaspeţi probabil, securişti nu i-au permis lui Al. Andriescu să intre, socotindu-l pesemne un intrus periculos. Nici studenţii de la Filologie nu l-au iertat, cerîndu-i, la începutul anului 1990, demisia din funcţia de „decan comunist”.

Nu ştiu cît de „comunist” o fi fost cu adevărat Al. Andriescu, dar cert este că era un bun profesionist al catedrei. De cînd a început să ne fie preparator şi asistent, ne-a atras către ceea ce se numea stilistică lingvistică. Altfel spus: modul ce investigare a stilurilor de tot felul, inclusiv a celui literar, care ne interesa cel mai mult pe noi. Doi dintre profesori (unul dintre ei rector al Universităţii) ne predau despre ceva chiar atunci de tot hazul:  bazaconiile lingvistice impuse de Stalin. Însă Al. Andriescu ne atrăgea printr-o disciplină care, fără să fie neapărat cu totul nouă, ne interesa prin insistarea asupra  legăturilor dintre standardele lingvistice  şi abaterile de la acestea. Unul dintre primele lui studii urmărea să afle „funcţia lingvistică a izolărilor livreşti în limba vorbită”. Aşadar: stilul ca „abatere” specifică de la normă. Ceea ce ne interesa pe noi. Iar Al. Andriescu ne oferea exemple prin articolele şi studiile lui despre literatura română: Petru Dumitriu, Nichita Stănescu, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, G. Bacovia, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu ş.a. Dar şi despre mărunţeii anilor impuşi de politica partinică. Toate acestea erau privite prin „structura imaginii”, căutîndu-se normele care să surprindă  „eufoniile ” limbajului vorbit.

Noi, mai tinerii cititori, urmăream intervenţiile lui Al. Andriescu apărute în „Cronica”, în „Convorbiri literare”, „România literară”, „Luceafărul” ş.a., adică în cîteva dintre cele mai răspîndite publicaţii literare.

Implicaţiile multor aspecte din bogata activitate ştiinţifică şi publicistică desfăşurată de Al. Andriescu vreme de aproape o jumătate de secol sînt cuprinse în  Al. Andriescu – 88, volum îngrijit de Gabriela Haja (Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi 2014, 541 p.) şi apărut sub egida Institutului de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române.

Mulţi dintre autorii primei părţi a volumului prezentat aici scriu despre activitatea de filolog editor de texte a lui Al. Andriescu. Se subliniază faptul că Al. Andriescu a avut în vedere texte literare semnificative pentru istoria noastră literară aparţinînd unor epoci diferite. A participat la consolidarea profesională a unei lucrări deosebit de importante, Monumenta linguae Dacoromanorum, realizată  de filologi ieşeni, alături de colegi ai lor de la Universitatea germană „Albert Ludwig” din Freiburg. Din această colaborare a ieşit, în 2003, volumul care cuprinde Psaltirea, important, precum şi celelalte masive tomuri, nu numai pentru istoria limbii şi literaturii române, ci şi pentru istoria culturii noastre, a istoriei bisericii ortodoxe române. Studiul introductiv a fost reluat şi aprofundat de Al. Andriescu în volumul Psalmii în literatura română (apărut în 2004), întregind astfel un capitol distinct din istoria noastră literară, după ce, mai înainte, prefaţase  ediţia Psaltirii în versuri a lui Dosoftei alcătuită de N.A. Ursu în 1978. Dar în volumul său din 2004, Al. Andriescu nu s-a mulţumit doar cu atît: a cercetat şi prezenţa psalmilor în cîteva secole de  literatură română, oferind, între altele, o corecţie profesionistă afirmaţiilor zvăpăiate ale cîtorva aşa zişi foiletonişti. După cîte cunosc, este pentru prima oară cînd se oferă o imagine aproape completă a acestei, de acum, specii în literatura noastră. Al. Andriescu porneşte de la Dosoftei, pentru a urmări traseul acesteia de la Eminescu, Macedonski, Arghezi, Sadoveanu şi Blaga, la Doinaş.

În acelaşi sens se referă la volumul Psalmii… sus-amintit şi Ion Simuţ, care subliniază că „satisfacţia filologului e nemăsurată cînd reuşeşte să pună în evidenţă   evoluţia limbii şi performanţele ei estetice”. Cercetările lui Al. Andriescu dau, „în astfel de ocazii măsura  virtuozităţii sale în analiza comparativă a textelor, de negăsit la alţi exegeţi”. Stelian Dumistrăcel observă eforturile lui Al. Andriescu de a reuşi „scoaterea acestei  poezii (adică a psalmului, nota D.M.) din periferia literaturii române” şi de a-i pune  „pe filologii şi literaţii contemporani în dialog cu o lume a spiritualităţii româneşti ale cărei începuturi datează din vremea lui Coresi”. Adică din a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Florin Faifer insistă asupra unui aspect esenţial al intervenţiilor de critic literar ale lui Al. Andriescu, adunate în volumul Stil şi limbaj (1977), în care se observă îmbinarea stilisticii aplicate cu sugestii din uneltele structuralismului, în efortul de a releva valorile estetice ale unor texte fundamentale ale literaturii noastre. Florin Faifer subliniază eforturile lui Al. Andriescu de a îmbina mijloacele criticii literare tradiţionale cu mijloacele oferite de  stilistica literară, totul condimentat cu uşoare maliţiozităţi polemistice.

Asupra preferinţelor de editor ale lui Al. Andriescu se opreşte şi Mircea  Anghelescu, în eseul consacrat volumului Rusoaica. Sînt cunoscute eforturile lui Al. Andriescu de reeditare a operei lui Gib I. Mihăescu, începută încă din 1976. Tote bune şi frumoase pînă cînd  ediţia a ajuns la romanul  amintit. Cum textul  acestuia cuprindea cuvinte declarate tabu de cenzura timpului şi cum editorul a avut tăria morală de a nu publica un text amputat, volumul al treilea de Opere a rămas nepublicat. Motivele conjuncturale ale interdicţiei de a retipărirea romanului sînt analizate pe larg. Romanul lui Gib I. Mihăescu a apărut abia în 1995, la o distanţă de peste două decenii de celelalte, „încheind  astfel în chipul cel mai fericit o ediţie cu adevărat remarcabilă”, subliniază Mircea Anghelescu.

Cea de a doua parte a volumului editat de Gabriela Haja include studii apropiate domeniilor în care a activat Al. Andriescu sau independente de acestea. Aproape toate dovedesc profesionalism în abordarea aspectelor investigate. Astfel, Iosif Camară studiază un fragment din Tatăl nostru, spre a ajunge la concluzia că, din punct de vedere confesional, în limba română coexistă formulările „de toate zilele” şi „spre fiinţă” referitoare la „pîinea” din rugăciune, îngăduind  folosirea sintagmei greceşti din Noul Testament în formulări considerate de cercetător drept „pline de măiestrie”. O abordare care îmbină, încă şi mai convingător, sugestiile stilisticii filologice cu ale stilisticii literare constituie temeiul studiului semnat de Dragoş Moldovanu  despre caracteristicile baroce ale parafrazei Psalmilor din opera mitropolitului Dosoftei. Astfel, eforturile mitropolitului Dosoftei s-ar alătura celor ale domnitorului savant Dimitrie Cantemir, înscriindu-se în tendinţele baroce europene ale timpului. Se demonstrează astfel cît de lesne se poate ajunge la conjugarea celor două stilistici amintite în configurarea unuia din aspectele istoriei noastre literare moderne.

Nu numai ca un omagiu adus fostului profesor, Petru Zugun studiază cîteva aspecte ale antroponimicului biblic Andrei, cu o frecvenţă surprinzătoare în arealul romanic, precum şi în acelea germanic şi slav. În consecinţă şi în acela românesc.

Între studiile avînd caracter independent, numeroase în această parte a volumului discutat aici, se află acela dedicat piesei shakespeariene Timon din Atena, în care Codrin Liviu Cuţitaru discută istoria acestei piese cu o paternitate controversată. Predomină atribuirea ei prea cunoscutului dramaturg englez, sprijinită de asemănările de profunzime dintre personajele Timon şi Lear. Aici ar fi vorba de „povestea mizantropiei”, realizată scenic de Shakespeare cu mijloacele dramaturgice înrudite acelora folosite în dezbaterea destinului celor două personaje.

Tot profunzimile vieţii unui creator le studiază Diana Vrabie investigînd scrisorile lui Mateiu I. Caragiale adresate lui Nicolae A. Boicescu, fost coleg de bancă, ajuns mai tîrziu  genealogist reputat. Destăinuirile epistolare ale autorului Crailor… s-ar înrudi cu stratul de adîncime al celui care stă înăuntrul textului romanesc.

Lucian Vasiliu insistă asupra faptului că, după 1990, Al. Andriescu s-a implicat în organizarea şi apoi în sprijinirea manifestărilor literare ale aşa numitei Junimea 90, societate literară menită să revigoreze scrisul literare al urbei ieşene. S-a implicat în această activitate „cu pasiune, experienţă şi iscusinţă evidentă, stimulatoare”.

Revista indexata EBSCO