Oct 15, 2015

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM –  ROMANUL/ ISTORIA CA UN CALEIDOSCOP

De cîţiva ani buni, Paul Munteanu şi-a obişnuit cititorii, la perioade aproximativ egale, să apară în lumea editorială cu cîte o nouă carte, fiecare volum păstrînd o legătură cu celelalte, nu atît de conţinut, cît de intenţie, adînc motivată sufleteşte, totul transformîndu-se într-o sumă de acte exemplare, de depoziţii spirituale, demne de reţinut, mai cu seamă pentru perioada pe care o trăim. A vorbi despre trecut, fie el şi nu foarte îndepărtat, poate oricînd să devină o ocupaţiune riscantă. Nu şi pentru Paul Munteanu; istoric de profesie, scriitorul vasluian a ştiut să elaboreze un tip de discurs în care ceea ce ţine de istorie să se reverse într-o alcătuire ficţională, după cum este romanul, fără ca prin această operaţiune să se marcheze pierderi de neîngăduit pentru una din cele două părţi.

Într-o mare densitate a apariţiilor editoriale, nu e deloc simplu să mai găseşti propriul drum, eventual şi liber în totalitate. Calea identificată de autorul de faţă e ştiută, după cum au perceput-o cei care se apropie de cărţile sale; de acolo se poate vedea un fapt din ce în ce mai bine fixat, pe măsură ce autorul, de la un volum la altul, edifică un proiect de anvergură, care, cu siguranţă, ar fi meritat vremuri mai limpezi. Altfel spus, trăim acele zile în care oamenii (nu toţi, desigur) se apropie mai greu de fila tipărită, fiind mereu în preajma unor tentaţii mai colorate şi mai rapide. Parcurgerea unor asemenea cărţi cum sînt cele semnate de scriitorul vasluian înseamnă, în primul rînd, un alt mod de a te apropia de istorie, de destine umane şi de cugetarea extinsă, într-un mod pe care numai literatura îl poate favoriza. Pentru că acest lucru reuşeşte Paul Munteanu să facă în cărţile sale: să re-creeze mari transcrieri ale istoriei, în perimetrul celor două mari zvîrcoliri ale istoriei care au fost războaiele mondiale şi să le pigmenteze (în maniera consacrată de proza realistă impusă de la Balzac încoace) cu amănunte pur ficţionale implicînd ceea ce s-ar putea numi istoria mică, adică o sumă de istorii particularizate prin anecdotică neimplicată oficial, rezultînd astfel o magmă narativă de mari dimensiuni.

Un nou volum (Moartea unui bicefal, Iaşi, 2015) întăreşte afirmaţiile de mai sus. Mai mult chiar, metoda pare să-şi depăşească autorul, deoarece ceea ce se întîmplă în acest nou roman al său (care, ca şi cele anterioare, tratează tema istoriei asimilată de naraţiunea subiectivă) depăşeşte însă, ca scriitură în primul rînd, felul în care au fost concepute precedentele volume. Paul Munteanu optează acum pentru un discurs narativ nesegmentat, ce curge în salturi şi volute uriaşe, amintind de anumite proze anglo-saxone şi sud-americane consacrate prin felul în care discursul copleşeşte orice categorie de cititor. Încercînd, la rîndu-i şi după propriile-i resurse, această incitantă modalitate discursivă, simte nevoia să abordeze şi să fixeze lumea la care se referă, a cărei surprindere pare a porni din preajma incidentului suicidal derulat la Mayerling, reorientîndu-se însă şi spre ani anteriori, către Războiul de Independenţă în special şi mergînd apoi, într-un fel de navigare ce poate interesa îndeosebi pe cititorii atraşi de capcanele naraţiunii spre ceea ce a însemnat, pentru partea estic-europeană, Marele Război, numit abia mai tîrziu, Primul Război Mondial; totul se derulează după o tehnică pe care o putem numi caleidoscopică, aceasta fiind calea cea mai profitabilă aleasă de un narator tot mai modern. Narator care,  în Moartea unui bicefal realizează o construcţie romanescă total independentă, fundamentată pe un nou tipar arhitectonic, în comparaţie cu precedentele volume, avînd însă păstrat acelaşi element de legătură, şi anume redarea, de acum obsesivă, de neeludat însă la nivelul scriiturii lui Paul Munteanu, a intruziunii bolşevice în lumea civilizată. Pentru naratorul din acest roman, ca şi din cele anterioare şi din cele ce vor urma, tot ce înseamnă malefic şi încearcă să distrugă lumea se identifică, inerent, cu liderii comunişti de acum o sută de ani: Lenin, Troţki, Stalin, Dzerjinski, Rakovski, fantome ale unui trecut faţă de care tinerele generaţii au şansa uitării depline. Tocmai dintr-un astfel de motiv, o carte precum cea de faţă nu lasă trecutul amorţit şi aduce spre neuitare şi meditaţie conştientă, imagini teribile mediate din dublă perspectivă, cea a discursului literar şi cea a conţinutului istoric. Nu e atît un îndemn către lectură, cît o constatare pe deplin îndreptăţită de text.

Ceea ce este realmente interesant este faptul că naratorul putea găsi şi soluţii mai facile. Ar fi putut să se oprească doar la transcrierea unor pagini, puţine, dintre acele care au avut pretenţia de a schimba mersul lumii în 1918. I-ar fi fost oare suficient unui narator ce dinamizează mereu o acţiune, ştiută fiind foamea naraţiunii de nou şi de complexitate evenimenţială? Tocmai din acest motiv, atent la ceea ce presupune dezvoltarea narativă, romanul de faţă porneşte cu un preambul, dialogat, comentat şi inserat în stil indirect liber, despre ceea ce au fost şi ce au  însemnat Imperiul şi Ungaria mare în secolul XIX, cu largi conexiuni spre drama de la Mayerling, cu o panoramare a intervenţiilor din Parlamentul maghiar, acolo unde o interpelare a deputatului Gojdu Mano stîrneşte vii dispute şi controverse. Atent însă la meandrele unei construcţii deloc facile, naratorul trimite şi spre alte piste, între care cele care ţin de nivelul simbolic merită un grad sporit de interes. Sînt inserate scene cu descrieri simbolice, provocatoare, dintre care aceea a „gorgounului” devine emblematică, alături de multe altele ce au darul de a deplasa poate prea vizibilul interes istoric către ficţiunea generoasă, cea care dă voie satirei, obidei, descrierii laşităţii, a unor fapte îndoielnice, săvîrşite de către cei care sînt plasaţi sub semnul bicefalului, ca imagine coordonînd o lume pe cale de dispariţie.

Discutînd şi fixînd, aparent, istoria, cu evenimente din a doua jumătate a secolului XIX şi apoi de la început de veac XX, (făcînd, după cum spuneam, trimiteri la luptele pentru Independenţă şi la drama de la Mayerling îndeosebi, ca şi la imagini complexe, precum Bismarck sau ţarul Rusiei, cu observaţii interesante de genul „Eminescu se va întîlni cu cătana imperială Ioan Slavici”), naratorul se va dezlănţui în zona care îl preocupă în mod special, aceea privind al doilea deceniu din secolul trecut, începînd cu mult comentatul eveniment de la Sarajevo, pretext sau nu de război de asemenea anvergură. Cît priveşte titlul romanului, acesta îşi asumă o imagine recognoscibilă şi cu atît mai semnificativă, motiv pentru care se revine copios asupra ei: „Ordaliile sire, v-am mai zis. Primitivi, la dracu’, în ograda noastră. Mai mult, sînt bicefali. Un vultur e al lor. Şi tot iau de la noi, să-l îngraşe. Cînd va cînta cucurigu mai tare, o să dea cu orătania noastră de pămînt. Da, da, să facă imperiul lui Atilla la loc. Indivizii ăştia trăiesc în trecut şi e grav că ne-am aliat cu ei. Nu ne-am aliat, ar fi bine. Sîntem aceeaşi împărăţie cu două capete… şi unul vrea sa fie mai mare”.

Preocupările într-o astfel de naraţiune sînt multiple. Şi acelea de ordin lingvistic şi etnic (cu insistenţă spre particularităţile ce privesc pe vecinii noştri de la vest), precum şi multe elemente de portretistică, unele remarcabile, privind oameni politici, eroi dar şi mulţi dintre oamenii de cultură de atunci; alături de aceste nume, prinse în istoria mare a ţării, sînt multe evocări, fixări sensibile ce trimit spre oamenii simpli, eroii necunoscuţi, faţă de care simpatia naratorului este evidentă. Dar întru totul meritorii, ca realizări literar-istorice, sînt imaginile conducătorilor de atunci, regele Ferdinand şi Maria, de mai multe ori surprinşi în roman dar rotunjiţi în finalul cărţii, acolo unde se descriu scene emoţionante legate de uriaşul moment de la Alba Iulia, cel care îi va impune regelui supranumele de „Întregitorul Neamului Românesc”. Avînd simţul echilibrului narativ, textul alătură la un moment dat o altă scenă, strict ficţională, compensînd tăietura istorico-documentară: „Din mulţime a răsărit un glas. Îţi tăia inima. Era o fată tînără în costum naţional.  Cînta pe aripi de înger, cu sabia în mînă, marşul La Arme (…) Poporul, sculat în picioare, cînta cu lacrimi mari pe obraz acest imn al nădejdii”.

După cum am mai spus şi în alte ocazii, este salutar proiectul pornit de Paul Munteanu de a re-figura pagini ale istoriei, printr-un artificiu pus de el pe seama unei „memorii” afective, în naraţiuni din ce în ce mai complexe, vizînd, precum în volumul la care ne referim, elemente ale modernităţii explicite, cu descrieri încărcate subtil de temeinicia documentării, cu naraţiuni pline de frenezia discursului dilatat extrem, cu divagaţii, comentarii multiple, pe teme neaşteptate uneori, chiar surprinzătoare. Toate contribuie la o lectură de bună calitate a unui roman ce te trimite nu doar spre tainele unor evenimente trecute, ci şi spre o nouă aventură, asumată de Paul Munteanu tot mai îndrăzneţ, aceea a scriiturii.

 

Revista indexata EBSCO