Oct 15, 2015

Posted by in Cronica literara

Cristian Livescu – Emil Brumaru, de la „rezervaţia de îngeri” la „infernala comedie” (II)

livescu„Dulapuri, mari mistere ale copilăriei, flaute pline cu ceşti”

Pînă în anul 1979, cînd poezia lui Emil Brumaru (am văzut în ce împrejurări) începe să exploreze registrul licenţios, creaţia sa parcursese un traseu obişnuit: debut la 31 de ani cu un volum uşor teribilist, de un remarcabil naturalism lexical, dornic nu să reinventeze iubirea, ci nevroza iubirii, atmosfera care-i întreţine vanitatea (Versuri, 1970), continuat de alte patru cărţi, scrise în aceeaşi tonalitate intimist-frenetică, într-o epocă dominată de izionarism conceptual şi abstract. În stare difuză, la momentul debutului, se întrevedeau cele cîteva obiective de studiu urmărite în off de poet: o ars amandi domestică, cu un discurs amoros dominat de aromele bucătăriei şi ale plitelor pline cu tigăi şi ibrice; asumarea convenţiilor manieriste ale suavităţii, cu trimiteri repetate la crini, îngeri, fluturi şi mătăsuri, semnele unei reverii cu accente eroice, care se consumă în aşteptări şi amînări, căci nimic nu e mai plăcut în iubire decît aşteptarea; în sfîrşit, confruntarea între visele avîntate ale adolescenţei, cu dorinţele ei încinse, clocotitoare, şi deziluziile reprimate ale maturităţii, trezind beţii imaginare ale simţurilor şi ridicări inocente, în joacă, ale vălului pudorii.

Seducţia în bucătărie, în cămări dosite sau în magazii cu fructe la uscat, insinuează Emil Brumaru, este cu mult mai pasională, mai aprigă, mai spectaculoasă, decît aceea de salon sau de budoar: intervin aici izurile candrii, stimulii odorativi, aburii dulci şi ademenitori ai fierturilor sau copturilor cu luciu de albuş, chimia zarzavatului şi a legumelor, zemurile provocatoare, în culorile vii ale sacrificiului. În acest ambient, silueta femeii devine ea însăşi o tainiţă de tandru răsfăţ ce merită mereu urmărită, spionată: „Tu ai cămări, ferită de Austru,/ Cu puf de gîscă sînilor dai lustru/ Şi, ca să-ţi cadă chipul în paloare,/ Îţi pui la şold, cu greaţă, lipitoare.// Şi faci paşi mici să simţi pe preşuri late/ Gîdilituri la talpă, desfrînate,/ Şi-ncerci sub lampă văluri pentru şale/ Pe ele cu picturi cu animale.// Pe urmă, în peceţi de la inele,/ Clatini corăbii, numeri turturele/ Şi-aplauzi cînd coboară din tavan/ Pe-o piersică păianjenul profan.” (Glycera) După cum, între obiectele de interior se instituie o afecţiune discretă, în dulcea „măreţie a perisabilului”, cum o numea Péguy, dînd sentimentul că laolaltă participă la beatitudinile cotidiene: „Sînt încăperi în care aşteptarea/ Se sparge-n ţăndări crude, ca o vază;/ Din solniţe, îndrăgostită, sarea/ Să ne atace sufletul visează.// Ce gînduri stranii iau atunci fiinţă!/ În farfurii, trîntite moi pe spate,/ Piersice roz au pleoapele umflate/ De somn ca de o tainică dorinţă.// Şi-n după-amiezi suave, cu suspin,/ Cînd geamurile-s bălţi de apă dulce/ Şi tocătoarele de carne toacă lin./ Miresme-alături vin să ni se culce.” (Interior)

Sporul de suavitate este asigurat de serafismul care învăluie armonia paradisiacă a perechii domestice, recurgînd la retorica promisiunii de securitate mistică şi popularea intimităţii cu fîlfîirile stării de bine, de savoare: „Dulap obscur, în tine arde-un înger/ îmbobocit pe rîşniţi de cafea…”; „Şi îngeri muţi miresmele cu roaba/ Ni le răstoarnă-n nări ca să ne placă”; „Culcare lucrurilor un heruv/ Sfîşietor o cîntă dintr-un tub”; „Şi îngerul trezit într-o amiază/ S-a dezbrăcat suav şi adormind…”; „Fără cusur mi-s hainele de înger” O galerie de serafi veghează întruna, ca nişte martori mîngîietori, travestiţi în mirodenii instigative şi curtezani domestici, scenele afectuoase; arta Întîiului Brumaru aici se află, în felul în care „citeşte” perfid fantasmele mărunte, aromitoare, ascunse în adîncul dorinţei, consumînd jubilativ imagine şi diafan, dar şi o fărîmă profană pofticioasă: „Înmănuşaţi în muşeţel, pe cap cu ceainic/ Şi-n ochi cu umbre rupte din mărar,/ Cînd zahărul se sfarmă şi cad linguri,/ Se-apropiau de noi îngerii mari.// Veneau rostogolind suave globuri/ De lapte prins în ugere de crini,/ Cu mîna picurată din veşminte/ În degete subţiri de glicerini.// Şi se-aplaca uşor cîte-o fîntînă/ Să li se verse-n suflete. Atunci/ Ei scuturau din perii vechi de haine/ Luminile… Şi dispăreau prelungi…” (Arătare) Şocul volumului era produs însă de o declaraţie de evaziune în habitatul cel mai prozaic şi mai superficial, conserva, unde feeria narcisistă dă cu tifla estetismului emfatic, bine reprezentat în epocă: „Trăiam în bulion, trăiam în fructe,/ În dulci latrine cu hîrtii murdare,/ În untdelemn duceam naive lupte,/ Sticlele mele aveau dop de soare.// Iubeam păianjeni fără ca să-mi pese/ Şi lîngă ziduri mirosul de var;/ Pe tăvi dormeam alături de mari fese/ De piersice roz-albe ce transpar…” (Prezentare)

 

„Şi ne iubim bezmetici, albi de pudră,/ Elastici, fumegoşi, crud sfîşiaţi/ De fluturi…”

Acum, cînd cunoaştem devenirea de ansamblu a poetului, putem remarca în segmentul începuturilor acel echivoc fin, subţire, în doză ironică, undă care în timp se va îngroşa, va deveni o latenţă densă, a suprapunerii de îndrăzneală şi frustrare, cei doi „timpi” ai flexiunii lirice, conferind risipă romanţioasă şi mister senzorial poemelor. La debut, eul său liric se lăsa defăimat în condiţia sa de ins la pîndă, lacom de celebrări burleşti în mijlocul unor scene de uvertură a orgiei, care deocamdată se mulţumeşte cu risipă de eroisme culinare: „Vechi piftier de ţîţe clocitoare,/ Prin pîlnii scurs în bălţi de somn ca lapţii,/ Nemăturat cu geana de fecioare,/ Cel mai becisnic dintre toţi inapţii,// Ou putrezindu-şi gălbenuşu-alene/ Pe poliţe din nou mi se arată/ VEDENIA! Parfumul face pene/ Şi-năbuşă nări, căni, odăi şi, iată,// Prin iadul cald din jur mişc-o femeie/ Piciorul ei, greu miunutar de carne./ Ce fante ca din bumbi pieptu-şi descheie,/ Preauleios sufletu-n ceşti să-şi toarne?// Inchinare/ O, ACEL VERS, subţire maţ de flutur./ Chioşc de cocon, desmăţ al smirnei moale,/ Crud pîrţ de înger chiflicind cristale,/ Rouă regească-n turn ce-arar o scutur!” (Baladă) Textul acesta inaugurează seria poemelor brumariene încifrat-ambigui, unde semnificările o iau razna, şi ele trebuie citite în dublă cheie, una suavă, alta vag-licenţioasă: „inaptul”, „becisnicul” pus la încercare, ca „vechi piftier de ţîţe”, evocă rînd pe rînd „pîlnii”, „lapţii”, „geana de fecioare”, „oul putrezindu-şi gălbenuşul” (!!), „parfumul”, „iadul cald”, piciorul de femeie aidoma unui „greu minutar”, sufletul „preauleios” gata să se reverse, pieptul „cu fante ca din bumbi” descheiaţi, pentru ca finalul să facă elogiul VEDENIEI, versului sublim, mallarméean ce-adună-n el vervă diafană dusă la extrem – „subţire maţ de flutur”, „crud pîrţ de înger” sau risipă de „rouă regească-n turn” (aluzie phallică?) etc., performanţe baroce care ar stîrni invidia marilor isprăvi góngorice din secolul al XVII-lea, şi ele ademenite de madrigale, cu sensuri etajate spre necuviinţă, de gîndul păcătos.

Efectul de distanţare a eului liric are ca urmare apariţia unor „personaje” proiective, mai întîi Detectivul Arthur, apoi Julien Ospitalierul, opţiune de altfel frecventă în poezia anilor ’70, dacă ne referim la Mopete al lui Mircea Ivănescu, Guillaume poetul, la Virgil Mazilescu, Doctorul Faustus, la Vasile Vlad, Bacovia, la Ovidiu Genatu, bătrînul Claus, la Leonid Dimov, Prinţul, la Florin Mugur, Bufonul, la Cristian Simionescu. Ar fi riscant să spunem că toate aceste ipostaze fictive, de esenţă teatrală, reprezintă alter ego-uri ale autorilor, dar de fiecare dată apariţia lor în scenă urmăreşte un scop, un mesaj sau impunerea unei măşti posibile. Pentru Emil Brumaru, detectivul Arthur are o funcţie pur hedonistă: este cel care descoperă „fluturii din pandişpan” încă în cartea de debut, poem trecut în volumul următor, unde menirea sa este una de maxim absurd şi zădărnicie. Ce face el toată ziua? „Anchetează” de zor melancolii, caută toamne prin magazii mirosind a „praf adormit” sau bucăţi de ziare prin şanţuri; află cum se umplu cu flori pantofii abandonaţi în iarbă, sau cum „se iubesc apa şi pietrele mari pe sub poduri”, împlineşte „visul motanilor”, ascuţind pe o treaptă a casei un satîr cu care taie „carne suavă de fluturi”, ori demontează ceasornice „de fată”, dotate cu „rotiţe de înger”, dacă nu caută „păianjeni bătrîni” în pompe de flit, şi alte asemenea bizarerii, amintind de „tonţii” Poveştii cu „drobul de sare” a lui Creangă, şi nu ar fi singurul motiv să-l aşezăm pe Emil Brumaru în descendenţa humuleşteanului, cum se ştie mare contribuabil la exegeza absurdului. Personajul e un singuratic visător, ce duce cu el nimicul, vacuitatea, pretext al poetului de a se spiona pe sine, de a întoarce spatele realului, inventîndu-şi candori şi clovnerii sagace: „Detectivul Arthur va sosi împreună cu umbrele serii, precaut/ Avînd în valiza-i uşoară motanul lui leneş pe care-o să-l lase puţin,/ Înainte de-a-ncepe ancheta, să cînte-n fotoliu din flaut/ În vreme ce dînsu-şi va umple, trist, pipa cu crini.// Şi-a doua zi, plin de candoare, la micul dejun,/ Cînd fluturii beau catifea şi căţeii mănîncă dantele de feţe de masă,/ Va îmbrăca cel mai moale şi fraged costum/ C-un înger brodat sub rever şi cu nasturi ucişi în mătasă.”

 

„Iau iar cuvinte, le sug miezul, ah, le/ Arunc spre tine cu candoare”

Analizat atent, Testamentul detectivului Arthur apare ca un mic eseu programatic, cu trimiteri spre creaţia ulterioară. De sub vălul ermetic al scriiturii pot fi desprinse cîteva angajări ale comunicării de sine, fiind vorba în principal de: plăcerea singurătăţii (de preferinţă în lanul de porumb, „ca să simţi cum miros îngerii”); „spaima imensă” de dincolo de cuvinte, altfel spus poetul scrie, scrie mereu, dorind să alunge fantasma „unui cîine ce muşcă crinii, iar crinii turbă şi sfîşie marginea glastrei”; bucuria secretă de a atinge ziduri, ganguri vechi, rochii întinse în curţi şi lucruri purtate, ascunzînd în ele „sîmburi de oameni superbi” (credinţa asta cu „sîmburii”, ca rudimente ale umanităţii, am mai citit-o parcă şi la Cezar Ivănescu); obsesia „luciului liniilor ferate”, imprimînd un sentiment acut al deşertăciunii; obsesia dulapurilor masive, „adînci, cu cotloane de brînză, pline de spaima gîndacilor”, actualizînd „mari mistere ale copilăriei”; în rest, cuvinte miraculoase, „sălbatice” – rochii, dovleci, gard, beci, rîme, ceai, ceşti, zahăr cubic, sertare, parfum, configurînd universul strict referenţial al poetului.

Fiindcă a venit vorba, să ne aplecăm puţin asupra nevrozei datorată copilăriei sale petrecute prin cantoane obscure (tatăl fiind cheferist) şi care i-a produs un sentiment precoce al izolării, al desprinderii, al refugiului şi decuplării de timp şi spaţiu, prin liniile care se întretaie, ducînd iluzii spre depărtări şi trecerea ameţitoare a trenurilor, cu lume de-o clipă care zboară, faţă de alta care stă oprită în loc. Traiul în canton are aer mizer-derizoriu şi promiscuu: „Am stat mult timp lîngă calea ferată. La Merişani, cînd locuiam într-un canton (tatăl e angajat aici impiegat, în 1945, pe cînd Brumaru avea şase ani, familia locuind înghesuită în mica încăpere – n. ns.), liniile treceau pe alături. Apoi la Belceşti, unde taică-meu era şeful haltei. Acolo îmi plăcea «linia moartă»! Era o linie pe care se depozitaseră vagoane de diferite feluri, de marfă, chiar de persoane, însă stricate. Şurubăream prin frîne, scoteam piese ciudate, îmbibate cu păcură, mă lăfăiam pe băncile scorojite de soare, îmi plăceau osiile… Şi mai tîrziu, medic uman la Dolhasca, la o barieră, trenul trecînd la vreo cinci metri de odaia cu motani somnolenţi şi dulapuri uriaşe… Mereu am vrut să scriu un soi de Poeme feroviare… Uneori mă duceam la gară luînd-o pe traverse, mărind pasul de la una la alta, cu ochii în forfota terasamentului: gîngănii, buruieni ţîşnite la întîmplare, obiecte pierdute între liniile lucioase, infinite…” Pe de altă parte, viaţa în preajma trenurilor trezeşte stări de libertate, dorinţă de aventură, de evadare în necunoscut: „Am impresia că gările, peroanele, trenurile mixte, trecînd, trecînd, trecînd… cu geamurile pline de feţe zîmbitoare de femei tinere… pavilioanele CFR, cantoanele, barierele… toată atmosfera asta îmbibată de mirosul acarilor al impiegaţilor cu şepci vajnice şi paletă, roşie pe-o parte, verde pe cealaltă, sălile de aşteptare răcoroase, cu iz de harbuz crăpat… totul… multe… multe… sînt deja un poem! În gară la Merişani/ Cad castane din castani/ Şi am patruzeci de ani” (v. Emil Brumaru, Veronica D. Niculescu, Cad castane din castani, Amintiri de ieri şi azi, Polirom, 2014, p. 187-188) Universul poetului este de neconceput fără aceste linii şi traverse ameţitoare, între care se rătăcesc mereu fluturi şi îngeri, care instigă la „iubiri deraiate” („Trăiesc la barieră/ Mari fluturi ce disperă/ Că nu mai pot să treacă/ La noi din lumea greacă/ Ci ţipă-acolo singuri/ Pînă ce morţi de friguri/ Sînt îngropaţi sub şine/ Printre traverse line.”, Cîntec naiv)

 

„Noi sîntem îngerii tăi avîntaţi. Am ieşit din căpiţe de crini”

Ecou la piesele teatrului absurd, Brumaru concepe un „dublu” ingeniosului său personaj, Arthur, tenace arheolog de senzaţii fugitive, născocindu-i un însoţitor, pe Julien Ospitalierul, din aceeaşi plămadă a melancolicilor trîndavi. Cuplul e pitoresc şi stîrneşte simpatie, excesul de frivol şi baletul languros fiind traseul acestei cărţi întrutotul amuzante: „Mă numesc Julien Ospitalierul, am treizeci de ani./ Duc o viaţă destul de retrasă, la ţară, şi iată, v-o jur,/ În patul meu moale nu au dormit decît struguri şi boi diafani,/ Şi prieten nu-mi este decît detectivul Arthur.// Melcilor (celor mai leneşi) le-am spus totdeauna: Veniţi/ Putreziţi în fotolii, umblaţi pe oglinzi, intraţi-mi în gură./ Oh, fiindcă nu pot refuza nici un dulce capriţ,/ Tinere cepe scăldat-am în în lacrima-mi pură.// Vara cultiv levănţică şi-n vreme ce-aştept diligenţa poştală o dată la cinci săptămîni/ S-aducă scrisori, în mînă c-o bilă de fildeş gălbuie,/ De sufletul meu mirosind a gard proaspăt atîrnă-n extatice cuie/ Subţiri lenjerii de fîntîni.” (Julien Ospitalierul) Motanul şi melcul sînt mărcile potrivite acestor campioni ai lentorii şi lehamitei, suferind de boala melancoliei. În materie de preocupări excentrice şi de bazaconii ingenioase, Julien îşi întrece prietenul, e cu mult mai trăsnit decît acesta: el taie cu un foarfece „toporaşii crescuţi în sandale”, „bate cuie în apă” şi se îmbată cu „bulion vişiniu”, privind pe cer la „dirijabile fragede” (!!); altă meteahnă: „îngroapă pe-ascuns/ În glastre de flori, ca să fie parfumul mai fin, patefoane stricate”; seara, din dovlecei şi globuri de mărar, din fîntîni, în grădină, ies „îngeri grijulii”, cărora Julien le „dictează doctrina”; sfătuieşte melcii „prea graşi” să postească, sau notează tacticos în jurnalul său intim, ascuns într-un samovar, plecările şi sosirile trenurilor de marfă; obişnuieşte să se îndrăgostească de o „verandă sfîşietor de frumoasă” dintr-un orăşel de provincie, de cîte o ceşcuţă de ceai chinezească, de „un blînd şifonier” („De-obicei dup-amiaza, cînd hainele dorm, mă duceam lîngă dînsul/ Şi, mîngîindu-i furnirul, duios şi stingher,/ Îl sărutam…”), de vreo bilă de fildeş sau de apa de ploaie din stropitori, în amorurile acestea stranii obiectualul fie temperînd supliciul absenţei, fie suplinind aspiraţia erotică, dar de fiecare dată sugerînd nuditatea, graţia pură, creaţia discretă, dornică să fie atinsă cu afecţiune, mîngîiată, alintată. Să fie vorba de o pudoare naturală, de calmul plăcerii de a contempla perfecţiunea, sau de o pornire reprimată, aluzivă, a unei beţii franciscane a simţurilor, care se mulţumeşte să atingă forme, spre a curma o implozie posesivă?

Pentru Arthur/ Julien, adică primul Brumaru, obiectele convieţuirii de cameră traduc virginitatea amanţilor stinşi în euforia visării, calmul relaţiei uzuale de îmbrăţişare, voluptatea ceremonioasă, inhibiţia în faţa pornirilor năvalnice şi fidelitatea tăcută, cuminte, visătoare. Nu e numai atît. Ca să împingă absurdul pe alte culmi fantasmagorice, poetul („asasin manierat”) inventează un soi de cruzime suavă, anticameră a desfătărilor furtunoase de mai tîrziu, peste care comentatorii au trecut cu uşurinţă: se vede cum înfinge nişte andrele trecute prin „undelemn de zarnacadele” în inima „ceasornicului de bucătărie”; sau cum taie cu o bucată de ţiglă „viscere moi de fîntîni, vii încă, palpitînd în găleţi emailate”; sau, cu aşchii de salcîm, cum sfîşie la rînd aluaturi, plăpumi fine, vestoane, micşunele şi mingi; sau cum toacă perdele „grele şi vechi”; sau cum trece prin ţeapă şi sfredel (!) niscai păianjeni „din colţurile magaziilor”, „melci devotaţi”, „fluturi de marfă”, şi asta numai „din plăcerea de a auzi pocnetul aripilor frînte în dosul latrinelor”; sau cum varsă parfumuri fine „în gropi imunde clocotind de luxura duhorilor” (cinismul atinge aici apogeul: „nările mele se amuzau!”). Toate aceste scene cu latenţe de violenţă suprarealistă vin dinspre copilăria dintre şinele de cale ferată: „Am spînzurat legume (ce viciu!), am rupt bulioane, am trîntit perne în trenuri la bariere, am scos din răzoare, de pleoape, îngeri cu ţipătul scurt. Nimeni nu-mi cunoştea încîntarea! Prăbuşit în fotolii uzate… eram Campion al Cruzimii!”

 

„Iar eu îţi fierb sutienu-n samovare/ Spiritul sînilor să ţi-l pot bea”

Lumea idilică a graţiosului ascunde însă un banchet al ferocităţii şi dezmăţului, nu fără a reînvia anumite refulări (sau furii) infantile, susţine Emil Brumaru, fascinat de această îngemănare sau coabitare a celor două versante de posesiune; senzualul se pierde în decorativ, după cum jocul de-a suavul e complementar celui de-a cruzimea: „În edificii vechi de cărămidă,/ Pe canapele moi, ca pe ciuperci/ De aur matlasat, mă lăfăi dulce./ Oh, pe plafoane sînt serafi cu vergi// Ce bat la tălpi bezmetice fecioare/ Şi uneori pe sîni căci au greşit/ Cu ei, dezvirginîndu-i, iar pe urmă,/ Duioşi le umplu rănile cu chit// Şi-nlăcrimaţi le iau din nou la pieptul/ Lor plin de pene şi-n aripi le strîng,/ În timp ce ele cu delicateţe/ Le trag pe frunte nimburile-adînc!” (Primele tangouri ale lui Julien Ospitalierul) Textul acesta, aşa cum e croit, duce cu el o enigmă: nebunele fecioare din plafoane îşi primesc pedeapsa pentru că i-au dezvirginat cu sînii lor pe serafi? Sau serafii sînt cei care au greşit, lăsîndu-se ruşinaţi de cele pe care ei se răzbună acerb? Oricum am lua-o, notaţia pune la încercare spiritele cuviincioase. Obscurizările sau tăinuirile barochiste de sens sînt frecvente la Emil Brumaru.

Începînd cu Cîntece naive (1976), lirica sa se rarefiază, devine artizanală, simplificată în gesturi şi previzibilă. Poetul, în travesti de saltimbanc, integrat galeriei de arlechini ai lui Corneliu Baba şi încingînd imaginaţia cu accente ludice, nu ezită să aducă vorba de farmecele iubitei, mutînd descrierea în sferele fabulosului „Eu sînt un poet de duminică./ La haina mea roz am o mînecă// Albastră, cealaltă vernil./ Eu scriu doar în luna april// Şi-atunci nu mai mult de un vers/ Pe care deja l-am şi şters.// Îmi plac portocale şi sîni./ Iubita mea are trei sîni!!!// Ea dă samovarelor lustru/ Cu dînşii schimbînd la ceai gustul.// Şi ţine morţiş să-i înveţe/ Cititu-n zaharniţe creţe…” (Balada poetului de duminică) Hedonismul erotic, întreţinut cu umor negru şi invazii de lepidoptere, caută refugii în unghere urmuziene, proprii unei poezii ce trage nostalgic cu ochiul spre năzdrăvăniile suprarealiste: „Să ne iubim în pălării de fetru,/ În solniţe cu fluturi moi, sub masă/ Pe pătrunjei şi ţelini ca finetul,/ Lîngă oglinzi cu căptuşeala groasă.// Iar seara, durdulii şi-n pielea goală,/ Scăpaţi de haine ca de o tortură,/ Să facem baie într-o portocală/ Coaptă de-amor, cu vorbe dulci în gură.” (Cîntec naiv) Apare un personaj feminin insolit, Reparata, femeia cu trei sîni mistici şi două „suspine” laice („Iubesc pe Reparata,/ Divina cu trei  sîni.”; „O, Reparata, dă-ne nouă/ Lumina celor trei calzi sîni”), cea care asistă la „dispariţia” abisală, plecarea pe mare, a lui J. O., alias Julien Ospitalierul („Reparata/ Cea cu trei sîni ţi-a pregătit fregata”). O vom regăsi în volumul următor, Adio, Robinson Crusoe (1978), unul fără noutăţi deosebite, iterînd temele „naive” ştiute

Prolifică, dar inegală ca materie textuală, perioada Dolhasca s-a soldat cu cîţiva saci de manuscrise, din care Brumaru şi-a alimentat mai bine de un  deceniu volumele, unde arsenalul feroviar şi bucolicul ruralist se împletesc cu serafismul jovial şi manierismul culinar, răsucind mereu sentimentul amoros spre aceste patru unghiuri care îi alimentează topos-urile: „O, magazii de mărfuri!/ O, sfecle vechi de zahăr!/ Sînt ştampilat de îngeri,/ Nu pot să mă mai apăr./ În săli de aşteptare/ Cu miros de harbuz/ Beau iar dulci decilitri/ De-amurg şi fac abuz/ Cu timbre dăruite/ De factorul poştal./ Şi-ador cîntarul gării/ Şi balega de cal,/ Şi-ascult traverse calde/ Sub linii spunînd: ah!/ Şi scriu scrisori naive/ Pe benzi de telegraf/ Cu chimicul în gură/ Muiat ca la-nceput.// Mi-e sufletul biletul/ Pentr-un marfar pierdut.” (Elegie). Punînd la încercare doar poştaşii, ducea o existenţă banală, comună, poetul nostru în „rezervaţia” suceveană, pînă prin 1974, cînd în viaţa sa intră o puştoaică de 18 ani, Tamara Pintilie, din Podu Iloaiei, elevă la un liceu din Iaşi, cu care încinge o corespondenţă mănoasă (în materia asta, autorul Cerşetorului de cafea e un vrăjitor desăvîrşit!) şi mai apoi o iubire nebună. Scandal, percheziţie la domiciliul domnişoarei, de unde sînt confiscate cele vreo 700 de scrisori şi ilustrate, şedinţă de partid la Dolhasca, cu „înfierarea” medicului-poet pentru imoralitate – „o legătură extraconjugală cu o elevă minoră” (exagerare, desigur), excluderea din partid (grea pedeapsă!), fuga din Dolhasca (celebra „Rezervaţie naturală de Îngeri” cu care se lădase şi la un festival de poezie de la Struga, în 1973) la dulcele Iaşi, divorţul tergiversat patru ani de prima soţie, partajul amiabil (cedează biblioteca), intrarea Tamarei la Filologie, naşterea fiicei (Andreea Despina) – iată evenimente care îi macină existenţa şi îl fac să creadă că nu mai poate scrie… Din edenul fierăriei şinelor de tren ajunsese în infernul vieţii citadine. Îşi revine brusc din criză, în 1979, scriind Infernala comedie, operă de sertar, care deschide o nouă etapă în activitatea sa, convins că nu va fi citită de nimeni…

Revista indexata EBSCO