Oct 15, 2015

Posted by in Proza

Ştefan MITROI – Cocoşatul

Fănuţă simţea nevoia să treacă tot mai des pe la ai săi. Se sfîrşise iarna şi el venise din nou acasă.

Cînd să intre în curte, văzu o lumină mare şi albă înaintînd pe mijlocul drumului. Părea să fie o ninsoare, care nu cădea din cer, se întemeia din aburii depărtării, plutind la înălţimea unui stat de om pe deasupra pămîntului. Se desluşeau însă peste tot semnele primăverii. Ce era atunci cu ninsoarea aceea? Şi de ce venea ea cu mers de om pe mijlocul şoselei?

Cînd s-a apropiat, a descoperit uluit despre ce era vorba. Oamenii cărau în spate livada de pruni de pe dealul Duduitei. Se spărsese colectivul şi ei se repeziseră să-şi împartă averea. A luat fiecare ce-a apucat. Care un scaun din sala de şedinţe. Care cîteva ţigle de pe grajdurile din care vacile dispăruseră chiar în primele zile după revoluţie. Înşfăcau la repezeală colaci de sîrmă ghimpată, cărămizi, hamuri de cai, doage de butoaie, cuie, rindele, sfoară, gloduri de smoală, tocuri de uşi şi uşi ce se deschideau spre nicăieri.

O femeie înhăţase maşina de scris din biroul preşedintelui, pe care nu-l mai ocupase, în ultima jumătate de an, Petre Pătraşcu, ci Fane Ţurlea.

Memereaua, căci ea era femeia aceea, strîngea maşina la piept ca pe un prunc pe care, fiind neştiutoare de carte, habar n-avea că n-o să-l poată învăţa niciodată să vorbească. Nici să-l alăpteze nu putea, şi nu pentru că „plodul” nu se smiorcăia ca să-i dea de înţeles că vrea asta, ci fiindcă i se ofiliseră cam de multişor sînii.

Despre străbunica babei Măndica se spunea că avea sînii la fel de ofiliţi, dar lucrul ăsta n-a împiedicat-o s-o nască pe strănepoată-sa şi apoi s-o alăpteze! Ajutată de nepoată-sa, deoarece Măndica se născuse din două mame, sugînd pe rînd la pieptul fiecăreia dintre ele. Cei din sat uitaseră această poveste. Nu însă şi Fănuţă, care-o auzise prima oară cînd era copil şi continua s-o ţină minte.

Şefii de atelaj, aşa li se spunea celor de pe căruţe, duseseră acasă şi căruţele şi caii. Petre Mocanu n-a prea vrut la început, dar pe urmă i s-a făcut milă de cai, fiindcă se înţelesese bine cu ei, aşa c-a ridicat la repezeală un şopron în fundul curţii şi i-a adăpostit acolo. A luat bineînţeles şi căruţa, pentru că fără ea nu puteau să-i fie de niciun folos caii. Cu toată mila ce-o simţea pentru ei, nu-i luase acasă numai aşa de frumuseţe.

Au venit la rînd camioanele. Unul dintre ele a nimerit la Slobozeanu. Stătea sub vechiul cireş al lui Budirincă, gata în orice clipă s-o pornească la drum, căci era aproape nou.

Şeful de post avusese dreptul să aleagă primul, abia după aceea au putut să aleagă şi ceilalţi.

N-au scăpat nici peştii din gîrlă. Au aruncat şi ziua şi noaptea năvodul, pînă ce n-au mai rămas decît lintiţa de deasupra apei şi lipitorile de pe fund.

Cînd n-au mai avut ce împărţi, oamenii au tăbărît cu securile pe prunii ce abia înfloriseră. Dacă pomii ar fi avut sînge, asemenea celor ce-i culcaseră la pămînt, ninsoarea aceea n-ar mai fi fost albă, ci roşie.

Vasile, pe care îl găsi mai îmbătrînit ca data trecută, îi ieşi în întîmpinare, spunîndu-i:

– Ne dau pămîntul înapoi. Dar ce putem să mai facem acum cu el, dacă nu ne dau şi anii pe care i-am pierdut în tot acest timp?

– Poate că vi i-ar da, glumi fiul amar. Dar n-are cine, tată. Nu poate să facă nimeni asta.

– Da, mă, fir-ar a dracului de treabă! admise Vasile, clătinînd din cap. Aici e buba, n-are cine!

– Şi dacă ţi i-ar da, ce-ai face cu ei? întrebă din pragul casei Ioana.

– M-aş însura din nou. Dar cu cine aş vrea eu, nu cu tine.

– Şi ce, prima oară nu ai vrut?

– Am vrut, dar acum nu te-aş mai lua.

– Păi de ce? se întristă dintr-o dată Ioana

– Cum să te mai iau aşa bătrînă, femeie?

– Adică mie nu mi-ar da anii îndărăt? Numai ţie?

– Numai mie, da. Ţie, nu! spuse el, ferindu-şi privirea de ea, ca să nu-i vadă ochii ce erau gata să izbucnească în rîs.

– Îl vezi? ceru mama ajutorul fiului. Totul numai pentru el! Ăsta e taică-tău! De mine nu i-a păsat niciodată.

– Ţi-ar părea rău să mă vezi din nou tînăr, este? rîse Vasile, nu doar cu ochii, ci cu toată faţa. Dar n-am eu norocul ăsta. Şi nici tu să scapi de mine. Aşa c-o să îmbătrînim împreună. Dar o să murim, ţi-o spun de pe acum, pe rînd.

– Întîi eu şi pe urmă tu, zise ea, convinsă că aşa avea să se întîmple.

– Nţ! se opuse tatăl, de data asta fără să glumească. Ai să vezi că eu o să fiu primul.

– Zi şi tu! i se adresă Ioana iarăşi fiului. E cum ţi-am spus? Vrea să fie el primul în toate!

– Despre altceva, în afară de moarte, chiar nu putem să vorbim? spuse, înăsprindu-şi glasul, Fănuţă.

– Păi el a început! rosti ea, vrînd parcă să se dezvinovăţească.

– Îi spuneam de pămînt, zise Vasile, căutîndu-şi ţigările prin buzunare.

– Dar despre ce ai de gînd să faci nu vrei să-i spui?

– De ce să nu-i spun? Îi spun! găsi el în cele din urmă ţigările, aprinzîndu-şi cu mişcări repezite una.

– El doreşte anii înapoi, pămîntul, nu! puse Ioana degetul pe rană.

– Despre asta e vorba? se însenină Fănuţă brusc.

– Despre asta, da, zise tatăl la fel de senin. Nu vreau să-l primesc, e bine? adăugă apoi.

Deşi înţelesese, fiul întrebă:

– Ce?

– Pămîntul! se grăbi Vasile să răspundă.

– Toţi vor să şi-l ia înapoi, numai el nu, spuse Ioana fără să-şi ascundă supărarea.

– Mai este şi Bebe Cocoşatu, nici lui nu-i trebuie. Şi-o să vezi c-or să mai fie şi alţii, dădu Vasile liniştit din mînă.

– Bebe Cocoşatu zici? Cu el poate să fie altceva. Deşi au trecut atîţia ani, n-a uitat pesemne ce sperietură a tras atunci la înscriere!

– Ai dracului oameni, la ce i-a dus mintea! stinse Vasile ţigara, amintindu-şi, de parcă fusese ieri, de întîmplarea aceea veche pomenită în treacăt de Ioana.

Fănuţă o ştia şi el. Avea cinci sau şase ani pe atunci. Văzuse maşina trecînd de cîteva ori prin faţa casei lor, apoi pe linia cealaltă, prin dosul curţilor, luînd-o după aia spre vii, iar de acolo coborînd spre Podu Lancii şi dispărînd îndărătul pădurii, pentru a se ivi, un pic mai tîrziu, pe drumul dinspre Puţintei, iar de aici, pe digul dintre Schitu Poenari şi Grosu.

Părea să fie doar şoferul în maşină. Pe ceilalţi trei, care stăteau pe scaunele din spate, nu-i vedea. Din cauza prelatei verzui ce acoperea geamurile.

Dar şi dacă i-ar fi văzut, tot n-ar fi înţeles mare lucru. El se bucura că prin satul lor aproape pustiu trece o maşină străină, trezind uliţele din amorţeală şi umplînd văzduhul albăstriu al dimineţii aceleia de vară cu nori groşi de praf, prin care se roteau, croncănind speriate, ciorile.

Ce puteau să priceapă ochii unui copil? Nici ochii oamenilor mari nu pricepeau ce este cu maşina aia care umbla de colo pînă colo, fără să  oprească nicăieri. Unde voia de fapt să ajungă? Pentru că trecuse de mai multe ori prin aceleaşi locuri.

Ce sau pe cine căuta, de vreme ce şoferul nu oprise niciodată să întrebe? Mergea parcă la întîmplare, dar în acelaşi timp părea să cunoască bine drumul. El sau unul dintre cei aflaţi înăuntru.

Într-adevăr, aşa era. Şoferul n-ar fi ştiut de unul singur pe unde să meargă. Îi spunea de pe bancheta din spate Mîţu, ce era chiar din partea locului. Ca şi cel aflat la mijloc, doar că acesta nu-şi dădea deloc seama unde se află. Privirea lui abia putea să ajungă la geamul din faţă. Omul acesta era cel mai scund bărbat din toată Vîjiştea. Mai exista încă unul, întocmai ca el, dar acela era de ani buni profesor la oraş. Îl chema Dănică şi nu-l mai văzuse nimeni apărînd prin sat!

Cel din maşină se numea Bebe. Avea mîinile la fel de lungi ca ale celorlalţi oameni. Tot aşa şi picioarele. Scurtimea trupului său venea de la cocoaşa ce-o purta în spinare. Nu avea mai mult de trei sau patru lăţimi de palmă de la ceafă pînă la noadă. Capul nu-i era mai mare ca al altora, dar distanţa mică dintre mărul lui Adam şi buric făcea să pară ditamai dovleacul. Un dovleac acoperit cu păr negru şi des, de sub care pornea o frunte lată, năclăită de sudoare. Ai fi zis, dacă era să stea cu picioarele în sus, că sînt lacrimile ochilor miraţi de dedesubt. Bebe  stătea însă normal. Se vedea asta după tăietura gurii, aflată ceva mai la vale de linia verzulie a ochilor,  şi de nasul drept ce-o despărţea în două.

Privit de la gît în sus, cocoşatul era un bărbat frumos. Dar nu la asta se uitase Floarea, care era frumoasă peste tot, atunci cînd se măritase cu el, ci la cele opt hectare de pămînt pe care le primise Bebe  de la părinţi. Adică dublu faţă de cît primiseră cei doi fraţi ai săi. Ionel, care era cel mai mare dintre toţi, se supărase. Giorgiu, gardistul de mai tîrziu, nu. Fiindcă el înţelesese de ce făcuseră părinţii lor asta.

Cu pămîntul primit în plus, putea avea şi Bebe ceea ce-i lipsea. Şi avusese. Numai că, într-o seară, se pomeni acasă cu Mîţu care îl întrebă dacă nu vrea să intre în colectivul ce tocmai atunci se înfiinţase.

Bebe n-a prea vrut. Mai bine zis, n-a vrut deloc.

Mîţu s-a întors peste cîteva seri.

– Tu doar atît ştii să-l întrebi? s-a stropşit Floarea la el. Mai întreabă-l şi altceva. Sau te pomeneşti că n-ai ce!

– Chiar n-am! i-a răspuns Mîţu. Numai pentru asta am venit. Şi-o să mai vin.

Mai veni, dar fără niciun rezultat. Bebe nu se lăsa convins nicicum. Poate că era nevoie de o putere de convingere mai mare. L-au convins pînă la urmă.  Nu să semneze cererea de intrare în colectiv, ci să urce în maşina care aştepta la poartă.

Mîţu s-a aşezat într-o parte, necunoscutul ce-l însoţea în partea cealaltă. Lui i-au zis să stea la mijloc.

Era vară. Bebe avea de făcut un drum pînă la Schitu, să-l întrebe pe văru-său, Inversu, de nişte vaselină, că începea curînd secerişul şi era musai să ungă roţile carului.

– Lasă că te ducem noi, i-a spus bărbatul acela necunoscut, făcîndu-i cu ochiul lui Mîţu. Aşa l-au păcălit să suie în maşină.

– Încotro mergem? a întrebat Bebe după un timp, cînd şi-a dat seama că şoferul o luase într-altă direcţie, nu către Schitu.

– O să vezi tu unde, i-a răspuns pe un ton arţăgos necunoscutul.

– Ştii ce zic eu, Bebică, i-a şoptit Mîţu la ureche, încercînd să-l ia cu frumosul, iscăleşte colea jos pe hîrtia asta şi-o să fie bine.

– Şi dacă nu iscălesc ce se întîmplă?

– Nimic! spuse răspicat celălalt, din dreapta. O să te aruncăm niţel în Dunăre!

– Păi Dunărea…vru el să zică, dar se opri. I se terminase aerul. Mereu se întîmpla aşa, din pricina coliviei strîmte a pieptului ce-i înghesuia plămînii.

Respiră de cîteva ori adînc, adăugînd apoi:

– Nici nu trece Dunărea pe aici!

– Trece pe unde vrem noi! îl repezi străinul. O să vezi tu imediat!

Mergeau de ceva vreme. Poate de vreun ceas. Sau chiar de două. Nu era exclus să fi ajuns aproape Dunăre, se gîndi Bebe, simţind cum începe să-l cuprindă frica.

– Eu, spuse el pierit, nu ştiu să înot!

– Păi tocmai d-asta! îi rîse în ureche necunoscutul. Dacă ştiai, crezi că te mai aruncam?

– Mai bine să-l lăsăm undeva pe cîmp, şefule, se prefăcu Mîţu că sare în ajutorul lui Bebe. E om de la mine din sat, mi-este milă de el.

– Dar lui de ce nu îi este milă de tine? Că dacă-i era, semna dracului odată, şi stăteai la umbră acum, nu umblai cu soarele-n cap pe coclauri. Ia zi, Stelule, îi strigă „şeful” şoferului, am trecut de Zimnicea?

– De mult! ţipă acesta din cauza motorului ce bîzîia atît de puternic, încît puteai crede că sub tabla încinsă a capotei roiesc sute de viespi, încercînd să iasă de acolo.

– Încă un pic şi ajungem la Giurgiu, mai zise el, fără să privească înapoi.

– Doar  nu-ţi cerem cine ştie ce, se amestecă iarăşi Mîţu. O semnătură şi, gata, ai scăpat! Te ducem înapoi acasă.

– Nu semnez nimic, bolborosi tot mai lipsit de curaj cocoşatul.

– Ia opreşte, Stelule! strigă necunoscutul din nou. Dacă Mîţu zice că-i este milă de el, hai să-l dăm jos aici pe cîmp. Doar n-o să ne pierdem toată ziua cu cocoşatul ăsta care-şi bate joc de noi.

– Aici în pustietatea asta, şefule?

– Aici! Deşi mie mi-ar fi plăcut mai mult să-l văd cum se duce la fundul apei. Nu prea cred să mai găsească drumul spre casă. Cît vezi cu ochii, doar praf şi bălării. Altceva, nimic. Măcar murea sătul de apă, aşa, o să moară de sete.

– Eu ţi-am zis, Bebe. De două ceasuri te rog, plus toate zilele alea cînd am venit la tine acasă, încercă Mîţu să-i amintească. Hai, dă-te jos! Mai bine să rămîi pe cîmp decît să te mănînce peştii.

– Voi chiar vreţi să mă lăsaţi aici? spuse Bebe c-o ultimă licărire de speranţă în voce.

– Oi fi crezut că glumim, nu? împinse şeful cu putere în uşă, încercînd s-o deschidă.

Maşina era oprită. Viespile de sub cabotă obosiseră, abia li se mai auzea bîzîitul.

– Daţi încoace hîrtia, zise Bebe, găsind cu mare greutate aerul de care avea nevoie să respire. O să fac aşa cum vreţi voi, semnez. Dar să mă duceţi înapoi acasă.

Semnă hîrtia întinsă de Mîţu, dar maşina continua să stea pe loc.

– Ce facem, nu plecăm? întrebă.

– Plecăm, îi răspunse şeful, care împingea iarăşi în uşă. Dar numai după ce te lăsăm pe tine jos!

– Aici? Să mă lăsaţi aici? prinse Bebe să dea din mîini. Nuuu! Vă rog, aveţi milă de mine, nuuu!

Uşa se deschise între timp. Împins de Mîţu de la spate şi tras de celălalt de guler, Mîţu se trezi cu cracii în sus în pulberea  fierbinte  a drumului.

– Nu mă lăsaţi! se tîngui el de jos, spre maşina pe care o auzea îndepărtîndu-se. Ce rău v-am făcut eu vouă? Fie-vă milă! Luaţi-mă cu voi!

Cînd norul de praf se risipi, descoperi uluit casele din jur. Dar ceea ce i se părea de necrezut era faptul că le cunoştea. Îndeosebi pe cea în faţa căreia se afla. Îşi dădu mai apoi seama că aceasta era chiar casa lui, şi cînd puse mîna să deschidă poarta izbucni, fără să vrea, în plîns.

În felul acesta fusese Bebe nevoit să pătimească pentru pămînt. D-asta îl refuza acum. L-ar fi primit, dacă venea îndărăt şi Floarea, care-şi luase tălpăşiţa, lăsîndu-l singur cu doi copii, la cîteva zile după aceea.

 

Lui Vasile nu i se întîmplase nimic din toate astea. De ce nu voia atunci să-şi ia înapoi pămîntul la care avea dreptul?

– De ce, tată, vru Fănuţă să întrebe, doar din dorinţa de a o face pe Ioana să creadă că el este de fapt de partea ei, dar se răzgîndi şi întrebă altceva. Despre Ion al lui Puie.

– E bine, zise tatăl.

– Bine? tresări Ioana, holbîndu-se la bărbatu-său. Zău că nu eşti zdravăn la minte! Pe Ion al lui Puie l-au îngropat săptămîna trecută şi tu…

– Păi vrei să zici că nu e bine? încercă Vasile s-o lămurească. Nu-l mai doare nimic. Nu mai are nicio grijă. Am zis ceva greşit? Spune!

– Voi numai despre morţi ştiţi să vorbiţi? zise Fănuţă, uitînd că spusese asta şi mai devreme.

– Dacă mă întrebai de nu om viu, poate că vorbeam despre viaţă.

– Ce mai face Petre Mocanu? O fi acasă? întreabă fiul.

– O fi. De ce să nu fie?

– Hai cu mine pînă la el.

– Hai! Dar de ce?

– Mi-a promis c-o să mă plimbe cu caii.

Auzi de ce îi arde lui! îşi zise tatăl în gînd, dar nu se împotrivi. Îşi ajunse fiul din urmă şi porni alături de el pe marginea drumului. Dînd cu ochii de cei ce veneau dinspre colectiv cu prunii înfloriţi în spinare, spuse:

– Numai balamuca aia de Miala i-a îndemnat. Şi ăla de-ai scris tu de el la ziar, Condovici. A vîndut albinele şi şi-a cumpărat capre. Ştiai că le-a pus ochelari de vedere? Este că n-ai mai auzit niciodată de  una ca asta? Răspunde!

Fragment din romanul Bîlciul de argint, în curs de apariţie.

 

Revista indexata EBSCO