Oct 15, 2015

Posted by in MOZAIC

Livia IACOB – Simple stampe din colecţia de răni a Cernăuţilor

Din cămaşa de forţă a istoriei nimeni nu scapă: ne-au arătat-o cu prisosinţă veacurile trecute, cu obstinaţie ne-o indică îndoliatul nostru prezent. Pentru unii artişti însă, aceia care aleg să se exprime în limba română deşi spaţiul în care vieţuiesc pare să fie tot mai potrivnic, dacă nu chiar lipsit de toleranţă faţă de o astfel de opţiune, sentimentul adîncirii întru prizonierat capătă un contur tot mai acut, tot mai dureros. Aceasta şi pentru că, după cum citim drept moto pe pagina de gardă a volumului ceva mai recent publicat de Vasile Tărîţeanu, Dinafară (Editura Augusta, Timişoara, 2003), „popoarele din care a dispărut patriotismul sînt moarte pentru istorie”. Ele nu mai pot fi salvate atîta timp cît sînt private cu bună ştiinţă sau cît se lipsesc, cum ar scrie Constantin Noica, de sentimentul naţional al fiinţei, cel care dă conglomeratelor umane măsura stabilităţii şi a perenităţii lor, cel care, totodată, îi poate asigura unui scriitor propriul loc în universalitate. Şi totuşi, în această privinţă poetul cernăuţean, devenit membru de onoare al Academiei Române, pare să îşi dozeze (încă) optimismul în versuri a căror notă parţial confesivă este dublată de voit arborata postură meditativă, tragică a unui eu surprins in medias res, în iureşul istoriei recente şi găsindu-se în imposibilitatea de a o schimba prin forţa (deplînsă aici!) scriiturii sale.

Acum, la aniversară, cînd poetul Vasile Tărîţeanu împlineşte şaptezeci de ani, se cuvine să invocăm, fie şi pe scurt, cîteva momente din activitatea sa, întrucît trebuie să fi fost un adevărat tur de forţă ca un modest absolvent de litere să debuteze, într-un spaţiu care-şi repudia tot mai evident originile româneşti, ca redactor la ziarul Zorile Bucovinei (între 1969 şi 1981), apoi la Postul de Radio Kiev (între 1981 şi 1991), să înfiinţeze, alături de alţi scriitori români din Cernăuţi, Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu“ şi să-i formeze pe mai departe, prin intermediul unor fundaţii culturale  precum „Casa Limbii Române” sau al unor gazete româneşti din Ucraina precum Plai românescArcaşul, Curierul de Cernăuţi ori Junimea, pe toţi acei care nu se temeau de adevăr şi doreau, atunci ca şi acum, să-şi asume o existenţă în libertate.

De altfel, despre parcursul său existenţial poetul şi publicistul vorbeşte cu reală, netrucată modestie, considerîndu-se, paradoxal, un norocos al sorţii, chiar dacă uneori aşa-zisul noroc a fost înlocuit de momente de deznădejde şi descumpănire. Într-un interviu dat lui Constantin Preda, poetul declara următoarele: „Pînă la venirea noastră pe lumea asta, la Cernăuţi a existat o viaţă literară intensă, cu puternice ecouri în plan naţional. Pînă prin ’40, la venirea ruşilor, atrăgea atenţia o puternică mişcare literară modernă, avîndu-l în frunte pe Mircea Streinul, poet şi prozator, pe care abia acum îl redescoperim. Afară de asta, nu trebuie uitat faptul că de oraşul Cernăuţi se leagă începuturile literare ale lui Eminescu şi, tot aici, Lucian Blaga a tipărit Poemele luminii. Sînt mulţi clasici ai literaturii române care au fost nevoiţi, după momentul revoluţionar de la 1848, să emigreze la Cernăuţi – un Kogălniceanu, un Alecsandri, un Russo…Deci, nu am venit pe un loc viran aici. În raport cu trecutul, nu e uşor să fii poet la Cernăuţi. Autorităţile, întrecîndu-se între ele, fac totul pentru a suprima spiritualitatea românească. Condiţiile dezvoltării noastre fireşti sînt vitrege. Poţi oare spune că e uşor să fii scriitor român la Cernăuţi cînd se atentează la Sfînta Sfintelor, limba maternă, cînd se face totul pentru îngustarea ariei ei de folosinţă firească?!”.

Debutul său editorial se producea în 1981, cu Harpele ploii, volum urmat de Dreptul la nelinişte (Ujgorod, 1984), Linia vieţii (Ujgorod, 1988), Teama de înstrăinare (Chişinău, 1990), Litanii din Ţara de Sus (Timişoara, 1995), Litanii (Iaşi, 1996), Pămînt în retragere (Timişoara, 1999), Şi ne izbăveşte pre noi (Timişoara, 1999), Dinafară (Timişoara, 2003), Ochean cu cioburi sîngerînde (Cluj-Napoca, 2005), Infern personal, ediţie bilingvă: în română şi în franceză (Iaşi, 2005), Aruncarea zarurilor, în Colecţia Biblioteca Revistei „Convorbiri literare” (Iaşi, 2005), Orizonturi decapitate (Timişoara, 2005) şi Cimitir ambulant (Rîmnicu Sărat, 2008). Volumelor de versuri li se adaugă şi două de publicistică, Iluzii şi lanţuri (Craiova, 2001) şi Stîlpul de foc (Craiova, 2007), Vasile Tărîţeanu fiind distins şi cu premii ca Premiul revistei Poesis (1994; 2000), Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni (2001) sau Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2003). O activitate redutabilă aşadar, dovedind înainte de toate suficient de larga şi imediata receptare a liricii sale în spaţii de interes atît pentru poetul însuşi, cît mai ales pentru mesajul liricii sale, care nu „bîntuie” prin cele patru puncte cardinale ale românităţii în căutarea unui cititor ideal, practicant al lecturii cu metodă, aşezat confortabil în fotoliul său de critic literar producător de verdicte sau, mai nou, îmbrăţişînd cu ochi încercănaţi laptopul. Dimpotrivă, îşi caută printre noi cititorii (şi credem că aici pluralul e cu precădere important), propunîndu-şi să-i dinamiteze, să-i scoată din nemişcarea la care i-a condamnat istoria ce le-a fost, decenii întregi, potrivnică.

Cel care a învăţat că „istoria nu poate fi căutată prin cimitire” fiindcă „barbarii le distrug/întîi şi întîi pe ele” ştie deopotrivă că tot ea, istoria, se trezeşte la viaţă fardîndu-şi din nou chipul monstruos în aceleaşi nuanţe violente doar pentru a-şi acoperi ororile sau pentru a naşte monştri noi. De aceea şi preferă să aleagă calea uşor tezistă a unor formulări cu încărcătură ideologică spre a-şi experia biografia or, mai bine zis, părţi infinit de dureroase din aceasta. Calea i-a fost netezită, pînă la urmă, de formulările memorabile ale istoricului şi filozofului A.D. Xenopol care preced, în chip de adevăruri sine qua non, fragmentele alcătuitoare ale volumului mai sus-amintit („Răul nu este atîta în afară, cît înlăuntrul nostru” sau „Fericit e poporul ce poate avea în această lume un ideal de realizat; al nostru este viu, înaintea ochilor, şi noi să nu-l vedem?”). Aceeaşi cale prelungindu-se, pe undeva, prin fotografiile înrămate în sufletul poetului ale unor alteri precum profesorul de istorie Ion Nistor dintr-un poem dedicat Anei Blandiana, Interogatoriu de suflet la Muzeul din Sighet, care, chemat la un redutabil examen de conştiinţă, „tace/la întrebări incomode nu mai răspunde”.

Opera poetică a lui Vasile Tărîţeanu se înscrie, prin urmare, în orizontul de aşteptare al celor obişnuiţi cu sau şocaţi de literatura militantă. Postura însăşi a artistului-scrib, rege al cetăţii şi purtător al harului divin, se distinge cu limpezime din discursul dialogal, în care vorbeşte (nu o dată) chiar Dumnezeu, invocat să dea replică în numele celor mulţi, al celor care au fost privaţi abuziv de confortul credinţei, de adăpostul religiei. Totuşi, relaţia dintre poet şi divinitate nu e întotdeauna simplă, tensionate răstimpuri o definesc arghezian în texte precum Din îndemnurile Marelui Creator către palidul său învăţăcel („În numele Celui Adevărat/ce o scrie/lasă-te fiule de poezie […] Dacă totuşi te-ncumeţi să-l pui pe o carte/Crezînd că prin el te-i salva de la moarte/Facă-se voia ta fiule! Fie!/Ia toiagul meu du-te şi scrie!”) sau Canoanele credinţei („Domnul spunîndu-i scribului din mine:/fii mai atent fiule/faci prea multe greşeli/transcriindu-mi dictarea divină”). La fel de tensionată se desprinde, din rînduri precum cele ce se regăsesc într-un Poem aproape atemporal, relaţia cu spaţiile cuprinse în frageda geografie a inimii, cu „oraşul despre care vă vorbeam/cu atîta dragoste/ca despre cetatea visurilor mele” şi care de astă dată „nu-mi mai aparţine/porţile lui nu se mai deschid/ca nişte arcuri de triumf/la trecerea mea/Intru-n el acum ca un străin/caldarîmul umed îmi respinge paşii”. Sentimentul de înstrăinare, de azvîrlire în ostilitatea lumii trasează puntea de legătură a textelor mergînd de la atît de transparentul Rîu care rupe inimi şi pînă la Lecţii de geografie sau poemul dedicat mamei, Durerile într-o imensă răbdare, unde imaginea icoanei materne se suprapune, mariologic, peste cea a suferinţei îndelung chemîndu-şi sfîrşitul.

În fapt, paginile volumului la care ne-am referit acum sînt „desenate” pe trupul de litere hristic schingiuit al celui ce repetă, ritualic şi fără putinţă de evadare, un destin implacabil, al ţării din care simte că face parte o dată pentru totdeauna. Colecţia sa de răni reprezintă o metamorfoză a suferinţelor celorlalţi, pluralul în numele căruia cu atîta modestie scrie. „Fiecare dintre noi/mai păstrează în suflet/cîte o colecţie de răni/strict particulare/care nu pot fi vindecate/într-o viaţă de om”, notează Vasile Tărîţeanu pentru a concluziona, pe un ton amar, că „sufletul/nu-i decît un depozit/cu uşile vraişte”. În final, Cicatricile, ca nişte medalii… îşi pun pecetea neuitării asupra poemelor sale, vorbindu-le cititorilor pe mai departe şi, de ce nu, provocîndu-i şi pe ei să vorbească impecabila, fraterna, pierduta limbă… română: „Astfel/cînd ar trebui lumea/să-mi fie mai dragă/sînt nevoit/să-mi ling rănile/ca un cîine//Cele mai adînci/poartă numele foştilor mei prieteni//Rănile din faţă sînt cu mult mai uşoare/le suport cu o anumită satisfacţie//Ele sînt din partea duşmanilor mei//Ei nu m-au trădat niciodată”.

Revista indexata EBSCO