Oct 15, 2015

Posted by in MOZAIC

Marius Chelaru – „Ca pe un Hristos noi răstignim cuvîntul”

Nu pot să mă gîndesc la mama mea ca la un om care are o vîrstă. În fiecare an sînt surprins, de ziua ei, cînd mi se spune cîţi ani împlineşte. Aşa mi se întîmplă şi cu unii dintre oameni, care îmi sînt mai aproape de suflet, şi pe care îi ştiu „de o viaţă”, parcă.

Mi s-a spus că Vasile Tărâţeanu, cu care m-m întîlnit de atîtea ori, în tot felul de împrejurări, la care am fost acasă, cu care am vorbit despre tot felul… împlineşte 70 de ani! Imediat mi-au venit în minte silueta lui, chipul lui cînd îmi vorbeşte despre „Arcaşul” sau cum o mai duc românii din Bucovina sau…, şi am zîmbit. Cine îl cunoaşte, ştie cîtă inimă, cît suflet pune pentru limba română, pentru România, pentru literatură, pentru poezie. „De Patrie/ să vorbeşti/ doar cu sufletul/ curat ca izvorul”, „Despre Patrie/ să cînţi/ Imn de dragoste aleasă/ ca şi cum/ ai cînta despre viaţa/ fără de moarte”[1], scrie poetul Vasile Tărâţeanu, autor a vreo douăzeci de cărţi de versuri.

Am plecat zîmbind, cu gîndul la „întîmplarea” ca el să aibă 70 de ani (!), şi, pe drum, mi-au venit în minte nişte zile petrecute în Cernăuţi, un oraş atît de frumos în zona lui veche, încît i-am spus lui Vasile că mi-ar fi plăcut să mă îndrăgostesc din nou pe străzile acelea minunate, care respiră atîta romantism, dar ştiu că poţi simţi şi atîta durere, lîngă atît de multă frumuseţe şi poezie… Atunci, el a început să îmi povestească despre istoria şi frumuseţea Cernăuţiului, a Bucovinei, despre bucuria dar şi durerile oamenilor de acolo, despre care mai vorbisem, dar nu ne săturam amîndoi, unul să le spună, celălalt să asculte. Despre partea de Bucovina aflată acum dincolo de fruntariile ţării, despre cum se schimba Cernăuţiul, lumea din jur în general, despre cum s-a încercat semnarea tratatului cu Ucraina în Sala Unirii, cu acordul „părţii” române!, şi protestele comunităţii românilor, care au împiedicat această impietate… Este o poveste despre care românii de acolo vorbesc cu amărăciune şi amară întrebare, întrucît mi s-a spus că prin semnarea acelui act, dincolo de alte semnificaţii, au pierdut multe dintre cele pe care deja le obţinuseră cu multă luptă şi trudă.

Apoi a urmat o plimbare cu totul… remarcabilă, la Hotin (mai erau cu noi scriitorii Catinca Agache şi Ion Muscalu), cu maşina lui în portbagajul căreia, că tot îşi „repara” casa pe atunci, era o întreagă gospodărie, mai puţin căţelul, purcelul şi nevasta. Pe drum, cum scaunul lui era aşezat, pesemne, „neconform”, ne-a oprit poliţaiul, că nu înţelegea cine conduce maşina, părîndu-i-se că nu vede pe nimeni în spatele volanului. Iar Vasile Tărâţeanu, de la înălţimea lui de deputat al românilor în Rada de la Kiev, a coborît ţanţoş şi a „remediat” treburile, aşa că am putut purcede mai departe, spre vechea cetate a lui Ştefan Vodă. Pe drum, am ascultat, din nou, povestea crucii din Codrii Cosminului, ridicată (deşi fusese vorba despre un monument, dar asta era tot ce s-a putut în condiţiile date, în ţara vecină) spre cinstirea marelui nostru voievod şi a victoriei sale. Apoi am vorbit despre cunoştinţele noastre din satele româneşti din jur, din Noua Suliţă ori de pe alte meleaguri, oameni cu care ne-am întîlnit sau pe care îi ştiam ba unul, ba altul. Asta pînă am ajuns în faţa cetăţii, şi atunci am văzut tristeţea şi supărarea din ochii lui. Pe zidurile cetăţii nu mai era, atunci, nici un însemn legat de istoria ei, de Ştefan, de Moldova ori de România. Nimic. Ziduri, o statuie. Despre asta, Vasile Tărâţeanu ne-a spus că e construită o întreagă încercare de „mitologie”, cînd, de fapt, era un cazac care atîta ce fugise urmărit de ai noştri, că îşi prăpădise calul lui o potcoavă, drept pentru care primise în „dar”, peste secole, această statuie. Speranţa însă dăinuie acolo, în „mlădiţe bîjbîind spre lumină/ dinspre arbori părinţi”, iar noi am plecat „desfrunzind amintiri” şi ştiind că versurile lui Vasile Tărâţeanu („Ţara Fagilor renaşte în muguri/ aceleaşi dorinţi”) nu sînt doar cuvinte spuse aşa, la ceas de clacă ori de drum.

Calea înapoi spre Cernăuţi, în acea zi, a fost multă vreme tăcere. De atunci, au curs anii şi, iată, „umbre încărunţite/ bat la poarta amintirilor”…. Dar, şi aşa fiind, a fost bine că am vorbit despre asta, pentru că „lacrima – / ca centru de gravitaţie/ al durerii neîmpărtăşite/ îşi are izvorul în suflet”.

Dincolo de cum este primit şi privit (pentru sufletul, calităţile şi munca sa) în Ţară, să reamintim fie şi numai că Vasile Tărâţeanu a fondat şi editat cîteva publicaţii care glăsuiesc cu slovă românească („Plai Românesc”, „Arcaşul”, „Curierul de Cernăuţi”, „Junimea”), se numără printre fondatorii Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu”, este preşedinte al Fundaţiei Culturale „Casa Limbii Române”, din Cernăuţi… şi lista poate continua.

Am vrut însă să mă gîndesc în acest fel, acum, la Vasile Tărâţeanu, la Bucovina de dincolo de fruntarii, şi cu gîndul la omul care ştie că cît de greu trebuie să fie ca „tragic destin blestemat/ încontinuu să îndure” şi copiii tăi, încă. Şi cu gîndul la atîtea şi atîtea clipe frumoase pe care le-am petrecut cu cei din Cernăuţi, din Herţa, ori de cine mai ştie unde pe aceste meleaguri în aste zile cînd, uneori, „ca pe un Hristos noi răstignim cuvîntul” ca să spele păcatele celor care nu facem cîte ceva, ori nu facem întrutotul cum am dori, iar unii, şi nădăjduiesc că nu sînt puţini, ştiu, aidoma lui Vasile Tărâţeanu, la cele, iată, de acum 70 de primăveri ale sale, că trebuie chiar să înţelegi ce spui şi ce faci, ce înseamnă limbă, patrie, neam, familie, a trăi, poezie, cuvînt, şi că „fiecare adevăr suprem/ trebuie să-l măsori cu propria viaţă”. Şi, de o fi să fie, poate ne-om mai vedea şi peste alte multe primăveri, ori la Cernăuţi, ori la Iaşi, să vorbim despre de toate, şi despre versuri, căci „poezia te înseninează ca o dimineaţă”.

[1] Toate citatele în versuri sînt din poemele lui Vasile Tarâteanu.

Revista indexata EBSCO