Oct 15, 2015

Posted by in EDITORIAL

Ioan Holban – La braţ cu frumoasa Apocalipsa

holbanCu Traian Ştef, cum, inspirat, spune Al. Cistelecan, „se încheie, în ce are semnificativ, catalogul clasei de lirică a generaţiei ’80”; debutul tîrziu, mereu amînat pînă în 1993, cu volumul Călătoria de ucenic, urmat,  însă, de o serie strălu­cită – Femeia în Roz (1997), Tandreţea dintre noi (1999), Epistolele către Alexandros (2004), Didascaliile (2007), Poezii (2010), Ceremonii­le (2011), Cardul de credit (2013), Laus (2015) –, reprezintă opera unui poet intere­sat mereu de soarta cuvintelor sale şi ale altora şi care percepe lumea sub semnul dualităţii şi al spectacolului; lumina soarelui şi lumina lucrurilor, mîna de aici şi mîna din lumea cealaltă, eu şi ceilalţi, icoana aurită (a Sfîntului Nicolae şi a Sfîntului Gheorghe) şi duşu­meaua înnegrită, imaginea din preajmă, privită şi aceea din fotografia de altădată, văzută în colţul icoanei desemnează cele două lumi care, însă, nu se plasează într-un raport de adversitate, ca în atîtea alte poetici, pentru că, iată, ele comunică pe o reţea de canale subterane, poetul trecînd din una în cealaltă, condus, adesea, de o călăuză „de profesie”: ea trebuie, însă, ucisă dacă nu vede ambele lumi. („Cînd vrei să-ţi tai mîna care te conduce încotro duce/ Văzul celuilalt/ Să omori călăuza care vede doar lumina soarelui/ Care nu vede lumina lu­crurilor/ Cum se schimbă singură/ După raţiunea înaltă/ Cred eu cu mî­na mea înfrigurată/ Peste mîna ta din lumea cealaltă”, scrie Traian Ştef în poemul Fotografia), fiinţa dînd mîna celei care ştie drumul ce uneşte umbra şi corpul acesteia;  „Tu să mă conduci/ Nu călăuza de profesie/ Dar mă conduci sau/ Mă împingi de la spate/ Tu să mă conduci/ Între umbra şi corpul tău/ Şi umărul dinspre mine/ Să ardă puţin” (Tu să mă conduci). Traseele care unesc lumile lui Traian Ştef se fixează printr-o poetică a vederii, structurată în tradiţia dicotomiei emines­ciene privire/vedere; dintr-o fotografie învechită, cu aducerile-aminte de acolo ori dintr-un tablou, imaginea se soarbe, se filtrează, tre­când pragul privirii spre ceea ce se vede:  „Ceaţa ca într-o depresiu­ne/ Ca balerina într-o lebădă/ Intră în noi şi suntem aşa de ferici­ţi/ Ca o albeaţă care înfloreşte/ Şi vede tot ce nu se poate vedea/ Şi ştie tot ce s-a ştiut pînă atunci/ Şi luminează tot ce nu mai are nevoie/ De vedere” (Cum intră ceaţa în noi). Cîteodată, ninsoarea, albul dens al unei dantele sau al rochiei de mireasă, al vişinului înflorit ori al norului albit „pe sfoara de rufe a cerului” şi colbul de pe drumul „deal vale deal vale” oferă sugestia mincinoasă a anulării distanţelor, a năruirii dualităţii fundamentale: în fapt, sperînd să ascundă sub praful alb al ninsorii oasele jupuite, mucegaiul, mizeria asfaltată, aşchiile stejarului doborît, fiinţa multiplică distanţele şi simte încă mai intens ceea ce desparte/uneşte realul derizoriu pri­vit de fantasmele între-văzute:  „Ninge uşor şi la noi un praf alb/ Peste mizeria asfaltată/ Ca tremurul din gene al unei vedete/ Mimînd dragostea pentru un fotbalist tatuat/ Numai în pădure cade zăpada frumos/ Peste urmele fiarelor peste oasele jupuite şi linse/ Peste aşchiile unui stejar din care s-a făcut/ Talpa bisericii/ Peste pene­le de vultur peste mătasea razei/ De lună peste ochiul aprins într-o lucarnă/ De la casa vînătorului/ Peste marginea unui craniu din care s-au pierdut/ Amintirile peste boarea unei consolări/ Chiuind pe un mînz negru înaripat/ Calc peste zăpada din parcul oraşului/ Şi simt cum amuţeşte ca plumbul/ Ca peştele curăţat de iubirile cavalerului rătăcitor/ Ca o cicatrice prefăcută într-o coajă de pîine/ Şi zvonul paşilor se încolăceşte peste farmecele/ Măştilor care dau bună ziua din vitraliile/ Unde mucegăiesc în verde închis mari orgolii” (Nin­soare) .

Modalitatea şi calea conexiunii celor două lumi decid soarta cuvintelor, a limbajului poetic; Traian Ştef pîndeşte (fură sau ia, pur şi simplu, cerîndu-şi voie) cuvinte­le „folosite de alţii” pentru a-şi face propriul depozit, într-o vi­ziune deconstructivistă asupra poeziei; operaţia se vede limpede în felul cum adună în grămezi cuvintele, precum rumeguşul pe malul rîului şi, apoi, cum le vîntură pentru a păstra, în depozit, poate chiar unul singur, nerostit, litera A a unei cărţi de mai tîrziu:  „Poate ar trebui să vorbesc mai mult/ Simt cum se fac în mintea mea depozite/ Din cuvintele folosite de alţii/ Şi nu ştiu cînd să le dau la o par­te/ Cum nu mai scînteiază/ Cînd să le arunc peste bord/ Cum se lipesc ca negii de neuroni/ Poate dacă aş vorbi mai mult mi-ar ieşi/ Pe gură pe nas pe urechi prin ochi/ Prin buricele îngroşate ale degetelor/ Să înjur să pomenesc toţi dracii/ Grîul soarele dumnezeii mamii lor/ Ma­ri grămezi de rumeguş  pe malul rîului/ Chiar lîngă pădurea verde/ Unii spun că ar fi bun pe cîmp în loc de bălegar/ Alţii iau cîte un sac pentru afumat slănina/ Atîta a rămas din lemnul mîndru/ Şi drept între toate umbrele/ Aş desface cuvintele din mucezeala stătută/ Le-aş limpezi să fie/ Ca feţele de masă ale bunicii/ Aş căuta prietenii să le punem la loc limba/ De clopot/ Aş păstra unul singur pentru mi­ne/ Pentru orice eventualitate/ Ascuns/ Nerostit/ Poate ar scrie mai tîrziu o carte/ Le-aş da drumul să prindă roşeaţă şi dragoste/ De viaţă barem cît o găină beată/ Şi mai ales să-l pleznească peste gură/ Pe acela care crede că le ştie pe toate/ Cum i-aş plezni eu peste gu­ră/ Cu o coadă băloasă de peşte/ Pe aceia care se cred poeţi/ Cînd scuipă printre dinţi consoane/ Care pînă la urmă tot în creierul meu/ Se rostogolesc ca într-o prăpastie” (Litera A). Cuvintele poemelor lui Traian Ştef se elaborează în vis; între poeţii contemporani, poa­te la Marian Drăghici mai regăsim această legătură atît de intensă, viaţă-moarte, geneză reciprocă între vis şi poemul (ne)scris. Marian Drăghici visează poemele „dumnezeieşti”; Traian Ştef aşteaptă pre­textul visului, cum T.S. Eliot căuta ritmul din care să crească poe­mul: „un poem sau un pasaj dintr-un poem – spune acesta în Eseurile sale –, tinde uneori să se realizeze întîi ca un anume ritm şi abia apoi ajunge să ia forma expresiei verbale; un anume ritm poate da naştere ideii şi imaginii”. Visul e pre-textul, materia şi materia­lul poemului lui Traian Ştef:  „De mult timp nu am visat/ În noaptea asta visez un loc necunoscut/ Vreau să cumpăr pîine numai pîine/ Se poate cumpăra aici mi se spune/ Undeva pe deal/ Îţi cântăreşte mai întîi făina/ Apoi aştepţi pînă se coace pîinea/ Cumpăr făina şi mă tre­zesc/ Nu ştiu cum arată pîinea în acel loc necunoscut/ Nu am văzut decît oameni cumpărînd făină/ Şi cînd mă trezesc întind mîna dreaptă/ Spre femeia de lîngă mine/ Apoi îmi retrag braţul îndoit/ Sub cap mă întorc mă gîndesc/ La o mîngîiere discretă/ Să nu se sperie să nu se trezească/ Să nu se strice vraja/ Poate acum după ce am visat/ După atît de mult timp/ Voi putea scrie un poem/ Mă voi putea întoarce în vis să aştept/ Pînă se coace pîinea” (Pot scrie). Scrisul nu descrie, ci „ce visez ce simt în creier” şi „eu nu vreau viaţaevis”, ne avertizează Traian Ştef; aici e, în fond, diferenţa faţă de paradigma romantică şi simbolistă, unde visul e spaţiul securizant, refugiul, substitutul vieţii derizorii. Realul e scris pe măsură ce e visat, iar a visa e a scrie în lirica lui Traian Ştef; echivalarea fiind făcută, cineva trece înlăuntrul poemului, înlăuntrul tabloului sau al fotografiei învechite, se (re)soarbe acolo pentru a descoperi rostul textu­lui şi imaginii din vis în ordinea existenţei înseşi („Cînd te apro­pii iată cum/ Cîte unul devine fluorescent/ Maestrul te-a văzut/ Maestrul ştie/ Cel încins în propria imagine/ Strigă înşelătorie/  Întorci filele/ Parcă ai întoarce cu burta în sus/ O broască ţestoasă/ Eşti roşie ca pălăria Saskiei/ Eşti în criză de timp/ Sau o nelinişte interioară/ Sau simţul datoriei/ Nu-ţi dau pace/ În oglindă nu te-ai vă­zut/ Acum eşti în tablou/ Priveşte-te/ Eşti în poem înăuntru/ Eu sunt afară/ Priveşte-mă/– Viaţa este destul de amară/ Preţurile mari în alb/ Sau la negru/ Numai tabloul numai cartea/ Îi mai obişnuiesc pe oameni cu moartea”, scrie Traian Ştef în Poem pentru coperta a patra), dar şi a limbajului poetic: spune Traian Ştef într-un dialog cu Ion (Moldovan?): „Eu tocmai întorceam un vis pe dos/ Gata să scriu serios un poem/ Şi-l întreb cum pot sonetiştii/ Să-ntindă ca tăbăcarul cuvîntul/ Cum albul pe os” (O renunţare la sonet cu Ion).

Prin anii ’70, într-un interviu, la întrebarea banală „La ce lucraţi acum?”, poetul Ion Gheorghe a răspuns abrupt: „La cuvîntul cărămidă”. Poate că poetul chiar explora „poeticitatea” unui cuvînt „nepoetic”, arid, fără încărcătură simbolică, considerat în afara limbajului şi imaginarului liric. Acum, peste ani, Traian Ştef lucrează, în Cardul de credit, cu alte cuvinte, mai vechi sau mai noi, aflate, şi ele, într-o sală de aşteptare a trenului lirismului; mai mult, poetul de azi vrea să elimine ori să reconfigureze depozitele de cuvinte „mucegăite”, folosite de alţii, căutînd limpezirea lor pentru o nouă carte. Şi astfel poetul creează depozite noi, cu marja de siguranţă, car­dul de credit, Etcaetera, unealtă, rumeguş, bălegar, slănină, găină beată, coadă băloasă de peşte, zacuscă, abator – noile cuvinte şi sin­tagme care produc (horribile dictu!) poezie, dau adîncime viziunii şi însufleţesc lexicul; Traian Ştef e mereu în căutarea cuvîntului nou, „nepoetic”, ascuns în (i)realitatea imediată, poate chiar nerostit, de la care poate să înceapă un text nou-nouţ: sau, ne sugerează poetul, chiar de la litera de început a cuvîntului. Căutînd litera/cuvîntul, Traian Ştef se exersează, în Cardul de credit, cu toate cele ale poe­ziei de azi; scrie „preapoetic”, zice în Vînătoare de curcubeie, face „săltăreţe rime” şi se amuză în cheie parodică (Ceea ce mă îngrijorea­ză) sau, iată, se întoarce la ornamentele de totdeauna ale lirismului: lacrimile unei fete visează „să ude o mîngîiere tandră”, iar sîngele unui mistreţ lovit de un cunoscut glonţ de argint se încheagă şi „se preface în bursuci albi” (Vînătoarea), pentru ca, altădată, ceaţa să intre în noi „ca într-o depresiune”, „ca balerina într-o lebădă” (Cum intră ceaţa în noi).

În Cardul de credit, Traian Ştef transcrie tot felul de figuri, senzaţii, stări, sentimente, întîmplări, ca într-un jurnal: cum simte departele, îl caută şi, desigur, acesta nu e în locul imaginat, o fotografie veche şi amintirile care curg în faţa ei, la o masă în grădina de vară a teatrului şi chipul unei femei care va scrie un jurnal unde să desluşească înţelesurile întîmplărilor, o poză cu „genunchiul de măr ionatan al miresei”, nebunul cîntînd la flaut pe strada principală, figura de ceară din spatele vi­trinei, care trece în lumea reală, dincoace – iată jurnalul liric al vraiştei din jur, descompusă pentru a reconstrui o altă desfăşurare a zilei. Cu rare excepţii, totul se petrece în regim diurn în poe­zia lui Traian Ştef care simte că ziua pulsează ca o uşă glisantă, înăuntru/ în afară; scenariul e mereu acelaşi; realul curge în cenuşiu şi derizoriu, apare fantasma, realitatea pare a o lua razna ai zice, pentru ca totul să se prăbuşească, instantaneu, înapoi în cotidianul mocirlos, în mecanica lui: „Stai la masă în grădina de vară/ A teatru­lui/ O ploaie falsă/ În această iarnă întoarsă/ Pe dos/ Şi te gîndeşti la prietenul care tocmai/ A făcut un infarct/ Adevărul este că pe unde trec/ Gîndurile/ Se despică puţin spaima/ Cum ai scăpa din mîna ta/ Mîna unui copil/ Mai încolo o femeie/ Nu am mai văzut-o vreodată/ Mintea ei parcă trece prin/ Coridoare înguste/ Aşa îi arată privirea/ Şi cînd se uită spre mine/ Face ochii foarte rotunzi/ Şi eu mă simt obligat/ Să mă uit drept în ochii ei/ Cu ochii mei mari şi goi/ Să oficiez această privire iernoasă/ Pe scena teatrului din grădina de vară/ Prietenul meu bun s-a ridicat/ Pe deasupra cuvintelor/ S-a sprijinit puţin/ Pe o creangă de gutui înflorită alb/ În decembre/ În timp ce stelele trimiteau un pic/ De îngheţ/ Peste cîmpul altui abator/ Multe înţelesuri au întîmplările/ Dacă stai să te gîndeşti bine/ Doamna aceea va scrie precis/ În jurnalul ei/ Despre întîlnirea din grădina de vară/ Tu mergi acasă şi baţi covoarele/ Şi praful se depune peste tot/ Ca de obicei” (Coridoare înguste). Sau, dimpotrivă, din mecanica surdă a cotidianului în visul unde se adună toată superbia unei fiinţe eşuate acolo, salvată dincolo: „Un nebun cîntînd la flaut/ Sau cel pu­ţin aşa se spune/ Despre acel bărbat/ Cu părul vîlvoi şi hainele pono­site/ L-am văzut şi eu/ Cîntînd pe strada principală/ În faţa unei vitrine/ Şi am privit cum mai ales tinerele femei/ Se apleacă/ Să lase în pălăria de la care piciorul bate/ Ritmul o hîrtie de un leu/ În timp ce majoritatea trece mai departe/ Sau aruncă o monedă/ De la înălţimea milei lor/ Un nebun cîntînd la flaut/ Gata să adoarmă în aburul sunetelor/ Îmbătat ca poetul romantic/ De o umbră nocturnă/ Dacă nu de alcooluri/ Pe retină i se lipesc foiţe de aur/ Cînd pare/ Că în salon intră regele şi regina/ În minte îi răsar ciocîrlii gata să se înalţe/ La cer urmărind veştile stinse/ Îşi aminteşte că a mai cîntat odată la flaut/ Că a mai trăit o dată aceste întîmplări/ Că acelaşi cal nechezînd l-a prins cu dinţii/ De singurul lui veston de iarnă de vară/ De primăvară de toamnă şi s-a ridicat cu el/ Pînă deasupra nori­lor printre stoluri de berze/ Şi de atunci tot zboară/ Şi nu mai cade doar se leagănă/ Şi cîntă şi tuturor li se pare că la flaut cîntă” (Amintirea din urmă).

În poezia lui Traian Ştef, reperele nu sînt cele clasice (lumină/întuneric, sus/jos, cosmic/teluric, noapte/ zi), ci subpămîntul cu o cîrtiţă „muşuroind pînă o dor ochii” şi realitatea senină de deasupra, iar poemul se naşte totdeauna în secunda de tăcere din zgomotul asurzitor al vraiştei din jur; mai mult încă, există o dimensiune care leagă poezia din Cardul de credit, după trei­zeci de ani, de una din temele optzeciştilor „radicali” de altădată: cum Traian T.Coşovei în Ninsoare electrică, Călin Vlasie în Neoronia, Florin Iaru în La cea mai înaltă ficţiune, Traian Ştef caută luminile din creier, transferă acolo fiinţa cu toate ale sale, realitatea şi realul din creier sînt aici şi dincolo: „Îmi spunea mai deunăzi o prietenă/ Femeie tînără/ Că mama ei se teme de moarte/ Că se cere la medic pentru orice/ Că are analizele mai bune decît ale ei/ Că are to­tuşi o vîrstă/ Mama a trecut bine peste optzeci/ Aude vede bine/ Mai bea cîte un păhărel de ţuică/ Ea aprinde focul la cazanul de încălzi­re/ Înainte de a se trezi ceilalţi/ Alt semn că mama ei se teme de moarte/ E că n-o mai pomeneşte ca pe dracul/ Înseamnă că dacă o pome­nim/ Nu ne temem/ Nu o chemăm cuvintele nu cheamă/ Realul ci irealul/ Tăcerea cu voce tare/ Închide realul în creier şi nu mai ai/ Nici o şansă de scăpare/ Cu realul în creier/ El fermentează pînă dă pe afară/ El are simţuri noi şi nu ne spune/ Pînă într-o zi/ Cum i-a spus mamei prietenei mele/ Oricum mai tinere” (Realul din creier). În basm, ne spune poetul în Sandalele de fier, eroul are nevoie de sandale de fier „nu pentru drumul spre casă”; cestălalt „erou” are în picioare „nişte pantofi cam scîlciaţi”: diferenţa o fac,  în ordinea poeziei, iată, puterea imaginii, fantasma Femeii din Creier şi a Femeii în Roz, tăcerea care închide realul în creier şi metaforele obsedante ale sîngelui închegat din Vînătoarea şi Certitudine, de exemplu şi lenei din Faţada fericită, Îngerul din măduvă, Fericirea de a sta de vorbă, Semne luminoase. Totul creşte şi se nimiceşte în creier,  în una dintre cărţile de poezie cele mai frumoase din stricta noastră ac­tualitate literară: povestea, fiinţa interioară şi istoria, astfel: „Mai alb ca focul mă simt în creştetul muntelui/ Crescînd mereu din creierul meu/ Ori de cîte ori povestesc/ Despre tălpile roase ale ur­cuşului/ Despre nopţile petrecute între miresme despre/ Coborîrea în peştera urşilor/ Despre stropii de apă dintre calcare/ Tu nu eşti pu­iul cucului/ Eşti feciorul moşului/ Îmi spune bătrînul meu înaintaş/ Cu ochii albaştri/ Care n-au văzut niciodată marea neagră/ Dar au văzut cerul înstelat/ Şi eu l-am văzut/ Şi nu mi s-au albăstrit să fie ca ai lui/ Ochii mei de cititor în cărţi/ Ca ai lui de cititor în ste­le/ Mersul meu de umblător printre statui/ Precum al lui de coborîtor din cronici/ Somnul meu înlemnit/ Precum al lui desfrunzit/ Sau al muntelui/ Dezmărginit” (Mai alb ca focul).

Cealaltă temă majoră resorbită în lirica lui Traian Ştef este lumea ca spectacol: „Eu sunt Noul Sisif/ Învîrt manivela Parcului de Distracţii/ Ei vin aici să rîdă/ Să se pi­păie neruşinat/ Să-şi arate corpurile îmbrăcate/ Prin porii lor iese iarba/ Pe care o calcă Femeia în Roz/ Să nu aluneci îi spun/ Eu nu pot opri manivela/ Să te prind/ Să nu cazi/ Din starea gazoasă/ În starea solidă/ Să nu-ţi rîzi de mine zice/ Dacă vrei să mai apuci/ Sfîrşitul poemului” (Manivela Parcului de Distracţii): poetul e mecanicul, regi­zorul, scenograful, actorul, directorul de scenă, maestrul de sunet, de lumini şi de mişcare scenică, sufleurul, insul din figuraţie în spectacolul din Parcul de Distracţii, din grădina de vară a teatrului sau de la „circul mare luminat feeric”. Mulţime de personaje – Femeia în Roz, Femeia din Creier, Înfricoşătorul, harpia, puternicul, Boreus, „cîinele meu credincios”, frumoasa Apocalipsa, cavaleri cu „platoşa caldă”, băiatul şi fata „îndrăgostiţi”, prietenul B. Jean, dansatorul, bufonul, organistul, dirijorul dintr-un salon de muzică sau de dans, Ion, poetul, Alex, cerşetorul, un nebun cîntînd la flaut, măsluitorii care sînt protagoniştii „teatrului de situaţii” –, spaţii neconvenţionale – caruselul din Parcul de Distracţii, luna care, şi ea e un parc „unde noi dansăm”, grădina de vară a teatrului, un teatru de păpuşi experimental –, decorul „verde hipnotic”, cercul de lumină făcut, pe scenă, de reflectoarele spectacolului de gală, costumele care au fost purtate „de corul antic”, aplauzele, „frunze care cad”, figuranţii, „cranii de cristal”, Caietul Program – totul se cuprinde într-un spec­tacol la fel de explicit ca în lirica lui Mircea Ivănescu, dar în che­ia proprie liricii lui Traian Ştef: ca să fie în text, spectacolul cu toate ale sale trebuie, mai întîi, să pătrundă în poemul (ne)scris din vis: „Mi se pare cunoscut decorul/ Şi personajele mi se par/ Întîlnite într-o altă stare sufletească/ Bărbaţi şi femei umbre albastre la masă/ Femeia cu pisica în braţe îşi aduce aminte/ Că nu prima dragos­te a fost cea mai fericită/ întoarce cărţi şi arcuieşte sprîncenele/ Gata să iasă din destinul ei împăienjenit/ Cavalerul îşi continuă vor­ba/ Şi corpul lui se consumă sub armura povestirii/ Nebun să creadă în iubirile care s-au stins/ Pe cînd cutreiera o ţară de slujnice/ Îmbrăcate în rochii roşii lungi/ Ar dori să se plimbe puţin prin ploaie/ El să simtă cămaşa udă peste pielea solzoasă/ Ea să-şi piardă minţile ca o pălărie zburînd/ Bărbatul şi femeia din această scenă/ Într-un vis ar vrea să intre/ Mi-1 închipui dar e/ O întrebare pe care n-o mai pot pune” (O întrebare pe care nu o mai pot pune). Mai mult încă, lumile spectacolului, dualitatea acestuia se exprimă între obligaţiile actorului în lumina reflectoarelor şi libertatea spectatorului ascuns între umbrele din sală: „Vine un spirit protector să observe/ Dacă pun toate lucrurile la locul lor/ Dacă am ajuns să trec peste marea ruşi­ne/ Care face parte din rol/ De care mă tem/ Pentru că scena aceea nu e însoţită de didascalii/ Şi nu ştiu dacă apoi tot eu voi mai fi/ Dacă piesa se va juca mai departe/ Mai mult îmi place să fiu spectator/ Cu biletul plătit/ Atunci sunt datori ceilalţi iar eu pot alege/ Între a fi ironic, absent sau ipocrit/ Dacă nu găsesc vreun motiv de plăcere ori/ Generoasă laudă” (Am rămas dator). Actorul şi spectatorul se re­găsesc în textura poetului, figura tutelară a cărţilor lui Traian Ştef: bun în vremuri de criză „să umble la braţ cu frumoasa Apocalipsa”, poetul se întoarce la sensul primei propoziţii auzite de la învă­ţătorul care i-a cerut „pasta de dinţi”: Ana are mere e,  în limbajul poetic al lui Traian Ştef, poemul are un poet:  „Numai învăţătorul ne spune/ Că partea bună moartea este/ Ca femeia frumoasă din visul boe­mului/ Poetului poemului”, scrie Traian Ştef în Poem cu învăţătura să­nătoasă şi, în Hoţ de umbre de cuvinte, „Eu stau şi mă mir/ Nu cuvîntul are puterea/ Umbra cuvîntului cicatricea Lui/ Hoţ aş vrea să fiu/ Poet născut în cicatricea asta/ Hoţ de umbre/ În zilele libere ale Fe­meii Multpomenite”.

Traian Ştef e unul dintre poeţii, puţini la număr, care s-au născut în umbra cuvîntului, în cicatricea Învăţătorului.

 

Revista indexata EBSCO