Oct 15, 2015

Posted by in EDITORIAL

MIRCEA A. DIACONU – CÎTEVA NOTE ASUPRA EDIŢIEI AGÂRBICEANU

mircea a. diaconuDar, dincolo de mica întîmplare cu iz politic de la „Românul”, literar vorbind, deci, pe Caragiale şi pe Agârbiceanu totul îi desparte. Iar lucrurile acestea reies poate nu numai din realitatea textului, ci şi din practica propriu-zisă a scrierii. Cîteva afirmaţii din Notă asupra ediţiei, semnată de Ilie Rad, merită invocate. El aminteşte cuvintele lui Agârbiceanu însuşi, care-i răspunde (ingenuu) lui G. Pienescu, îngrijitorul seriei de Opere: „Unele colecţii de schiţe şi nuvele nu au fost alcătuite de scriitor, ci de editori, iar cele pe care însuşi le-a compus au fost nişte «comenzi» ale unor «biblioteci» populare, fie colecţii cu caracter educativ, potrivite împrejurărilor social-politice ale populaţiei româneşti din Transilvania subjugată de Imperiul Austro-Ungar, fie, în sfîrşit, antologii întîmplătoare […]” (CXXXIV). În 1943, într-o scrisoare, citată aici, mărturisea de asemenea: „Cu cît trecură anii, am fost atras irezistibil tot mai mult spre adîncimile sufletului, fiindu-mi, în tot timpul scrisului aproape imposibil să mă îngrijesc de formă, de stil. Şi schiţele, povestirile mele le-am scris dintr-o suflare. Rareori am revenit asupra celor scrise. N-am transcris niciun manuscris, doar pagini din ele. Toate volumele sau schiţele mele s-au publicat după primul şi singurul manuscris. Nu-mi pot da seama nici acum pentru ce nu reciteam ce am scris decît în tipar, deşi îmi dădeam seama că nu fac bine” (CXXXVII). La reeditări, în ediţia de Opere, Agârbiceanu reface textul în aşa fel încît un Marian Papahagi vorbeşte pur şi simplu de reficţionalizare, căci autorul face „foarte multe retuşuri, elimină stîngăcii de exprimare, cacofonii şi, bineînţeles, stridenţele naţionaliste, care răsăreau mai peste tot în primul text”. Intervenţii vor fi fost şi ale editorilor, din moment ce la un moment dat, într-o dedicaţie, spune: „Domnului profesor C. Fierăscu, profundă mulţumire pentru grija tipăririi volumelor mele şi pentru inteligenta înlocuire a unor ardelenisme”.

Aici, aş deschide o discuţie legată de compararea variantelor, Ilie Rad vorbind despre faptul că „ar fi fost prezumţios […] să transcriem textele din primele volume ale scriitorului, neincluse în ediţia Pienescu”, din cauza numeroaselor alternanţe fonetice, inconsecvenţe ale autorului etc. Tot domnia sa precizează că „În textele din Opere, faţă de variantele din reviste sau din ediţiile princeps, există două tipuri de modificări: de natură ideologică şi de natură stilistică. Cele două modificări nu pot fi separate, pentru că Agîrbiceanu a eliminat unele cuvinte peiorative sau situaţii în care reprezentanţii unor naţionalităţi conlocuitoare au o imagine negativă, iar, pe de altă parte, a intervenit în acurateţea textului”, şi aici urmează un pasaj exemplificativ.

Or, cu atît mai mult cu cît se vorbeşte despre o reficţionalizare, e necesar să cunoaştem textul prim şi variantele de pe parcurs, indiferent care va fi fost cauza lor. Cît despre imaginea negativă, ea nu este, aşa cum s-a văzut, a naţionalităţilor conlocuitoare. Iar exemplul dat mai departe de Ilie Rad este mai mult decît interesant: Textul din schiţa Hoţul, preluat din volumul De la ţară, care arată acolo în felul următor: „În vreo trei sate, bolţile jidanilor fură călcate şi bănuşorii, puşi bine la cutii de fier, pieriră ca şi cum n-ar mai fi fost, lăsînd pe perciunaţi să-şi smulgă bărbile roşii”, se transformă în ediţia de Opere, I, a lui Pienescu, şi deopotrivă în ediţia de-acum astfel: „În vro trei sate, bolţile negustorilor fuseseră călcate, şi bănişorii, puşi bine în cutii, pieriseră ca şi cum n-ar fi fost”. Schimbări formale, avînd în spate reţineri ideologie, dar cu consecinţe grave în diminuarea expresivităţii. Cum am văzut, însă, în legătură cu tema aceasta, a evreilor, chiar în volumele de-acum multe texte păstrează tonul, mentalitatea şi limbajul din momentul publicării. În fond, un studiu despre imaginea evreului în opera lui Agârbiceanu trebuie să aibă acces la toate ipostazele textelor lui. Diferite tipuri de studii nu se pot baza decît pe accesul la toate variantele. Apare, apoi, întrebarea cum au funcţionat selecţia şi opţiunea autorului. E firesc, de exemplu, să ne întrebăm dacă povestirea aceasta, Hoţul, va fi avut şi alte secvenţe expresive atenuate din motive de stil şi de ideologie. În situaţia în care n-avem acces la ediţii, putem bănui orice. Or, tocmai prezenţa tuturor variantelor asigură utilizarea cu folos a ediţiei de cercetători de diferite specializări. Azi nu-l citim pe Agârbiceanu (doar) pentru valoarea lui literară. Dacă am face-o, atunci am merge direct la cele cîteva texte despre care ştim că sînt capodopere, fără să avem nevoie să parcurgem, ca un cititor inocent, întreaga operă pentru a le descoperi.

Ilie Rad precizează că „Secţiunea de Note şi comentarii nu a putut discuta şi variantele textelor, pentru că acest lucru ar fi însemnat retranscrierea pasajelor eliminate de autor, cu ocazia pregătirii seriei de Opere, pasaje care ar cădea azi sub incidenţa corectitudinii politice, mai periculoasă decît cenzura sau autocenzura din regimurile dictatoriale”. Şi, în favoarea opiniei sale, Ilie Rad citează aici un fragment dintr-o apariţie editorială proaspătă semnată de Ana Blandiana (Fals tratat de manipulare) care abordează această problemă. Sigur, problema corectitudinii politice face obiectul unor studii de anvergură din medii şi teritorii ştiinţifice diferite. Se poate face apel şi la poziţia formulată de Ana Blandiana. Problema este, însă, că motivaţia nu prea stă în picioare. În tot cazul, nu ne putem prevala de inaderenţa la principiile corectitudinii politice pentru a trece sub tăcere viziuni, opinii, puncte de vedere pe care istoria le-a condamnat şi nu cred că Ana Blandiana se referea la astfel de situaţii.

Pe de o parte, o ediţia critică trebuie să cuprindă şi pasajele care ar putea să stîrnească ştiu eu ce sensibilităţi. Tocmai acesta e rostul unei astfel de ediţii, care nu se adresează vulgului. Pe de altă parte, dacă „populaţia conlocuitoare” se referă la evrei, atunci textele din cele două volume publicate acum conţin multe fragmente, aşa cum reiese în paginile de mai sus, în care corectitudinea politică ar putea fi zgîndărită, lezată grav. Sau ar fi zgîndărită dacă n-am şti că lucrăm cu nişte opere literare, indiferent de funcţionalitatea lor în contextul publicării, care mărturisesc despre o lume, despre o mentalitate, despre un timp. Altfel, să credem că ceea ce lipseşte ar fi fost de o duritate şi mai mare?! Nu cred. E de bănuit, mai degrabă, că, preluînd variantele din diferite ediţii, corpul volumului s-ar fi dublat sau triplat. Iar cineva trebuia să facă o foarte atentă comparare a textelor. În tot cazul, după cum am văzut deja, în ediţia primă, Plutaşii avea un cu totul alt final. Şi dacă Agârbiceanu va fi renunţat la ultimele secvenţe, n-o va fi făcut în nici un caz din motive ideologice, din moment ce restul textului s-a păstrat, ci din inconsecvenţa artistică pe care finalul o instituia. Altfel, acel final, care vorbeşte cumva despre procesul creaţiei, nu schimbă cu nimic substratul ideologic al povestirii.

Chestiunea a fost abordată de Leon Baconsky, în textul despre Fefeleaga, din Dicţionarul analitic de opere literare româneşti  (coordonator Ion Pop). Precizează Leon Baconsky: „Versiunea definitivă din Opere [autorul se referă la versiunea nuvelei Fefeleaga, n.n.] reflectă, asemeni altor proze ale aceleiaşi etape, practicile controversatei stilistici a «rescrierii», proprii majorităţii finalurilor tîrzii de carieră: mici comprimări (sau, dimpotrivă, detalieri) la nivelul unor segmente ale comunicării, frecvente substituiri (uneori din raţiuni evident subiective) de cuvinte sau de timpuri verbale, transcrierea în registrul concretului epic a unor elemente de dialog împrumutate, iniţial, vocii auctoriale etc., opţiuni de natură a repune, de fapt, în discuţie structurala indecizie stilistică a scrisului acestui important prozator al începutului de secol”. Şi acum urmează precizarea care cu adevărat interesează în acest context: „O eventuală ediţie ştiinţifică nu va putea ignora nici textul primei alcătuiri, ieşite practic din circulaţie după 1962”. Ilie Rad ne propune, însă, o soluţie: „Cititorul interesat şi pasionat de compararea textelor are la dispoziţie bibliotecile publice, unde se găsesc toate volumele lui Agârbiceanu (inclusiv cele depozitate la Fondul secret, în perioada comunistă”. O fi fiind aşa şi, în fond, ediţia de-acum nu se numeşte critică ori ştiinţifică. Oricum, avem de-a face cu un corpus imens. De aici, poate, şi repetarea, reluarea cîtorva texte fie sub acelaşi titlu, fie sub altul. Vecina apare în vol. I, la p. 656, dar şi în vol. II, la p. 47. O scrisoare, din vol. II, p. 80, apare sub titlul O scrisoare. Lenuţo, sufletul mamii! în acelaşi volum, la p. 591. De asemenea, Năcaz, vol. II, p. 52, apare cu titlul Fragmente, la p. 946, preluat de data aceasta din volumul Povestiri.

Utilă Cronologia, preluată pentru intervalul 1982-1973 din Biobibliografia realizată de Dimitrie Vatamaniuc, în 1974. Ar fi fost interesat dacă, cum, cu ce anume se poate completa intervalul 1944-1953, sau, mai exact, 1948-1953. În „Agîrbiceanu (aproape) necunoscut”, Răzvan Voncu opinează că literatura „direct sau indirect de inspiraţie creştină” a scriitorului ardelean n-ar fi fost reeditată după 1941 întrucît scriitorul ar fi fost o „victimă a interzicerii, de către acelaşi regim comunist, a Bisericii Române Unite cu Roma – şi, evident, a refuzului lui Agârbiceanu de a abjura”. Sigur că ideea merită o coborîre în arhive. Un alt detaliu semnificativ în Cristian Vasile, Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu, 1965-1974, care vorbeşte despre faptul că la sfîrşitul anilor ’50, „dorinţa de cooptare a elitei intelectuale a fost mai mare decît inerţia de a păstra la index diverse categorii de indezirabili”, exemplificînd şi cu „cazul lui Agârbiceanu, care nu avea doar calitatea de reputat scriitor, recuperabil pentru interesele sistemului, ci putea fi privit şi ca un preot greco-catolioc nerevenit la ortodoxie, deci duşman al regimului politic care impusese în 1948 unificarea forţată a celor două «Biserici româneşti»”. Aşadar, teritorii de explorat pentru reconstituirea biografiei lui Agârbiceanu, pentru recuperarea lui, fără partizanate inutile. În cronologie, sînt invocate, pentru perioada de după 990, articole ori volume realizate de Ion Vlad, de C. Mohanu, de Mircea Zaciu, dar informaţiile necesită, cred, în anumite cazuri completări care să ajute cercetătorului interesat.

O chestiune  care mi-a suscitat interesul a fost legată de faptul că Ilie Rad foloseşte peste tot (sau aproape peste tot, căci există şi o doză de inerţie pe care aş numi-o tehnică) forma sânt. Precizează Ilie Rad în Nota asupra ediţiei că nu face decît să respecte autoritatea DOOM-ului: la „p. XCVII a ediţiei din DOOM – Editura Univers Enciclopedic Gold. Bucureşti, 2010 –, se scrie negru pe alb: «… continuat în formele moştenite scrise anterior sînt  etc. Redarea acestora din urmă trebuie făcută cu â: sânt»”. Deşi profesor eu însumi, sincer vorbind nu eram la curent cu această actualizare. Mă întreb dacă sînt profesorii din preuniversitar. Dar între timp tot mai multă lume a ajuns să pronunţe sunt (cred că apăruse şi un ordin în acest sens), intuind că limba română e, totuşi, o limbă fonetică. Acum, avem paradoxul că se scrie sânt, dar lumea pronunţă în continuare sunt, chiar dacă e o pronunţie care produce mici cataclisme în aparatul fonator. Am impresia, însă, că nimeni numai înţelege nimic – şi că, prin urmare, într-un fel sau altul, tot limba va ieşi învingătoare.

În tot cazul, ce satisfacţie mai mare decît să descoperi că volumul Două iubiri al lui Agârbiceanu a fost tradus în italiană, în 1930, de Nella Colini. Să fie Nella Colini, iubita lui Traian Chelariu, eroină a jurnalului pe care l-a ţinut scriitorul bucovinean în timpul burselor sale la Paris şi Roma, din anii ’30?! Eroina acelei poveşti de dragoste marcată parcă de fatuum?! Surpriză totală, aşadar, Agârbiceanu.

 

 

Revista indexata EBSCO