Oct 15, 2015

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „Tristeţi cu care nu ai ce face”

Anul viitor ar urma să împlinesc optzeci de ani, dar n-am altceva de făcut decît să mă obişnuiesc cu gîndul, aşa cum te obişnuieşti voluntar-involuntar cu o zi avînd o meteorologie care te-ar putea contraria. Îmi răsar în minte atîtea chipuri ale unor prieteni, colegi, cunoscuţi care nu mai sînt. Am întîlnit recent următoarele cuvinte ale lui Virgil Ierunca, pe care le transcriu cu propria-mi emoţie: „În general, supravieţuitorii devin rari. Unii au o operă. Alţii o poveste. Cei mai mulţi o ratare, grăind şi ea despre vremurile sub care au stat. Nu mă împac bine cu ideea că va trebui să ne mulţumim doar cu umbrele lor”.

*

Tăcere cuibărită în pliurile caritabile ale zgomotelor. Acolo simţindu-se mai în siguranţă decît oriunde.

*

Ţi se pare, în nonşalanţa sau în anxietatea ta, că semeni cu Celălalt, pînă cînd, pe neaşteptate, o expresie fericită te face să percepi diferenţa.

*

Curajul, o formă paradoxală a fricii? Viclenia, o laşitate curajoasă?

*

Dintr-un impuls de adaptare ininteligibil, preferă a apărea în public cu o faţă boţită, de edentat. Dar poartă permanent în buzunar o proteză cu dinţi fioros de ascuţiţi. Şi-o pune-n gură, cînd rămîne singur, drept compensaţie.

*

Tristeţi cu care nu ai ce face, tristeţi jalnic inutile cum nişte cutii de conserve goale.

*

„Budiştii spun că, la fel cum bătrînii uită tot trecutul, sufletele nou-născute nu-şi mai amintesc vieţile precedente. Am putea adăuga că, apropiindu-ne de moarte (de bătrîneţe), nu numai că uităm trecutul, dar ne dispare orice interes faţă de viitor. Adică ieşim din viaţa efemeră şi ne apropiem de începutul atemporal al vieţii, de Dumnezeu” (Tolstoi).

*

„Cînd vezi totul limpede, atunci îţi doreşti mai tare să mori. Cînd îmbătrîneşti, vezi limpede că scopul vieţii nu e în nici un caz o consecinţă, nu e un rezultat… Să munceşti în numele scopului îţi aduce o serie de dezamăgiri. Dar inerţia acestei mişcări face să fie greu să te opreşti” (Tolstoi).

*

La începuturile vieţii, orice vis e auroral, doldora de promisiuni. Acum, orice vis n-ar putea fi decît crepuscular, tensionat de oprelişti. Decenţă?

*

Nec plus impar, celebra deviză a lui Ludovic al XIV-lea şi care n-ar putea fi oare şi a atîtor vanitoşi din preajma ta? Substratul vanităţii e dispreţul, evoluînd către ura, da, către ura faţă de Celălalt. Chiar sub o înfăţişare a superbiei ţinute-n frîu, aceasta răbufneşte, de regulă, pe o asemenea direcţie. Vanitosul nu te lasă să recunoşti nici o cîtime de merit unui Celuilalt pe care-l detestă mortal. Să nu ne facem iluzii.

*

Nu poţi cu adevărat bucura decît ceea ce te bucură pe tine.

*

Planificarea, organizarea, ordinea reprezintă factori de chietudine, armonizînd spiritul cu sine, factori elementari desigur, dar de efect dacă rămîn acolo unde le e locul. Pot fi oare triste, aşa cum afirmă un autor? Poate că doar măsurate de sus, de la o altitudine ea însăşi melancolică.

*

„Ce absurzi sînt oamenii! Nu se servesc niciodată de libertăţile pe care le au, dar le cer pe cele pe care nu le au” (Kierkegaard).

*

Prozatorul *, ins inteligent fără doar şi poate, are o grijă de căpetenie şi anume aceea ca orgoliul să nu-i alunece în vanitate. În rare ocazii, izbuteşte.

*

Pe cînd suferinţa e statică, buna dispoziţie e mobilă, purtîndu-te pe căile diversităţilor. În primul caz, fidelitate, în al doilea, inconstanţă donjuanescă.

*

Norocul, antidotul feeric, dar şi cel mai la îndemînă al nefericirii. Iluzia de luminiscenţă spontană, de spiriduş jucăuş ce se opune structurii moroze, încremenite a acesteia.

*

„Nu există lucrare lungă decît cea pe care nu îndrăzneşti să o începi. Ea devine un coşmar” (Baudelaire).

*

A.E.: „Socoteală băbească. Act al ficţiunii, poezia are totuşi o trăsătură comună cu realul. Se refuză pînă la urmă unei explicaţii exhaustive. Travestiuri ambele ale enigmei ultime”.

*

„Don Juan e un Narcis, în fond, se iubeşte numai pe sine. Numărul legendarelor sale iubiri (1003) inspiră oroare fiindcă e un lucru comic şi e comic că s-a făcut o numărătoare acolo unde nu e nimic de numărat; numărul acesta ar însemna că Don Juan rămîne fără un «tu». Nu e un îndrăgostit. Don Juan nu are un «tu» nici printre bărbaţi. În preajma lui există doar un Catilion, un Leporello, un Sganarelle, niciodată un Horatio; bărbaţii îl evită; el e un om care nu îmbie la fraternitate, fie chiar pentru faptul că ar părea feminin printre bărbaţi” (Max Frisch).

*

Pentru copii, jocul nu e numai un mijloc de-a se pregăti pentru viaţa comună, ci şi un mijloc de-a o înfrunta, din intuiţia fiinţei că e o entitate aparte, pînă la gradul unei dramatice diferenţieri. Un exerciţiu prematur al inadaptării care se poate dovedi zadarnic, dar care poate ajunge în unele cazuri la catastrofă.

*

Scepticismul te apără de viaţă.

*

„Dacă fibra lor e generoasă şi nobilă, orgolioşii vor trebui să-şi pună în joc tot orgoliul ca să nu mai fie orgolioşi” (Monseniorul Ghika).

*

Critic de talent, X se opreşte în faţa inexprimabilului nu cu un pas înainte de a-l aborda ca atare, ci cu doi paşi. Eleganţă stilistică sau tactică a unei „sănătăţi” temperamentale?

*

Ne împiedicăm de lucruri tot mai mărunte, fără a ne da seama dacă ele ne caută din compasiune ori noi le căutăm străduindu-ne a realiza o compasiune faţă de ele.

*

Există o aroganţă a libertăţii, cu urmări ce pot deveni funeste. Exemplu: actul terorist din 7 ianuarie 2015, de la redacţia revistei pariziene „Charlie Hebdo”, soldat cu 12 redactori ucişi de către teroriştii islamici. Oribilă crimă, impresionant condamnată la scară mondială. Dar oare victimele au fost întrutotul inocente? Caricaturizînd figura profetului, au ridiculizat religia (indiferent care), id est o intimitate sacrală. N-aveau ceva mai bun de făcut? Măsura libertăţii să fie nemăsură? Din păcate, violenţei lor grafice li s-a ripostat cu o violenţă fizică, dar nu a fost prezent cinismul şi de-o parte şi de alta? E adevărat, ni s-a amintit că şi Sfînta Treime a făcut undeva obiectul unei imagini porno. Mediocră scuză. Din care motiv mi s-a părut de bun simţ gestul unei deputate în genere de bun simţ, Cristina Anghel, care nu s-a sfiit să declare pe blogul său, în pofida sloganului în vogă: Je ne suis pas Charlie.

*

18 ianuarie 2015. Rezervele de mai sus se confirmă. În ţările musulmane au loc mari manifestări, cîteva soldate cu victime omeneşti, provocate de apariţia unor noi caricaturi cu profetul Mahomed. Un conflict între confesiuni sau, cu precădere, unul între libertate şi bunul simţ?

*

De fapt, jocul francezilor de-a libertatea pare să fie unul imanent naţiei. Să fie vorba de un complex ce-şi caută remediul într-o exacerbare a raţiunii, ajungînd la contrariul acesteia? Şi n-am în vedere acum neapărat dezmăţul crud al revoluţiei, ci următoarele cuvinte ale lui Valéry: „Il s’agit d’un de ces détestables mots qui ont plus de valeur que de sens, qui chantent plus qu’ils ne parlent, qui demandent plus qu’ils ne répondent: de ces mots qui ont fait tous les métiers”. Nu se află aici conceptul libertăţii aidoma unei mănuşi în care-ţi vîri degetele cu atîta violenţă încît acestea o sfîşie, ieşind pe dinafară?

*

Uneori e mai avantajos să simţi cursivitatea vieţii, alteori e mai avantajos să simţi stagnarea vieţii. Prima ipostază favorizează frivolitatea, ispita amorală. A doua favorizează fixarea, interiorizarea, principiul moral. Să fie vorba în ultimul caz de o prudenţă cum un mijloc de apărare al vitalităţii descendente?

*

„Nu, Domnul, binecuvîntat fie Numele Său, nu a fost ceea ce în limbaj curent se cheamă «idealist», ci a fost materialist, întrucît a luat fără greş aminte şi în mod foarte deschis, foarte participatoriu la problema pîinii. Să fie oare această grijă – care-i şi a noastră – pentru pîine mărturisire de robie a pîntecului, de josnică preocupare animalică, de materialism grosolan? Problema o rezolvă în mod definitiv, cred, Nicolae Berdiaev. Problema pîinii, spune marele gînditor, problema pîinii pentru mine ca ins, care, nu mă ascund, sînt lacom şi cunosc tendinţa de a mă văicări şi a fi nemulţumit, este, da, o problemă materială. Dar pîinea aproapelui meu, continuă Berdiaev, nu mai e o problemă materială, ci o datorie spirituală. Să luăm, înfioraţi de respect, aminte la schimbarea de registru tonal: cînd sînt în joc eu cu nesaţul meu, eu individul cîrcotaş şi pofticios, pîinea e o problemă. Cînd mă preocupă însă pîinea aproapelui meu, problema devine datorie, saltă de pe tărîmul material pe cel spiritual. Iată cel mai bun răspuns dat falşilor idealişti. Dacă în loc de a mă plînge pe mine, îi deplîng pe cei lipsiţi, cîrteala se preface în compătimire şi ia cu totul altă înfăţişare. Şi le mai amintim aşa-zişilor idealişti că Domnul nu ni se dă nouă spre consumare în idealitate şi abstracţiune, ci la modul materialităţii: ca pîine şi ca vin. Şi ce sînt acestea de nu cele două elemente consubstanţiale vieţii: pîinea (preacuratul Trup), pentru întreţinerea vieţii, vinul (scumpul Sînge) pentru veselirea şi îndulcirea ei?” (N. Steinhardt).

*

Ziua în care te ocupi cu atenţie de lucrurile mărunte înseamnă că e una cel puţin acceptabilă.

*

Cînd un ins smerit declară despre altul că e smerit, se potenţează harul amîndurora. Cînd un ins vanitos declară despre altul că e vanitos, se potenţează păcatul amîndurora.

*

Stările afective, cu aerul adesea de-a ne dezorienta, atît de bîrfite, ne orientează în fapt fără greş. Reprezintă, în arcanele vieţii, un ghid inestimabil.

*

Poetul cu un facies încordat, absorbit de o trudă parcă nesfîrşită, cam fără vîrstă, dar suficient de sociabil în eleganţa contracţiei sale de aparenţă creatoare, cu aerul că se amînă mereu pe sine, parcă nepregătit a ceda textului care totuşi pare probabil, fie şi în siajul presupusei calităţi de poseur a presupusului său emitent.

*

„Credinţa puternică nu exclude păcatul, ci încearcă a-l înţelege, a-l asimila viului divin. Pînă şi în imperfecţiunile noastre sîntem o dovadă a lui Dumnezeu” (Monseniorul Ghika).

*

Să fixezi mereu, maniacal, termene nu e decît o dovadă a superficialităţii laborioase. S-ar cădea aşadar să nu le respecţi chiar totdeauna, dîndu-ţi întîlniri lejere cu tine însuţi.

*

A.E.: „Textele proaste lasă urme de murdărie. Răsfoindu-le, constaţi că trebuie să-ţi speli mîinile”.

*

„Scandalul timbrului cultural pare să se fi stins. Însă ceva continuă să ne obsedeze: nu pricepem nici în ruptul capului cum de nişte scriitori, altfel intelectuali străluciţi, pe care îi admirăm, ajunşi în postura aceasta de patroni de editură, au putut renunţa definitiv la cealaltă condiţie a lor, aceea de membri ai unei asociaţii scriitoriceşti, opunîndu-se cu atîta înverşunare ideii de timbru cultural. Să nu fie în stare să înţeleagă că acest timbru literar (pe care nu-l dau din buzunarul lor de editori, pe care-l plăteşte cititorul!) rămîne singura sursă legală de venituri pentru o întreagă categorie de creatori? (…) Nu ne explicăm cum de au pornit ei şi poartă cu atîta determinare acest război fratricid cu scriitorii, pentru neînsemnata taxă de 2 % aplicată la preţul de vînzare al cărţii şi, în schimb, nu se revoltă cînd librarii percep o taxă de 50 % şi mai mult din preţul cărţii. Cine ne va lămuri misterul acestei situări, are toată gratitudinea noastră” („România literară”, 2015).

*

Nu o dată un spirit creator, chiar solid articulat intelectualiceşte, păstrează ceva din avînturile unui autodidact. Acea prospeţime a căutării, smucitura naivă a experienţei mărturisite, zig-zagul stărilor emoţionale îi pot da alura unui perpetuu începător. A unui ins ce şchioapătă-n răstimpuri, deşi poate merge drept. Care-şi induce cutezanţa cu aceeaşi dureroasă încordare cu care-şi induce dubiul.

*

Pînă şi micile tristeţi pot fi geloase pe tristeţile mari.

*

„Cugetarea şi concepţia unui gînditor de rasă se fac vinovate de inconsecvenţe de obicei nu printr-un accident de logică, ci prin aceea că ele devin mai superficiale decît au fost pînă la un moment dat, sau mai adînci. În cazul din urmă inconsecvenţa dobîndeşte o superioară justificare” (Blaga).

*

A.E.: „Ţi s-a dat, dragul meu, o uniformă pe care eşti obligat s-o porţi mereu precum un portar de hotel: cea de critic şi atît. Înveşmîntat în ea, trebuie să primeşti oaspeţi de toată mîna. «Critic de întîmpinare», de!”.

*

Nu trădează oare pasiunile o grabă a spiritului faţă de sine însuşi? Un spasm al dorinţei de-a ajunge undeva?

*

A.E.: „Ştiai că Thibaudet a murit chiar în ziua naşterii tale, 16 aprilie 1936?”. Aflu abia acum, răspund uşor jenat de mina ironică a bunului meu amic.

*

Arta: iluzia unor supraomogenităţi.

*

A.E.: „Pinţochierii literelor noastre actuale. Cunoaştem vreo patru-cinci. Nu ştii ce înseamnă pinţochier? Călugăr bigot, făţarnic. De altfel cred că i-ai dibuit şi tu”.

*

„Absurd, numai tu eşti atît de pur” (Cesar Vallejo).

*

15 ianuarie 2015. La Realitatea tv., E. Simion: „Nichita Stănescu nu l-a mitizat pe Eminescu. L-a miticizat, de la Mitică. Îi spunea Conu’ Mişu”.

*

Încearcă să pună ordine în dezordine, tocmai pentru a o păstra ca atare.

*

19 ianuarie 2015. La un post tv., scurt şi cuprinzător: 1 % din populaţia globului deţine aproape 50 % din bunurile acesteia.

*

„Începînd acest articol, am impresia că mi s-a făcut o farsă sinistră şi că în loc de a scrie «serios» ar trebui să păstrez tot timpul un ton de glumă. Este fără îndoială cea mai sinistră farsă a Statului Cultural românesc – nu prin suferinţele pe care le provoacă, ci prin cinismul sau inconştienţa cu care a fost pusă la cale. Este vorba despre ultima măsură pe care Statul a luat-o pentru promovarea culturii: impozitul pe scris. Începînd cu acest an – anul cînd 93 de scriitori bulgari sînt ajutaţi să-şi ridice case, plătind aproximativ 3.000 de lei pe an – scriitorii români vor da bir 9 la sută din magnificele lor venituri literare. În anul cînd Ungaria a votat credite speciale pentru «ajutorarea oricărui intelectual care poate încă să scrie», în anul cînd Kemal Paşa a inaugurat Premiul Kopruluzade Mehmed Faud pentru literatură, în anul în care Mexico studiază legea pentru «evitarea şomajului lucrătorilor intelectuali» şi acordă fără umilinţe ajutoare scriitorilor şi gazetarilor loviţi de criză – în acelaşi an, Statul Român obligă pe scriitori să plătească impozit de 9 la sută din drepturile lor de autor! Stai şi te întrebi dacă nu cumva toţi oamenii care cîrmuiesc astăzi ţara şi-au pierdut minţile. Ce vrea să realizeze Ministerul de Finanţe prin acest nou impozit? Sumele care se încasează anual pentru drepturi de autor nu întrec cinci milioane de lei. Statul ar cîştiga deci vreo 450.000 de lei, o jumătate de milion de lei care se ia din şvarţul scriitorului, din bucata lui de pîine, din biletul lui de tramvai. Asta e tot. Nu mă revoltă cele cîteva mii sau sute de lei pe care fiecare din noi va trebui să le cedeze Ministerului de Finanţe. Mă revoltă cinismul cu care a cerut şi justificat acest nou bir. (…) Dintr-odată, Ministerul de Finanţe a descoperit că scriitorii sînt în acelaşi timp şi cetăţeni români. Şi, după cum se ia bir pe brînză sau pe crema de ghete, e logic să se ia bir şi pe poezie, nuvelă sau roman” (Mircea Eliade, exprimîndu-se încă în 1935 asupra actualului „timbru literar”!).

*

Totalitatea e un stimulent şi totodată o scuză. Fragmentul e o scuză care cu mai multă greutate ar putea deveni un stimulent. Dar atunci unul de prim ordin. Clipa favorabilă, fulguraţia, imprevizibilul său biruie de-atîtea ori asupra compoziţiei migălite în exces, a unui ansamblu factice. Instantaneele favorizate de inconştient, relevate de Breton, se arată confirmate de practica artistică în genere. E un multum in parvo pe care avangarda l-a etalat, dar nu l-a inventat.

*

Din programul zilnic. Dacă azi-mîine nu se întrevede nimic de făcut, ai şansa de-a lua contact cu un soi de infinit.

*

A.E., pus pe şotii: „Francezii au o predilecţie pentru metaforele militare. «La noi orice metaforă poartă mustăţi», scria Baudelaire. Mi-am dat seama că asemenea vorbe s-ar potrivi de minune confratelui Virgil D. Cînd, în versurile d-sale, dă glas amorului, vrea să-şi cucerească iubita «cu toate armele, cu toate gradele, în slujba-ntregului popor», nu-i aşa?”

*

Continui discuţia cu A. E. E o deformaţie profesională, îi zic. Pe la sfîrşitul anilor ‘50, putea fi întîlnit la Cenaclul literar din Oradea un preot pe nume Muşet, dacă-mi amintesc bine, care scria versuri. I se imputa faptul, impardonabil pe atunci, că în textele sale apar referinţe religioase şi i se recomanda cu insistenţă să cînte munca socialistă. Într-o bună zi, a venit în faţa noastră, radiind de bucurie: „Am scris o poezie despre seceriş”. Dar, ghinion, aceasta începea cu cuvintele: „Într-o zi de Sînt Ilie…”.

*

S-a mutat în credinţă, ca-ntr-o casă luxoasă.

*

Nuanţe: mulţumit de sine însuşi, mulţumit cu sine însuşi.

*

„În fiecare nerecunoştinţă zace, ascuns în adîncul ei, un secret ruşinos” (Monseniorul Ghika).

*

E arivist, dar şi snob pînă-n vîrful unghiilor. Interesant e faptul că snobismul nu i s-a manifestat de la început, cînd putea să-i strice imaginea oarecum modestă, convenabilă pentru a-i disimula pornirile ariviste. Cînd „s-a ajuns”, situîndu-se pe un platou care pare a-l satisface socialmente, abia atunci şi-a dat în vileag trăsătura snobă. Dacă ia masa cu alte persoane, la fiecare fel de bucate ţine să evoce alte bucate de care a avut parte pe meridiane străine, menţionate şi acestea cu scrupulozitate. La fiecare băutură îşi aminteşte licorile exotice cu care s-a delectat. Dacă i se oferă o ţigară, ţine să-şi arate erudiţia în materia mărcilor de ţigări de pe glob. Astfel arondat, dăruieşte lumii o satisfacţie de sine aproape suavă.

*

„Păstrează-ţi viciile care îţi sînt folositoare, dar lasă deoparte şi tonul şi aparenţele care te-ar face de rîsul lumii” (Diderot).

*

Nu cumva eul nostru are o natură disociabilă? Nu cumva e alcătuit din bucăţi care s-ar putea combina altminteri, intrînd în alcătuirea altor euri? Dacă e să credem în metempsihoză, aceasta nu ne-ar putea oferi mari surprize? În condiţiile unei „reprogramări” de identitate, unde ar rămîne conştiinţa actuală a eului că este eu? E o chestiune a cărei bulversantă extravaganţă apare sporită dacă ne referim la un aspect al viselor noastre şi anume acela că ne manifestăm uneori în ele printr-o pluralitate a fiinţei. Aceasta posedă simultan mai multe întruchipări. Stau de vorbă cu Celălalt (care, la rîndul său, poate fi multiplu), ca şi cum acesta n-ar fi decît o ipostază a mea. Fenomen consemnat de Freud: „Există (…) vise în care eul meu apare alături de alte persoane care prin dizolvarea identificării se dezvăluie ca fiind eul meu. (…) Pot să îmi reprezint în vis eul meu de mai multe ori, o dată direct, altă dată prin intermediul identificării cu persoane străine”.

*

Moment negru. Numai laturile tale de care eşti conştient că sînt slabe, îţi dau puţinele certitudini de care poţi avea parte.

*

„Lectura istoriilor şi romanelor serveşte să omoare timpul de calitatea a doua sau a treia. Timpul de calitatea întîi nu are nevoie să fie omorît. El ucide toate cărţile. Cîteodată zămisleşte unele” (Valéry).

*

Cu ocazia comemorării a 161 de ani de la naşterea lui Eminescu, maestrul cofetar Silvian Miron a lansat prăjitura „Mihai Eminescu”, la atelierul de ciocolată Choco Art din Constanţa. Oricum, un omagiu…

*

Un prilej de divorţ, în Japonia, cu o probă… ornitologică. O femeie a aflat că soţul său o înşeală datorită papagalului din odaie ce repeta vorbe precum te iubesc, divorţ, etc.

*

Cît de lesne se întîmplă ca spiritele superioare să idealizeze! „Ipocritul nu poate fi atît de integral rău sau stricat ca omul simplu”, consideră Valéry. „Iubesc snobii fiindcă sînt nevoiţi să-şi irosească atîta timp pentru a fi snobi, încît rămîne prea puţin ca să-ţi facă rău”, socoteşte Faulkner. Şi chiar o asemenea observaţie la Stendhal: „Frederic al doilea ştia că e mai bine să dai un răspuns prost decît să nu răspunzi deloc”. S-ar zice prin urmare că ar fi preferabil să scrii prost decît să nu scrii deloc…

*

Niciodată, de zeci de ani încoace, nu mă visez „acasă”. Toate visele mele înfăţişează o „deplasare”, proiectîndu-mă în locuri necunoscute ori în altele unde m-am aflat, dar cu imagini mai mult ori mai puţin diferite, uneori radical diferite de realitatea lor. Sceptic cum mă aflu în raport cu detaliile simbolisticii onirice, îmi dau seama cu toate acestea că e vorba de un protest implicit faţă de domiciliul meu actual. Călătoria devine astfel o tentativă subliminală de evadare. Tenace prin necurmată repetiţie. Curios, în Interpretarea viselor, Freud acordă motivului călătoriei o importanţă minimă.

*

„Cine nu-i mizantrop la patruzeci de ani, n-a iubit niciodată oamenii” (Chamfort).

*

Economia (superlativul ei: zgîrcenia) nu cumva e şi o reacţie la deconcertanta varietate a realului care ar putea fi asimilată unei risipe?

*

Se cuvine să-ţi forjezi astfel solitudinea încît ea să devină o virtute în sine.

*

Metafora posedă castitatea senzuală a unui fruct copt.

 

Revista indexata EBSCO