Oct 15, 2015

Posted by in Lecturi complementare

Maria Carpov – Prezenţa traducătorului: „subiectivitatea funciară”

carpovDominantele multiple, punctele de interes din textul propus de Felicia Dumas în cartea ei recent apărută (Le religieux: aspects traductologiques, Craiova, Editura Universitaria, 2014, 236 ) n-a simplificat deloc decizia în privinţa alegerii unui titlu pentru articolul meu, un titlu dotat cu funcţiile de orientare cunoaştere care-l definesc – în afara experienţelor ce desfid normele logicii… comune. Una din aceste multiple dominante este punerea în relief, prin mărci discursive sau de altă natură, aflate în textul-ţintă, şi care constituie, într-o organizare adecvată, o problematică multiformă, supusă unei analize pe care autoarea, valorizînd propria experienţă, care continuă, de traducător al unor texte de o anumită factură. Mărcile subiectivităţii traducătorului se află astfel, inerent, pretutindeni, şi în studiile Feliciei Dumas, încît prezenţa poate fi înţeleasă, fără nici un fel de exces de intensificare, ca omniprezenţă, ca trăsătură definitorie, constitutivă a actului traductiv.

Să spunem din capul locului că obiectul analizat, corpusul alcătuit de texte teologice cere o competenţă specială, pe lîngă cea lingvistică, indispensabilă, dar insuficientă, aşadar un traducător a cărui formaţie nu este una oarecare, redusă, nu rareori, la cunoaşterea, fie şi excelentă, a limbilor în contact. O privire asupra bibliografiei fiecărui capitol – şaisprezece „aspecte” – din cartea pe care o semnalez acum ne informează rapid că avem de a face cu un limbaj specializat, teologic, şi un traducător cu un profil intelectual corespunzător. Trăsăturile de identitate ca traducător ale acestui tip de texte trebuie să fie menţionate cu insistenţă pentru a stabili posibilitatea accesului la traducerea unui anumit fel de text: „aspectele multiple şi polimorfe ale faptului religios (…) un tip particular de discurs cu referenţial majoritar religios”, ceea ce înseamnă şi trăsături particulare la nivel lingvistic, precum şi socotirea spaţiului geografic-socio-cultural, factorii, agenţii angajaţi în actul traducerii fiind scriitorul, traducătorul şi cititorul, fiecare cu statutul său, cu „datele personale”.

Menţionarea chiar din „Cuvîntul înainte” a aspectelor punctual vizate, „reflecţiile teoretice”, precizările de ordin conceptual pornind de la propria experienţă, cea a traducătoarei Felicia Dumas, este pentru aceasta o primă condiţie de abordare corectă. Cititorul are prilejul de a aprecia întinderea ariei de competenţe – cele două limbi în contact, ştiinţele limbajului, cunoaşterea faptului religios: „Într-o viziune ideală şi cu totul subiectivă, sîntem de părere că cercetătorii preocupaţi de traducerea textelor religioase ar trebui să facă dovada unor competenţe religioase solide”, primite chiar din mediul în care au crescut şi s-au format cei ce optează pentru realizarea unor traduceri „speciale şi specializate”. Traducătorii îşi asumă o răspundere în calitatea lor de „transmiţători ai unui conţinut ideologic şi spiritual şi în cea de ambasadori ai unor culturi de natură opusă”, cazul traducerii unor texte de spiritualitate ortodoxă din română în franceză şi din franceză în română fiind unul exemplar.

Scopul cărţii este, precizează autoarea în notaţiile sale preliminare, acela de „a formula o serie de idei traductologice” generate tocmai de traducerea textelor religioase cu specific creştin ortodox, menite să asigure un transfer corect de spiritualitate, un anumit tip de mesaj. Aspectele sursă de reflecţie sînt dintre cele pe care autoarea le-a întîlnit în practica sa de traducător de astfel de texte: subiectivitatea traducătorului, rolul de mediator intercultural al acestuia, ezitările lui în optarea pentru anumite soluţii cerute, printre altele, de intertextualitate etc.

De o atenţie specială beneficiază într-adevăr, în diverse formulări, prezenţa subiectivităţii traducătorului în textele teologice ortodoxe, potrivit bineînţeles impresiei mele de cititor interesat de problematica respectivă. Capitolul VI, de pildă, pune cîteva chestiuni de principiu privitoare la „critica traducerii” şi la capacitatea ei de a alimenta aprofundarea acestei activităţi, a acestei căi de cunoaştere cu uriaşe posibilităţi; critica trebuie să intervină şi să fie simţită ca fiind „imperios” indispensabilă, să fie făcută de cineva cu multiple competenţe, aidoma traducătorului. Astfel se poate vorbi de „obiectivitatea-subiectivă”, obiectivitatea traducătorului sursă de subiectivitate, „un traducător scrupulos, preocupat de calitatea produsului său final”. Textul trebuie supus unei lecturi bine gîndită, o lectură obiectivă care să cauţioneze subiectivitatea obiectivă. De fapt, este problema complexă a subiectivităţii funciare caracteristică activităţii de traducere, recomandabilă fiind „o dreaptă măsură între un perfecţionism împins prea departe (…) şi un laxism prea încremenit”.

Capitolul VII este explicit axat pe „subiectivitatea traducătorului de texte de teologie ortodoxă”, redarea directă a experienţei personale, versiunea în limba română a unui text din franceză, scris şi publicat recent (2013) de o somitate occidentală a ortodoxismului, părintele arhimandrit Placide Deseille. În traducerea textelor de teologie obiectivitatea este/trebuie să fie dominantă, urmele, mărcile subiectivităţii discursive („subiectiveme”, cf. Catherine Kerbrat-Orecchioni, 1980) ale traducătorului fiind mai curînd rare, discrete, involuntare. Ea se manifestă mai evident în dimensiunea paratextuală, în cea intertextuală. Subiectivitatea, oricum s-ar manifesta ea sub raportul intensităţii, al vizibilităţii, este pretutindeni, în funcţie şi de voinţa, intenţiile traducătorului, de atitudinea lui în diferitele circumstanţe create în textul sursă. O posibilitate de înmulţire a mărcilor subiectivităţii, apariţia subjectivemelor aşadar, este şi factura relaţiei care se stabileşte cu autorul textului-sursă, aspect evocat şi examinat atent de Felicia Dumas raportîndu-se la comunicarea sa „privilegiată” cu părintele Placide Deseille.

Capitolul VIII are ca obiect de reflecţie situaţiile în care traducătorul trebuie să găsească soluţii pentru redarea Intertextualităţii. Mai întîi, trebuie s-o descopere, situaţie, cf. supra, determinată de formaţia profesională, de cultura, de lecturile traducătorului – „un cititor privilegiat” – sînt hotărîtoare. Intertextualitatea poate fi biblică, patristică şi liturgică, într-o clasificare a autoarei care se referă, şi de data aceasta, la propria experienţă de traducător.

Aprecierile, evaluările formulate în textele traduse operează, sînt menite să ducă la schimbări intelectuale şi spirituale în cititorii lor, aspect de maximă importanţă, motivare precumpănitoare. De aceea „traducătorul trebuie să aibă cunoştinţe temeinice pentru a face faţă provocărilor constituite de echivalenţele între diferitele forme ale intertextualităţii manifestate în textul-sursă. Biografia de traducător trebuie să cuprindă o iniţiere de natură complexă, biblică, patristică şi liturgică, atestînd competenţele unui specialist, dar şi o anumită perspicacitate ce-l ajută la reperarea aluziilor şi a referinţelor mai puţin explicite…”

Celelalte capitole nu sînt mai puţin recomandabile pentru o abordare sau o interpretare, receptare din perspectiva subiectivităţii: dubla mediatizare asigurată de traducător, de „traducătorul ideal”, prezent în părintele Placid, un „excelent mediator”, acel ambasador cultural într-o ipostază mult rîvnită.

Istoria „bogată şi pasionantă” a retraducerilor liturghiei euharistice adaugă acestui demers o dimensiune diacronică, „de durată destul de lungă”, pentru trecerea în limba franceză, începînd cu secolul XIX. Capitolul XI reţine cîteva momente esenţiale din această „istorie”, importante din perspectiva prezenţei semnelor subiectivităţii fiind şi „motivaţiile personale sau comunitare aduse de traducători, chemaţi să redea specificitatea cultuală şi culturală a textului tradus în limba franceză (La Liturgie de Saint Jean Chrysostome) înţelegînd „nevoile lingvistice” aflate la originea propriului demers: retraducerea ca necesitate. Capitolul XIII vine cu multe alte date în sprijinul aceleiaşi situaţii obiective(?). Încă o dată poate fi apreciată întinderea şi profunzimea cunoştinţelor unui traducător specializat, preocupat, „hărţuit” de întrebarea „cum trebuie tradus?”, raţiunile, motivaţiile declanşatoare fiind din nou amintite, suplimentar explicate. Gestionarea ezitărilor de către traducătorul de texte religioase de spiritualitate ortodoxă (capitolul XVI) se înscrie, cu deplină justificare, printre formele pe care le ia subiectivitatea, de orice natură, în textul-ţintă.

Studiile oferite de cartea Feliciei Dumas, ferm centrate pe un anumit aspect care precizează limitele obiectului propus analizei, participă la alcătuirea unui ansamblu datorită tocmai subiectivităţii căreia, sub diferite manifestări, apte de denumiri particulare disponibile în ştiinţele limbajului, îi servesc de suport.

 

Revista indexata EBSCO