Oct 15, 2015

Posted by in EDITORIAL

Eugen Negrici – Însemnări

24 aprilie 1980 A murit acum trei zile (că sufletul nu avea cum să şi-l dea) Sartre. Aleg din caietele de însemnări mai vechi cîteva fraze sartriene despre om în general şi despre scriitor în special.

„Individul este responsabil totdeauna de ceea ce s-a făcut din el – chiar dacă el nu poate face nimic altceva decît să-şi asume această responsabilitate.”

„Omul este o pasiune inutilă.”

Omul: „acest mare animal divin şi fără dumnezeu”.

Scopul scriitorului (după Sartre) e să facă din „son être-dans-le langage expression de son être-dans-le monde” (Situations)

„A scrie este a te pune în cauză şi a pune în cauză scriitura însăşi”

„Orice scriitor desemnează, demonstrează, ordonează, refuză, interpelează, imploră, insultă, convinge, insinuează.”

 

27 iulie 1980 Unul din fraţii tatălui a crescut de mic un pui de găină, investind în el iubirea lui de copil. Puiului i-a zis Leonida – după numele unuia din avocaţii bunicului. Lumea ţărănească nu e sentimentală şi cocoşelului – devenit cocoş – i-a venit rîndul să fie sacrificat în locul unei găini ouătoare. Cînd s-a întors acasă – povestea taică-miu, reţinîndu-şi cu greu emoţia, deşi trecuseră şaptezeci de ani şi mai bine de la întîmplare – şi cînd a văzut trupul frăţiorului lui l-a apucat un plîns disperat. Noi – spunea tata – gîndindu-se la ceilalţi patru fraţi – eram cu ochii pe el, îngroziţi de ţipetele, văităturile şi de gesturile lui nefireşti. A luat în braţe trupul şi capul cocoşului (pe care tot încerca să le unească), a sărit pîrleazul din spatele casei şi a început să alerge, hohotind, spre Coasta Ularilor, şi apoi în jos spre o vale cu mărăcini înfloriţi.

L-am găsit leşinat sub nişte crengi aplecate, ţinînd la piept pe Leonida, prietenul lui. Sora noastră cea mare, care era inimoasă, a luat repede o hotărîre. A scos încet trupul cocoşelului şi capul acestuia de la sînul lui şi ne-a făcut semn nouă, băieţilor, să îl luăm şi să-l îngropăm, repede, undeva, cît mai departe de casă. Cînd s-a trezit şi cînd ne-a întrebat de Leonida i-am spus că habar nu avem ce s-a întîmplat, că pe el l-am găsit singur, adormit sub o tufă. Şi că pe Leonida Doamne-doamne cel bun l-a ridicat la cer la el.

*

„Stăm între da şi nu, la ghici, că aşa sînt vremurile.” (auzită de mine la o inspecţie de gr. 1 în Dolj)

 

1981

Dacă e adevărat că, prin noi, natura se transformă continuu în cultură, epocile ar trebui evaluate după cît au izbutit în acest sens să facă. Chiar şi personalităţile. Fericită ipostaza – apusă de mult – a culturalizatorului, a îmblînzitorului de stihii, a creatorului de forme. Astăzi nu mai avem cine ştie ce şi cît de transformat, de formulat. Ne este dat să zărim, peste tot, reluări, variante, versiuni, ramificaţii, încropiri analogice, analogii, analogii. Barthes avea dreptate să exclame înciudat: „omenirea pare condamnată la analogie” şi să remarce strădania artiştilor adevăraţi de a o aboli.

22 martie 1981 Deşteptătorul meu: scrîşnetul robinetelor ce se deschid, aproape simultan, la toate etajele blocului, şi vuietul apei din căzile ce trebuie umplute repede-repede pînă nu se opreşte. Cu lumina e mai greu.

*

Bucureşti, 1-3 iulie 1981

Şedinţă de alegeri la Uniunea Scriitorilor. Prima la care asist. Luările de cuvînt – în limita ţăţăriei: şicane mărunte, ricanări, puneri la punct retorice sau numai viclene. Confruntarea cu „politicul” amînată sau obnubilată de jerbele efectelor retorice – căutate de dragul efectelor de către vorbitori. Toate momentele-cheie pierdute, începuturile de confruntare – abandonate sub povara dulce a frazelor frumoase.

– Am avut două momente de groază:

  1. În una din pauze a pus ochii pe mine Nina Cassian. A venit hotărîtă spre grupul în care eram, m-a luat de mînă şi m-a plimbat aşa printre zecile de inşi care fumau, bîrfeau şi se zgîiau, mimînd un oarecare interes pentru cărţile unei librării ambulante. Eram, nu-i aşa, noul ei trofeu.
  2. Am ieşit, la un moment dat, să dau un telefon de la o cabină din apropierea sălii care se afla pe latura de nord a palatului regal. La întoarcere, după ce am fost, din nou, legitimat la intrare, am dat cu ochii de vînzătoarea de la librăria improvizată în hol. Era o fată nu foarte frumoasă, dar care părea făcută din porţelanul dinastiei Ming. I-am făcut cîteva complimente răsfoind mecanic cărţile expuse şi am plecat rumegînd gînduri necurate. Deschizînd, distrat, uşa sălii de şedinţe – sau ceea ce credeam că e – am rămas fără grai. Într-o încăpere lungă, care părea un fost coridor al palatului regal, erau aşezaţi la mese 10-20 de inşi cu căştile la urechi şi cu privirile spre foile de hîrtie pe care notau, din cînd în cînd, cîte ceva. Deasupra fiecărei mese, fixate pe peretele din faţă, se aflau cîte două role mari în mişcare. Mi s-a părut că revăd o scenă dintr-un film de spionaj şi, cam speriat, dar mulţumit că nu fusesem observat, am închis binişor uşa şi am bîjbîit năuc după intrarea în sala mare de şedinţe. Mi-am regăsit repede locul, căutînd din ochi profilul lui Caraion. Lîngă el apucasem să stau de la începutul şedinţei.

 

Aprilie, 2009Compleo fossam

După nu mult timp de la faimoasa şedinţă, am realizat cum am fost manipulaţi şi cît de uşor am căzut în cursă şi am acceptat „soluţiile” partidului, sprijinite, indirect, tocmai de cei mai vehemenţi „luptători pentru libertate” dintre noi. Cînd mi-am citit dosarul de urmărire, am remarcat că unul dintre informatori, cu nume de cod Arthur, era din Bucureşti. După cîţiva ani, am aflat că Arthur nu era altul decît Caraion. De ce o mai fi avut nevoie de atîta aparatură şi de atîtea costisitoare mijloace tehnice securitatea nu ştiu!

*

Retrăiesc, prin Sallustiu, atmosfera anilor 50: „Iar cînd avea mai puţine prilejuri de rele, căuta că atît mai mult ca ei să prindă în cursă oameni fără vină, de-a valma cu cei vinovaţi şi să-i sugrume; bineînţeles, căuta să-i facă mai degrabă răufăcători şi cruzi fără pricină decît să i se moleşească braţele şi curajul. (Sallustiu, p. 87)

…„se grăbeau, tremurau de frică, nimeni nu mai avea destulă încredere nici în locuri, nici în oameni, nici nu se aflau în război, nici nu se bucurau de binefacerile păcii, fiecare îşi măsura primejdiile cu propria sa teamă”. (Sallustiu, p. 99)

 

Revista indexata EBSCO