Oct 15, 2015

Posted by in Interviu

O convorbire cu Edgar Morin despre Stéphane Lupasco şi terţul inclus

Am lăsat maniera de evidenţiere a lui BN, adică în text cu italice titlul de revistă e drept etc 

Basarab Nicolescu: În noiembrie 1968 soseam din România şi, foarte repede, am întîlnit patru personalităţi ale exilului românesc, între care Lupasco. Aşa am auzit pentru prima dată numele tău. Nu ştiu dacă ţi-am spus-o deja, dar Lupasco a fost cel care m-a incitat să-ţi descopăr opera. Am înţeles că era între voi o adevărată comunitate de gîndire.

Am aflat şi că Stéphane a colaborat la revista ta Arguments, la care erai director administrativ. E vorba de „Systémologie et Cosmogonie”, articol publicat în numărul 24 din Arguments, în 1961, consacrat problemei cosmologice. Se găsesc în acelaşi număr studii de Kostas Axelos, Werner Heisenberg, Martin Heidegger şi Roger Munier, acelaşi care s-a impus mai apoi ca traducător al marelui poet argentinian Roberto Juarroz. Poţi, oare, să evoci interacţiunea voastră cu ocazia acelei colaborări a lui Lupasco la Arguments?

Edgar Morin:     E vorba mai degrabă de influenţa lui Lupasco asupra mea. Nu-mi mai amintesc exact cronologia, dar, începînd din clipa în care am citit una din cărţile sale, am fost frapat de concepţia sa fundamentală despre contradicţie, principiul antagonismului şi relaţia dintre actual şi virtual. În fond, trebuie să spun că, sub un alt nume, este ideea pe care am reluat-o în ceea ce numesc dialogica, pentru că dialogica presupune o relaţie în acelaşi timp complementară, antagonistă şi, eventual, concurenţială. Cred că e cumva principiul lui Lupasco, diferit de dialectica lui Hegel, şi de aceea am numit-o dialogică, mai apropiată de viziunea lui Heraclit decît de viziunea dialectică şi hegelo-marxistă care presupun mereu o depăşire. Altfel spus, ceea ce era interesant e că nu exista acea depăşire hegeliană, dar exista tensiunea opuşilor, care însă era creatoare, fundamentală şi necesară.

Atunci trebuie să spun că eu personal, fără îndoială fiindcă am avut întotdeauna sentimentul pe care îl exprimă atît de bine şi Pascal şi Niels Bohr, anume că opusul unui adevăr profund nu este o eroare, ci un adevăr contrar, nu mă puteam împiedica să asociez termeni contradictorii. Asta m-a atras imediat şi spre Heraclit şi spre Pascal.

Prin urmare, am fost uluit să găsesc această expresie puternică la Lupasco, tratată în domeniul fizic, unde tocmai o astfel de viziune nu era cunoscută; e cu totul diferit de punctul de vedere al lui Niels Bohr, care constată că nu putem rezolva contradicţia dintre undă şi corpuscul, şi că trebuie să o admitem mai degrabă, decît să căutăm altceva, o depăşire. Altfel spus, Bohr ajunge la o constatare importantă, în vreme ce Lupasco elaborează un principiu. Şi asta m-a marcat; poate că nu a fost vorba de interacţiune, dar a existat acţiune a lui Lupasco asupra mea.

  1. N.: Îţi aminteşti de prima ta întîlnire cu Lupasco? Era înainte de 1961, cu siguranţă.
  2. M.: Cred că a fost înainte, pentru că probabil i-am exprimat, în scris fără îndoială, admiraţia şi interesul meu. De aceea eram interesat să-l fac să colaboreze la Arguments. Ştiu că l-am întîlnit de mai multe ori. Prima dată, nu o pot reconstitui în amintire. Era probabil prin 1956, sau puţin înainte, pentru că Lupasco mi-a citat numele prin ‘56. Sigur ne-am întîlnit înainte, pentru că eu l-am cunoscut pe Lupasco prin scrierile lui, dar el nu m-a cunoscut prin lucrările mele, care erau de o natură diferită la vremea aceea. Publicasem Le cinéma ou l’homme imaginaire (Filmul sau omul imaginar) şi L’Homme et la mort (Omul şi moartea). Deci Lupasco nu m-a cunoscut prin textele mele, eu îi cunoşteam scrierile şi am vrut să-l întîlnesc.
  3. N.: Data este importantă, pentru că în 1951 Lupasco publica Principiul antagonismului şi logica energiei, unde, pentru prima oară, introduce explicit terţul inclus.
  4. M.: Probabil că am citit-o destul de repede, prin anii cincizeci.
  5. N.: Am găsit în arhivele lui Lupasco o vedere pe care i-ai trimis-o din Bretania, pe 6 iulie 1965. Îi scrii: „…sper să vă văd, sunt curios şi nerăbdător să aflu ce-mi veţi spune pentru a-mi completa introducerea”. Deduc de aici că relaţiile voastre au continuat să se dezvolte după colaborarea la Arguments.
  6. M.: Fără îndoială, devreme ce scrisorile o dovedesc. Dar vorbesc de introducerea mea! Ce introducere?
  7. N.: Nu ştiu.
  8. M.: Vrei să repeţi finalul?
  9. N.: Da: „…sper să vă văd, sunt curios şi nerăbdător să aflu ce-mi veţi spune pentru a-mi completa introducerea”. Pe 6 iulie 1965.
  10. M.: E curios, pentru că am publicat atunci o introducere la Une Politique de l’homme (O politică a omului). Pentru a-mi completa „introducerea”, făceam un studiu în Bretania. Toate astea sunt puţin misterioase pentru mine; i-oi fi dat vreun text ca să-l citească; ca să-mi spună părerea lui? Am un lapsus.
  11. N.: Am găsit, tot în arhivele Lupasco, documente care par să arate că relaţiile voastre au cunoscut o oarecare răcire. Şi presupun că Marc Beigbeder nu era străin de această înstrăinare. Pe 20 septembrie 1971, într-o scrisoare cu antetul CECMAS (Centre d’Etudes des Communications de Masse), echipa de cercetare asociată CNRS, îi scrii, în legătură cu numărul din Communications la care Lupasco colabora printr-un articol intitulat La logique de l’événement (Logica evenimentului)
  12. M.: Eu i l-am cerut. E un număr despre eveniment pe care l-am organizat în Communications.
  13. N.: Cred că a apărut în 1973. Îţi închei scrisoarea astfel: „Vă rog să-mi răspundeţi la CECMAS, precizînd pe scrisoare „Communications”, pentru dl. Burgelin…”
  14. M.: Care era secretarul de redacţie.
  15. N.: „Sunt constrîns, pentru că am lucrat toată vara, să mă retrag de urgenţă, la ordinul medicului”. Cred că era o formulă diplomatică. În aceeaşi scrisoare, îi propui un anumit număr de supresiuni în articolul său. În orice caz, pe 19 februarie 1972, Lupasco îţi scrie o scrisoare uşor amară, în care se simte în acelaşi timp întreaga apreciere pentru opera ta. Îmi permit să citez un lung pasaj din această scrisoare, care mi se pare important în contextul întrevederii noastre.

„Dragă Edgar Morin,

Tocmai am citit cele două texte pasionante pe care le-aţi publicat la începutul şi sfîrşitul acestui număr din Communications, care îmi pare, chiar şi la o primă vedere, de mare interes. Plăcerea mea a fost cu atît mai vie cu cît nu mi se pare că diferenţa ar fi atît de mare între plugul pătrunzător cu care araţi acest vast cîmp al informaţiilor şi aparatul logicii mele generale a contradictoriului.

De aceea nu vă ascund surpriza mea în faţa acelei stinghereli pe care păreţi să o fi resimţit la inserarea articolului meu… în acest număr consacrat evenimentului. Vorbiţi despre o confuzie. Într-adevăr, există una. Ştiaţi prea bine atunci cînd m-aţi solicitat, deoarece aţi citit mai multe cărţi de-ale mele, aţi şi publicat în revista Arguments, în 1961, articolul meu intitulat Sistemologie şi Cosmogonie, ştiaţi deci la ce să vă aşteptaţi.

Dar văd că mă situaţi acum printre raţionalişti, ba chiar printre raţionaliştii metafizicieni (care mă detestă, fie ei şi microfizicieni, fiindcă au rămas blocaţi în logica clasică a non-contradicţiei şi identităţii), şi aici e confuzia”.

Iar la sfîrşitul scrisorii, sale Lupasco adaugă:

„Vă zbateţi, cu o extraordinară şi eroică subtilitate, între un abisal paralelism leibnitzian, fără armonie prestabilită, al necesităţii şi contingenţei nedeterminate, improbabile şi totuşi constructive, şi logica contradictoriului, care le înglobează şi le leagă. Dar eu cred că pînă la urmă punctele noastre de vedere se vor apropia. De aceea, aş dori să continui această foarte importantă controversă şi să vă revăd în curînd.

Al dvs., cu vie prietenie,

Stéphane Lupasco”.

Poţi să-mi spui care era, din punctul tău de vedere, confuzia de care vorbeşte Lupasco?

  1. M.: Ar trebui să regăsesc remarcile pe care le-am făcut pe marginea acelui articol. Pentru că, în fond, dacă a existat vreo neînţelegere, din cîte îmi dau seama, se leagă de cele cîteva remarci critice pe care le-am făcut la adresa anumitor aspecte din articolul său. Presupun.
  2. N.: Nu aveaţi vreo contradicţie fundamentală pe vremea aceea?
  3. M.: Nu. Dacă vrei, la un moment dat, critica mea la adresa lui Lupasco (deşi cuvîntul „critică” nu e potrivit, pentru că nu e vorba de o critică de idei) se referea mai mult la faptul că opera sa era extrem de repetitivă. Desigur, varia cîmpul de aplicaţie, dar regăseai acelaşi mecanism în funcţiune. Însă nu cred că am formulat această critică, fiindcă se pare că vorbisem de raţionalism. Atunci, cam asta trebuie să fi fost: am citit şase, şapte cărţi de Lupasco şi după aceea am simţit un fel de saturaţie. Aveam impresia că se punea în funcţiune mecanismul şi se efectua aplicaţia, or asta mă atingea mai puţin. Fecunditatea descoperirii gîndirii sale mă lovise o dată şi nu se mai manifesta printr-o nouă fecunditate, după părerea mea, îndreptăţită sau nu. Asta resimţeam. Poate că în acel articol, unele formulări mi s-au părut raţionalizatoare, nu mai ştiu!
  4. N.: În scrisoarea sa, Lupasco spune: „Fără îndoială, v-a deranjat cuvîntul determinism, în legătură cu evenimentul. Dar, mai întîi, o logică nu este o metafizică. Pe de altă parte, de-a lungul lucrărilor mele, nu am făcut decît să degajez logica antagonismului şi complementarităţii contradictorii …”
  5. M.: Sunt două tipuri de probleme: una la nivelul cuvîntului determinism, cealaltă la nivelul cuvîntului metafizică. „Determinism”, e foarte posibil, pentru că în fond, pentru mine, ideea de a face acel număr despre eveniment însemna cumva să fac să ţîşnească un refulat, care era nu doar refulatul ştiinţelor fizice, ci şi al ştiinţelor umane, al istoriei. Era încă epoca în care istoria, sub influenţa Şcolii Analelor, era un fel de istorie de determinisme economico-sociale şi unde evenimentele, adică războaiele, bătăliile, domniile, erau considerate ca o spumă a istoriei. Dar scopul meu, cînd am conceput acest număr, era să le demonstrez reprezentanţilor ştiinţelor umane şi sociale, pe fondul reabilitării evenimentului de cître ştiinţele fizice, că suntem un univers care începe cu un eveniment, cu un început. Devreme ce există nenumărate evenimente cosmice, apariţia vieţii este un eveniment, termodinamica prigoginiană însăşi arată că există bifurcaţii, evenimentul e reabilitat în ştiinţele fizice, contingentul sau aleatoriul sunt reabilitate în ştiinţele fizice, de ce acest determinism în ştiinţele sociale şi umane? O ştim de cînd l-am citit pe Shakespeare: istoria este ca o poveste istorisită de un nebun furios. Era perspectiva mea filosofică. Este posibil să mi se fi părut că văd cumva prea mult determinism şi să fi reacţionat. De exemplu, Pierre Thuillier s-a supărat pe mine. Cînd pregăteam acele numere în care mă investeam mult, atît Communications cît şi Arguments, jucam puţin rolul lui Jean Paulhan la NRF: luam articolele şi le făceam anumite remarci autorilor. Nu doar pentru a-mi prezenta punctul de vedere, ci şi pentru ca opera lor să se desăvîrşească, să-şi dezvolte gîndirea, să evite prea multe repetiţii. Deci îmi asumam un rol, iar în acest număr despre eveniment, m-am investit foarte mult. I-am făcut deci cîteva remarci lui Thuillier în legătură cu articolul său pe tema determinismului. Poate că avea un punct de vedere care nega importanţa evenimentului, cert e că a replicat: „Dacă aşa stau lucrurile, îmi retrag articolul”. Şi s-a supărat. Lupasco nu şi-a retras articolul, pentru că a apărut.
  6. N.: Adevărul e că articolul lui Lupasco, publicat în numărul 18 din Communications a cunoscut un real succes. Astfel, Olivier Burgelin i-a cerut acordul de traducere pentru editura italiană Bompiani, pentru revista mexicană Dialogos, pentru editura braziliană Vozès. Fragmente din acel număr au fost traduse în mai multe ţări ale lumii. În trecere, amintesc că am observat că antetul scrisorii lui Burgelin era, tot în 1973, cel al CECMAS, în vreme ce în 1974, deodată, apare un nou acronim, CETSAS (Centre d’Etudes Transdisciplinaires – Sociologie, Anthropologie, Sémiologie), eveniment important în istoria transdisciplinarităţii. Dar să trecem la o întrebare pe care şi-o pun mulţi cititori ai operelor voastre respective: ce distinge cu adevărat dialogica ta de filosofia terţului inclus a lui Lupasco?

 

 

Edgar Morin şi Basarab Nicolescu în timpul congresului internaţional

„La confluenţa a două culturi – Lupasco astăzi”, UNESCO, Paris, 24 martie 2010

 

  1. M.: Ce o distinge fundamental? Nu văd vreo distincţie fundamentală. Există cuvinte care sunt folosite în mod diferit, deci care dau o orientare diferită. Dacă mă gîndesc, de exemplu, la problema terţului inclus: eu, spre deosebire de Lupasco şi de tine, nu vorbesc despre logica terţului inclus. Poate că în privinţa acestui cuvînt, „logică”, există o diferenţă.

Mă gîndesc că în toate problemele profunde şi importante, oricare ar fi domeniul, logica clasică, axiomele aristotelice nu funcţionează. Suntem obligaţi să recurgem la formulări contradictorii în care terţul este inclus. Ideea mea, pe care am dezvoltat-o în cartea despre idei, este că această logică aristotelică e valabilă în mod segmentar, în segmentele discursului, este valabilă retrospectiv pentru a verifica înlănţuirea discursului, dar nu este valabilă pe ansamblu. O să-ţi dau exemplul pe care îl dau adesea. Iau formula heracliteană „să trăieşti din moarte, să mori din viaţă”. Este o formulă absolut paradoxală, pentru că cele două noţiuni se resping în mod absolut şi totuşi pot fi integrate din momentul în care explici cum celulele reconstituie proteine, cum organismul creează noi celule după moartea celulelor, în ecosisteme, cum lanţul se reface prin moarte. Este o expresie cu totul paradoxală, pentru că putem spune, împreună cu Bichat, că viaţa este ansamblul a ceea ce rezistă morţii, dar adăugînd: inclusiv moartea. Dar această idee paradoxală şi pe care nu o poate înţelege logica clasică, eu o pot formula segment cu segment utilizînd numita logică clasică.

Şi ajung astfel să justific, tot pe plan logic, de ce nu poate exista o logică a terţului inclus, după părerea mea. Logica clasică este prescriptivă sau prohibitivă: ea îţi interzice să faci o operaţie sau alta. Or, nu există vreo logică prescriptivă a terţului inclus. Nu poţi spune că, în orice situaţie, această foaie de hîrtie este şi o pijama. Banalitatea, trivialitatea, gîndirea fragmentară ascultă de logica aristotelică. Terţul inclus se impune atunci cînd apare un anumit tip de problemă profundă.

Şi iată de ce recunosc necesitatea introducerii acestui terţ, a depăşirii acestei constrîngeri a logicii care împiedică orice contradicţie, dar, spre deosebire de tine şi de Lupasco, eu nu spun că o logică sau o filosofie se poate defini prin terţul inclus.

  1. N.: Şi totuşi erai foarte atras de teorema lui Gödel. Pentru că aici e punctul esenţial: această structură organizaţională a logicii terţului inclus este de tip gödelian. Ea nu se închide niciodată.
  2. M.: Desigur. Dar Gödel ajunge la un principiu de incertitudine. Adică spune că sistemul nu poate da seama de el însuşi prin propriile sale mijloace. Nu ştim dacă este consistent şi nu ştim dacă comportă o contradicţie. Primul punct: incertitudinea.

Al doilea punct: se poate, totuşi, concepe un metasistem mai bogat, care poate conţine sistemul şi care evident, se va deschide la infinit. Dar atunci, acolo, eu nu văd expresia unei logici specifice terţului inclus.

  1. N.: Decît dacă introducem noţiune de niveluri de realitate care, într-adevăr, lipsea pe vremea aceea din filosofia lui Lupasco.
  2. M.: Ader cu totul la această idee de deschidere pe car o vedem conturîndu-se la Gödel. Dar, desigur, tu poţi spune că realitatea microfizică, cu calităţile, caracterele, viaţa sa proprie, ontologia sa proprie, este inclusă în realitatea noastră mezofizică. Există acolo, într-adevăr, o contradicţie. Dar la urma urmei, această contradicţie nu e adusă neapărat de o logică care era prezentă aprioric. Ea s-a ivit pornind de la cunoaşterea microfizicii.
  3. N.: Cred că aici atingi într-adevăr o problemă important de confuzie legată de opera lui Lupasco, confuzie care se manifestă şi într-o carte recentă, inedită, Fiinţa şi cunoaşterea, a unui poet dispărut foarte tînăr, Benjamin Fondane, gazat la Birkenau în 1944. Fondane nu vede aspectul ontologic al operei lui Lupasco. Din cauza acestei confuzii prefer să vorbesc despre filosofia terţului inclus şi nu doar de logica terţului inclus, căci această logică are o componentă ontologică fundamentală. Altfel, aş fi întru totul de acord cu tine.

Este interesant să luăm în consideraţie, în contextul acestei întrevederi, opera ta monumentală, La Méthode (Metoda). Paisprezece ani separă primul volum La Nature de la nature (Natura naturii), apărut în 1977, de ultimul, Les Idées – leur habitat, leur vie, leurs mœurs, leur organisation (Ideile – habitatul, viaţa, moravurile, organizarea lor), apărut în 1991. Lupasco figurează la loc de frunte în bibliografia primului volum, apoi dispare în mod curios din al doilea şi al treilea volum, pentru a reapărea în fine în ultimul, unde scrii, la pagina 201, „Dialogica este tocmai terţul inclus …” Între timp, l-ai citat şi în Science avec conscience (Ştiinţa cu conştiinţă), apărut în 1982.

Nu-ţi ascund bucuria mea cînd am văzut că îi acorzi din nou lui Lupasco şi filosofiei sale a terţului inclus un loc important în gîndirea care contează în acest sfîrşit de secol. Înseamnă, oare, că odată cu trecerea timpului, punctele voastre de vedere s-au apropiat, conform predicţiei făcute de Lupasco, în scrisoarea pe care ţi-a adresat-o pe 19 februarie 1972?

  1. M.: O să-ţi spun mai întîi că mi s-a părut necesar, în primul volum, care este esenţialmente o reflecţie asupra lumii fizice, să-l citez pe Lupasco, mai ales pe acel Lupasco pe care îl citisem cel mai intens. Al doilea volum l-am făcut îndeosebi plecînd de la referinţele şi de la literatura biologică pe care am studiat-o. Poate că această operă nu era prezentă în memoria mea, pentru că acolo se afla primul Lupasco. Nu e o înstrăinare, în opinia mea, e o scăpare. E o scăpare, ca atîtea altele. De exemplu, mulţi din autorii pe care i-am citit înainte de a începe călătoria Metodei, să spunem că i-am citit înainte de anii ‘69-’70, şi care m-au marcat puternic, dar despre care nu am luat notiţe, sunt absenţi din bibliografie. Şi mi s-a semnalat şi absenţa lui Piaget. Şi de ce nu vorbiţi şi de cutare? Eu nu am făcut o bibliografie în stil universitar. Am făcut multă bibliografie citînd pagina şi toate referinţele bibliografice, dar nu am căutat să fac o bibliografie exhaustivă. Explorez un teritoriu şi îndată ce ajung la lecturi redundante, unde nu mai aflu nimic despre problema respectivă, le las baltă şi nu-mi mai continui bibliografia. Deci bibliografia mea nu este coerentă. Nu cred că m-am îndepărtat de Lupasco, în al doilea şi al treilea volum. Dar odată ce am abordat logica, în al patrulea, nu puteam să nu reconsider aceste lucruri şi să nu spun „dialogica este terţul inclus”. Nu puteam să nu o fac.
  2. N.: Să încheiem cu o problemă considerată de actualitate. Fără a ne lua propriile dorinţe drept realitate, cred că putem afirma că, după o lungă a doua moarte, făcută din tăcere stingherită, opera lui Lupasco cunoaşte acum o adevărată renaştere. Colocviul organizat la Institut de France în martie 1998, stă mărturie despre această evaluare critică, departe de orice celebrare linguşitoare a operei lui Stéphane Lupasco. Fapt la fel de remarcabil, tinerii filosofi şi oameni de ştiinţă îl redescoperă pe Lupasco, fenomen pe care l-am putut constata, cu o anume mirare, datorită forumurilor de discuţii de pe Internet. Dar întrebarea mea este următoarea. Lupasco e redescoperit de cei care, în urma scandalului Sokal, văd iraţionalul peste tot şi mai ales în domeniul interpretării ştiinţei moderne. Astfel, Lupasco este în mod ciudat propulsat în avanscenă ca un precursor al iraţionalului descoperit în opera lui Francisco Varela, Henri Atlan, Ilya Prigogine sau René Thom. Pe cînd, deci, un studiu savant şi universitar despre „Edgar Morin şi Iraţional”? E ca şi cum o anumită castă a gîndirii confortabile ar fi teribil de deranjată de renaşterea subiectului. Ce crezi tu despre această bruscă agitaţie în jurul iraţionalului?
  3. M.: Înainte de a răspunde la asta, vreau să spun că Lupasco, în timpul vieţii, a fost foarte marginal. În raport cu fizicienii, părea bizar; în raport cu filosofii, părea bizar. Era cumva în situaţia noastră, adică inclasabil. Pentru că în fond, era un gînditor şi, din păcate, gînditorii nu intră în etichete. Lupasco este un fel de magnet care atrage spirite venite din diverse zări, poeţi, scriitori, oameni de ştiinţă, filosofi care, de fapt, sunt foarte nefericiţi în paradigmatologia ambiantă, în modul de gîndire obişnuit, în gîndirea disjunctivă, în gîndirea reductivă, în gîndirea care refuză orice contradicţie. Deci toţi cei care sunt nefericiţi devin brusc fericiţi găsind un ecou profund din ei înşişi la Lupasco. De altfel, Lupasco a avut norocul de a avea fideli, ba chiar cîţiva sectari – făceai aluzie la Beigbeder. Am declanşat o dată furia lui Beigbeder. Am uitat motivul. Dar era un om foarte curajos, cu buletinul acela al lui tras la roneotip, La bouteille ŕ la mer (Sticla pe mare). Lupasco şi-a avut fidelii săi, şi apoi renaşterea a avut mereu nevoie de un eveniment. Adică mişcarea nu se poate declanşa decît dacă, la un moment dat, există patru sau cinci fideli care încep să propage mesajul. Cred că tu ai jucat un rol important în această renaştere, împreună cu alţi cîţiva şi, desigur, există un climat în care se regăseşte, din nou, spiritul nefericit în sistemul clasic.

Un lucru remarcabil era că fizicianul clasic sau standard era din ce în ce mai convins că e proprietarul raţiunii şi că tot ce se situează în afară e iraţional. Cuvîntul iraţional desemnează tot ce se află în afara capacităţii mele de înţelegere. A existat, îmi amintesc foarte bine, Uniunea Raţionalistă; exista şi acea revistă comunistă care se numea La pensée, revue du rationalisme moderne (Gîndirea, revista raţionalismului modern). Pentru ei, era iraţional tot ceea ce contrazicea marxismul lor strîmt, care el însuşi era, fără ca ei să o ştie, complet iraţional, adică fără legătură între construcţia intelectuală şi lumea empirică. Raţionalistul are nevoie de un duşman iraţional. Mulţi l-au găsit în astrologie, ca şi cum lumea modernă ar fi ameninţată de astrologi sau de renaşterea sectelor. Ei aveau nevoie să întreţină ideea că erau marii preoţi ai raţiunii şi că raţiunea era ameninţată.

Recent, şi-au dat seama că tot mai multe concepţii ştiinţifice nu corespund deloc standardului lor, sunt cu totul neinteligibile în modul lor de raţionalizare prea îngustă şi au tendinţa să spună: este iraţional. Nu văd cum anume ar fi iraţională auto-organizarea. Prin ce este Spinoza, brusc, iraţional, în raport cu deiştii, cînd spune că lumea se creează ea însăşi? Există un fel de delir raţionalizator care nu ştie că e, de fapt, o nesăbuinţă totală.

După părerea mea, asta e Contra-Reforma. O castă care se simte ameninţată în modul în care şi-a apropriat ştiinţificitatea. Omul de ştiinţă, a cărui imagine cea mai pură era fizicianul, a început să se vadă contestat mai întîi în interiorul domeniului său, începînd cu momentul bombei atomice. Descoperim că în spatele lui Einstein se află şi ceva din doctorul Folamour. Respectul datorat oamenilor de ştiinţă începe să se fărîmiţeze. În plus, aceşti fizicieni clasici încearcă să ignore întreaga microfizică modernă care, pentru ei, trebuie că apare ca iraţională. Ei nu au apreciat deloc faptul că, în concepţiile biologiei, într-un mod cu certitudine exagerat, s-a pus accentul pe mutaţiile întîmplătoare în teoriile evoluţiei. Ei se simt invadaţi de hazard. Aveau o concepţie deterministă despre lume. Hazardul ar fi o iluzie datorată ignoranţei noastre. Acum li se spune că există indeterminare, că există întîmplare. Şi atunci, simt nevoia unei citadele în care să-şi reafirme prestigiul. Au apărut mai multe manifestări în acest sens. A existat Manifestul de la Heidelberg. A existat ofensiva lui Sokal, Bricmont şi Weinberg. Dar simţim că lumea asta se apără ca într-o fortăreaţă pentru a-şi menţine marea preoţime. Sunt foarte puternici, pentru că au instituţiile de partea lor. Au instituţiile, conservatorismul şi sistemul de reproducere şcolară şi universitară, iar cei care nu gîndesc la fel sunt şi ei indivizi care lucrează în instituţii, dar nu deţin posturile cheie. Vom asista la o revărsare de denunţări ale iraţionalului. Dar cred că tocmai asta ne permite tot mai mult să răsturnăm propoziţia şi să arătăm că iraţionalitatea se află de partea lor.

  1. N.: Îţi mulţumesc pentru această discuţie la care, ţi-o mărturisesc acum, visez de peste un deceniu. Nici nu-mi pot imagina vreo demonstraţie mai bună a terţului inclus ! Stéphane este aici prezent, ca un terţ inclus, binevoitor şi generos. Şi poate că aşteaptă de la tine cuvîntul de încheiere.
  2. M.: Dacă e prezent lîngă noi, aş dori să ştie că l-am admirat, că l-am respectat, şi dacă l-am supărat cumva – de altfel nu mi-a purtat pică – asta s-a petrecut din motive care ţineau de rolul meu de director de revistă aşa cum l-am conceput, poate de director cam chiţibuşar. Dincolo de orice neînţelegere sau confuzie din partea mea, Lupasco se află neîndoielnic în panteonul meu.
  3. N.: Îţi mulţumesc, Edgar !

 

Interviu realizat de Basarab NICOLESCU

Revista indexata EBSCO