Oct 15, 2015

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – Societatea spectacolului sau dictatura aparenţei (I)

cassianAm încercat să trecem în revistă numeroasele faţete sub care duşmanii societăţii au dus în tot lungul istoriei o permanentă luptă de subminare şi dezorganizare a societăţii umane. Cărţile lui Paul Johnson – Duşmanii societăţii (1977), Edward Behr – O Americă înfricoşătoare (1995), Jean Sévillia – Terorismul intelectual – Din 1945 pînă în prezent (2004) sînt cîteva din lucrările care au încercat şi reuşit să jaloneze, nu mai puţin să pună în lumină şi să realizeze o diagnoză reală a terorismului intelectual instrumentat cu incredibilă dexteritate şi o mare versatilitate de duşmanii cameleonici ai societăţii.

O carte vizionară, care precede şi înglobează diagnozele cumulate ale celor preocupaţi de direcţia în care înaintăm şi la care face trimitere cu obstinaţie şi Jean Sévillia, este Societatea spectacolului a lui Guy Debord, publicată în Franţa în 1967, cu un an înaintea lui Mai 1968.

Guy Debord (28 decembrie 1931-30 noiembrie 1994), iniţial membru al Mişcării Lettriste (fondată de Isidor Isou, român emigrat de la Botoşani în Franţa), în 1952, alături de alţi tineri lettrişti constituie Internaţionala Lettristă (I.L.), denunţînd misticismul fondatorului Mişcării…

În iunie 1954 vor publica primul buletin I.L. Potlatch, distribuit gratuit – ce îşi propune, dincolo de estetism, o transformare autentică a vieţii. În 27 iulie 1957 se coagulează Internaţionala Situaţionistă (I.S.) la conferinţa de la Casio d’Arroscia, prin gruparea I.L., a Mişcării pentru un Bauhaus Imaginist şi a Comitetului Psihogeografic din Londra. Debord va fi autorul textului fondator: „Raport despre construcţia de situaţii şi despre condiţiile organizării şi acţiunii tendinţei situaţioniste internaţionale”. Recent înfiinţata I.S. se dorea o avangardă culturală subversivă, o nouă cale faţă de cultura dominantă şi blocajelor ei ideologice şi revoluţionare. În 1958, sub direcţia lui Guy Debord, apare primul număr al revistei Internaţionala Situaţionistă. Este în acelaşi timp realizatorul cîtorva filme prin care îşi promovează propria viziune. În 1972 I.S. se autodizolvă. În noiembrie 1967 publică Societatea spectacolului, care va fi şi tema unui film cu acelaşi titlu, realizat de autor în 1973. După cîteva ediţii în Franţa, dar şi în diverse traduceri (a patra ediţie italiană din 1979 este însoţită de o prefaţă semnată de Debord), în 1988 publică Comentariile la Societatea spectacolului. Ediţia Gallimard iniţiază în 1992 reeditarea integrală a operei lui Guy Debord.

În 30 noiembrie 1994, bolnav de polinevrită alcoolică se sinucide.

Ediţia din Societatea spectacolului la care vom face trimitere este însoţită de Comentarii la Societatea spectacolului şi a apărut la Editura EST în 2001, traducere şi note de Ciprian Mihali şi Radu Stoenescu, cu o prefaţă de Radu Stoenescu.

Două sînt exigenţele la care îşi propune să răspundă teoria spectacolului, ce se vrea în opinia autorului, o teorie absolut inadmisibilă: „Trebuie ca ea să poată declara ca fiind rău, spre stupefacţia indignată a tuturor celor care îl găseau bun, chiar centrul lumii existente, descoperindu-i natura exactă” din Prefaţă la cea de-a patra ediţie italiană a „Societăţii spectacolului”).

Eseistul francez vede în condiţiile moderne de producţie ce domină viaţa societăţilor, o imensă acumulare de „spectacole”, unde tot ceea ce era trăit în mod direct s-a îndepărtat într-o reprezentare. Realitatea vieţii, unitatea ei sînt dispersate pentru a fuziona într-o unitate generală ca pseudo-lume „aparte”, obiect destinat doar contemplaţiei: „Specializarea imaginilor despre lume se regăseşte, desăvîrşită, în lumea imaginii autonomizate, în care mincinosul s-a minţit pe el însuşi. Spectacolul în general, ca inversiune concretă a vieţii, este mişcarea autonomă a neviului” (Guy Debord).

Spectacolul nu este un cumul de imagini, ci o relaţionare socială între indivizi, un raport mijloci de imagini, de aparenţa realităţii.

În teza a treia consideră spectacolul manifestîndu-se în concomitenţă, ca societatea însăşi, ca o parte a ei şi ca „instrument de unificare”: „Ca parte a societăţii, el este prin excelenţă sectorul care concentrează orice privire şi orice conştiinţă. Datorită faptului că acest sector este separat, el este şi locul privirii înşelate şi al falsei conştiinţe, iar unificarea pe care o înfăptuieşte nu e altceva decît un limbaj oficial al separaţiei generalizate”.

În teza a 6-a spectacolul este prezentat în toate faţetele sale, aşa cum l-a impus sistemul şi l-a adus la un înalt grad de perfecţiune, cum intuia Debord, acum jumătate de secol de la publicarea cărţii: „Spectacolul, luat în totalitatea sa, este rezultatul şi, în acelaşi timp, proiectul modului de producţie existent. El nu este un supliment al lumii reale, un ornament adăugat ei. El este miezul irealismului societăţii reale. Sub toate formele sale specifice, informaţie sau propagandă, publicitate sau consum direct de divertisment, spectacolul constituie modelul actual al vieţii dominante la nivel social. El este afirmarea omniprezentă a alegerii deja făcute în producţie, precum şi consumul său corespunzător. Forma şi conţinutul spectacolului deopotrivă sînt justificarea absolută a condiţiilor şi scopurilor sistemului existent. Spectacolul este, de asemenea, prezenţa permanentă a acestei justificări, prin faptul că ocupă partea principală din timpul trăit în afara producţiei moderne”.

Asistăm la scindarea unităţii lumii în realitate şi imagine, unde spectacolul se metamorfozează în propriul său scop. „Spectacolul care inversează realul este, la rîndul lui, realmente produs. În acelaşi timp, realitatea trăită este invadată efectiv de contemplarea spectacolului, preluînd în sine ordinea spectaculară şi aderînd la ea în mod necondiţionat. Realitatea obiectivă e prezentă de ambele părţi. Fiecare noţiune astfel fixată nu are ca temei decît trecerea în opusul său: realitatea apare în spectacol, în vreme ce spectacolul este real. Această alienare reciprocă este esenţa şi suportul societăţii existente” (G.D.).

Spectacolul prezent într-o diversitate pluriformă este în viziunea eseistului „afirmarea aparenţei şi afirmarea fiecărei vieţi omeneşti, adică sociale, ca simplă aparenţă. Totul este imagine golită de umanitate. Critica, în cercetarea adevărului spectacolului, îl dezvăluie ca fiind „negarea” vizibilă a vieţii, ca o negare a vieţii care „a devenit vizibilă”.

Progresul impus societăţii actuale în ultimii aproape o sută de ani, mai exact după prima conflagraţie mondială, este întocmai după calapodul formaţiunii economico-sociale din momentul istoric din care sîntem parte: „Spectacolul se înfăţişează ca o enormă pozitivitate indis­cutabilă şi inaccesibilă. El spune doar atît: «Ceea ce apare este bun, ceea ce este bun apare». Atitudinea pe care o pretinde din principiu este această acceptare pasivă, pe care a şi obţinut-o, de altfel, prin maniera sa de a apărea fără replică, prin monopolul său asupra aparenţei” (G.D.).

Spectacolul este structural tautologic, mijloacele sale sînt în acelaşi timp scopul său. În spectacol, oglinda fidelă a economicului, scopul nu e nimic, dezvoltarea e totul, o dezvoltare în care profitul mereu maximalizat este ţinta, una atinsă prin aparenţa necesităţii unor bunuri, de care oamenii, transformaţi în simpli consumatori, sînt iluzionaţi că ar avea stringentă nevoie. „Spectacolul îi aserveşte pe oameni în măsura în care economia i-a aservit deja complet. El nu este altceva decît economia dezvoltîndu-se pentru ea însăşi, reflectare fidelă a producţiei de lucruri şi obiectivare infidelă a producătorilor” (G.D.).

În primele faze ale dominaţiei economice, asistăm la o degradare vizibilă a lui a fi în a avea. O dată cu aservirea completă în faţa economicului asistăm la „o alunecare generalizată a lui a avea în a părea, singura sursă, de-acum, a prestigiului imediat şi a funcţiei ultime a oricărui «a avea». În acelaşi timp, orice realitate individuală a devenit socială şi direct dependentă de puterea socială modelată de ea. Doar prin aceea că nu este, i se permite să apară” (G.D.).

Imaginea în derularea ei are efecte hipnotice, văzul devine simţul privilegiat, homo videns ia locul lui homo sapiens. „…Simţul cel mai abstract şi cel mai uşor de mistificat corespunde perfect abstracţiei generalizate a societăţii actuale. Dar spectacolul nu poate fi identificat cu simpla privire, nici atunci cînd aceasta e combinată cu ascultarea. El este ceea ce scapă activităţii oamenilor, reexaminării şi corectării faptelor lor. El este contrariul dialogului. Pretutindeni unde există reprezentare independentă, spectacolul se reconstituie.

Pentru Guy Debord spectacolul este visul urît al societăţii moderne încătuşate, care nu e, în cele din urmă, decît expresia dorinţei sale de a dormi. Spectacolul e paznicul acestui somn.

Temeiul spectacolului este specializarea cu cele mai vechi rădăcini, illo tempore, specializarea puterii. Aici asistăm la reprezentarea diplomatică a societăţii ierarhizate în faţa ei însăşi, în care orice altă luare de cuvînt e interzisă. Ceea ce e mai mo­dern aici este şi ceea ce e mai arhaic (G.D.).

E discursul narcisiac al ordinii existente sub aparenţa fetişizată prin care relaţiile spectaculare marchează, obscurizează cu totul relaţiile dintre oameni, implicit dintre clase. Spectacolul nu este produs organic al dezvoltării tehnicii, prezentată abuziv ca naturală. „Societatea spectacolului este, dimpotrivă, forma care îşi alege propriul său conţinut tehnic. Dacă spectacolul, înţeles în sensul restrîns de «mijloace de comunicare în masă», care sînt manifestarea sa su­perficială cea mai copleşitoare, poate crea impresia că invadează întreaga societate sub forma unei simple instrumentări, aceas­ta din urmă nu are totuşi nimic neutru în ea, fiind tocmai instrumentarea care convine cel mai bine automişcării sale totale” (G.D.).

Orice contact între oameni se realizează instant prin această reţea, o astfel de comunicare în esenţa ei, se înţelege, este una unilaterală, asigurată de cei care au în posesie sistemul existent al mijloacelor care permit spectacolul şi cei cărora li se comunică. Iniţial separarea se afla sub acoperămînt sacru, puterea e prezentă în haină mitică. „Orice putere separată a fost deci spectaculară, iar adeziunea tuturor la o asemenea imagine fixă nu însemna decît recunoaşterea comună a unei prelungiri ima­ginare pentru sărăcia activităţii sociale reale, încă puternic resimţită ca o condiţie unitară. Spectacolul modern exprimă, dimpotrivă, ceea ce societatea poate să facă, dar în această ex­presie permisul se opune în mod absolut posibilului. Specta­colul este conservarea inconştienţei în schimbarea practică a condiţiilor de existenţă. El este propriul său produs şi cel care şi-a impus regulile: el este un pseudosacru. Spectacolul arată ceea ce este: putere separată dezvoltîndu-se în ea însăşi, prin creşterea productivităţii cu ajutorul perfecţionării neîncetate a diviziunii muncii pînă la o parcelarizare a gesturilor, dominate de mişcarea independentă a maşinilor şi lucrînd pentru o piaţă tot mai extinsă. În cursul acestei mişcări, în care forţele care s-au putut dezvolta separîndu-se nu s-au regăsit încă, au dispărut orice fel de comunitate şi orice sens critic” (G.D.).

Între muncitor şi produsul activităţii sale separarea se generalizează pînă la dispariţia totală a comunicării personale directe între producători. Victoria finală a sistemului economic al separaţiei are ca efect proletarizarea lumii. De remarcat că, spre deosebire de societăţile primitive direct legate de o activitate principală, dezvoltarea sistemului economic modern are ca efect o deplasare progresivă înspre nemuncă şi inactivitate. Eseistul atenţionează: „Această inactivitate nu este cu nimic eliberată de activitatea producă­toare: ea depinde de aceasta, este supunere neliniştită şi ad­mirativă la necesităţile şi la rezultatele producţiei, fiind, de fapt, un produs al raţionalităţii sale. Nu poate exista libertate în afara activităţii, iar în cadrul spectacolului orice activitate e negată, tot aşa cum activitatea reală a fost integral mobilizată pentru edifi­carea acestui rezultat. Astfel, actuala «eliberare a muncii», creşterea timpului liber, nu înseamnă nicidecum eliberare în muncă sau eliberare a unei lumi modelate prin această muncă. Nimic din activitatea uzurpată în muncă nu se poate regăsi în supunerea la rezultatul său”.

Sistemul de producţie circulară produce o dublă şi permanentă izolare: „Izolarea întemeiază tehnica, iar procesul tehnic izolează la rîndul său” (G.D.). Toate bunurile selecţionate, oferite de sistemul spectacular, de la automobil, televizor, calculator etc. întăresc condiţiile de izolare a „mulţimilor însingurate”.

Guy Debord decelează originea spectacolului în pierderea unităţii lumii, expansiunea uriaşă a spectacolului modern exprimă totalitatea acestei pierderi: abstracţia oricărei munci specifice ca şi abstracţia generală a producţiei de ansamblu se traduc perfect în spectacol, al cărui mod concret de a fi este tocmai abstracţia.

Spectatorii se raportează la un centru, producător al spectacolului care, în fond, îi perpetuează în izolare. Spectacolul realizează coagularea separatului, dar îl reuneşte „ca separat”.

Văduviţi, frustraţi de dreptul la acţiune, de posibilitatea de a acţiona, ni se oferă dreptul nelimitat la contemplare, cu efecte alienante, cu cît contempli mai mult, cu atît trăieşti mai puţin.

Trăim prin delegare, prin procură, cel de pe ecran trăieşte în locul nostru. Spectacolul este cel care ne trăieşte viaţa. Cum spune axiomatic eseistul francez: „Spectacolul este capitolul ajuns la un asemenea grad de acumulare încît devine imagine”.

Marfa, produsul fabricat este la rîndul lui spectacol, ca rezultat al raţionalizării generalizate activitatea lucrătorului nu mai este una directă, activă, ci se converteşte într-o atitudine contemplativă, de supervizor, de asistent la procesul de producţie. „Lumea deopotrivă prezentă şi absentă pe care spectacolul ne-o arată este lumea mărfii dominînd tot ceea ce este trăit. Iar lumea mărfii este înfăţişată aşa cum este, căci mişcarea sa este identică cu îndepărtarea oamenilor unul de altul şi de produsul lor global” (G.D.).

Deşi clamată şi afirmată spectacular, calitatea obiectelor elogiate este în realitate într-o perpetuă diminuare, efect al producţiei de masă, forma-marfă e întrutotul egalitatea cu sine, categoria cantitativului. Ea dezvoltă cantitativul şi nu se poate dezvolta decît în el (G.D.).

Trecînd de pragul propriei abundenţe, la scară globală, prin mişcarea sa practică, marfa unifică planeta ca piaţă mondială. Cum ţine să precizeze fostul membru al Internaţionalei Situaţioniste: „Dezvoltarea forţelor de producţie a fost istoria reală inconştientă care a construit şi a modificat condiţiile de exis­tenţă ale grupurilor umane ca şi condiţii de supravieţuire şi de extindere a acestor condiţii: baza economică a tuturor acţiunilor lor”. Şi, în siajul gîndirii marxiste, argumentează: „Sectorul mărfii a determinat, în interiorul unei economii naturale, constituirea unui surplus al supravieţuirii. Producţia de mărfuri, care implică schimbul de produse diferite între pro­ducători independenţi, a putut să rămînă multă vreme arti­zanală, avînd o funcţie economică marginală, în care adevărul său cantitativ rămîne încă mascat. Cu toate acestea, acolo unde a găsit condiţiile sociale ale marelui comerţ şi ale acumulării de capitaluri, ea şi-a întins dominaţia totală asupra economiei, întreaga economie a devenit atunci ceea ce marfa se dovedise a fi de-a lungul acestei cuceriri: un proces de dezvoltare cantitativă. O asemenea desfăşurare neîncetată a puterii economice sub forma mărfii, desfăşurare ce a transfigurat munca omenească în muncă-marfă, în salariat, ajunge în mod cumulativ la o abundenţă în care problema primă a supravieţuirii este, fără îndoială, rezolvată, dar de aşa manieră încît ea trebuie reconsi­derată mereu şi pusă de fiecare dată la un nivel superior”.

Creşterea economică, firesc, are ca efect eliberarea societăţii de presiunea naturală care impune o imediată şi permanentă luptă pentru supravieţuire, dar nu fără reversul perfid că ea nu s-a mai eliberat de eliberatorul lor: „Independenţa mărfii s-a extins la ansamblul economiei asupra căreia domneşte. Economia transformă lumea, dar o transformă numai într-o lume a economiei. Pseudonatura în care munca omenească s-a alienat cere acesteia să rămînă la nesfîrşit în slujba ei, slujbă care, nefiind judecată şi iertată de păcate decît prin ea însăşi, reuşeşte să concentreze toate eforturile şi proiectele social­mente licite. Abundenţa mărfurilor, adică a raporturilor de piaţă, nu mai poate fi decît supravieţuirea sporită.

Creşterea industrială la nivel exponenţial a impus dominaţia mărfii ca o putere care vine să „ocupe” realmente viaţa socială. Puterea totalitară a mărfii este însoţită de naşterea economiei politice în dublă calitate, de ştiinţă dominată şi de ştiinţă a dominaţiei. „Spectacolul este momentul în care marfa a ajuns să ocupe în totalitate viaţa socială. Nu numai că raportul cu marfa devine vizibil, dar nu se mai vede nimic în afara lui: tot ce se vede este lumea sa. Producţia economică modernă îşi măreşte dictatura extensiv şi intensiv” (G.D.).

Nici zonele mai puţin dezvoltate nu sînt scutite de imperialismul mărfii prezente prin exponata-vedetă, de la televizor ca telefonul mobil. În zonele dezvoltate asistăm la o constantă stratificare geologică a mărfii.

După a doua revoluţie industrială, intuită ca efecte de Marx, consumul alienat devine, pentru mulţime, o datorie suplimentară faţă de producţia alienată. „Întreaga muncă vîndută a unei societăţi se transformă la nivel global, în marfă totală, al cărei ciclu trebuie să se continue. Pentru aceasta, e necesar ca marfa totală să revină în mod fragmentar la individul fragmentar, absolut se­parat de forţele de producţie ce acţionează ca un întreg. Aici tre­buie deci să se specializeze, la rîndul său, şi ştiinţa specializată a dominaţiei: astfel, ea se fărîmiţează în sociologie, psihotehnică, cibernetică, semiologie etc., veghind la autoreglarea tuturor nivelelor procesului”.

Proletarul, muncitorul din prima fază a acumulării capitaliste, căruia i se asigură minimul necesar pentru menţinerea forţei de muncă, în faza supraabundenţei este lustrat de dispreţul evident al clasei dominante, şi, în timpul său liber, tot mai generos, este tratat zilnic, fie şi doar aparent, ca o persoană importantă, cu o politeţe zeloasă, sub deghizarea consumatorului. Acum umanismul mărfii are grijă de «timpul liber şi umanitatea» muncitorului, pentru simplul motiv că economia politică poate şi trebuie să domine aceste sfere ca economie politică. În acest fel, «renegarea desăvîrşită a omu­lui» a cuprins totalitatea existenţei umane (G.D.).

Lucrătorul este „ridicat” la rang de consumator, rang însoţit de pierderea constantă a umanităţii, a condiţiei sale de om.

„Supravieţuirea consumabilă e ceva care trebuie să sporească mereu, aceasta se datorează şi faptului că ea conţine mereu în sine privaţiunea. Dacă nu există nici un dincolo al supravieţuirii sporite, nici un punct în care ar putea să-şi înceteze creşterea, e pentru că ea însăşi nu este dincolo de privaţiune, ci doar privaţiune devenită mai bogată” (G.D.).

Perspectiva imediată în industria modernă este a automatizării, a robotizării integrale a producţiei, cale evidentă de suprimare a muncii, pentru ca lumea mărfii să depăşească această contradicţie, se impune „păstrarea muncii ca marfă şi ca unic loc de naştere a mărfii”. Ca automatizarea să nu aibă drept efect diminuarea efectivă a timpului de muncă socialmente necesar la scara societăţii, se impune crearea de noi locuri de muncă.

Sectorul terţiar, serviciile, distribuirea şi imensa maşinărie de elogiere publicitară a mărfurilor etc. sînt noile fronturi deschise pentru integrarea celor eliminaţi de producţia automatizată.

Valoarea de schimb era dictată de valoarea de întrebuinţare a mărfii. Monopolizînd orice trebuinţă umană prin satisfacerea ei imediată, valoarea de schimb a ajuns să disipeze trebuinţa.

„Această constantă a economiei capitaliste, care este scăderea tendenţială a valorii de întrebuinţare, dezvoltă o nouă formă de privaţiune în interiorul supravieţuirii sporite, în care se menţine totuşi vechea penurie, pentru că ea obligă pe marea majoritate a oamenilor, în calitatea lor de muncitori salariaţi, să participe la continuarea infinită a efortului său şi pentru că fiecare ştie că trebuie să i se supună sau să moară. Realitatea acestui şantaj, faptul că trebuinţa, în forma sa cea mai elemen­tară (mîncatul, locuitul), nu mai există decît încătuşată în bogăţia iluzorie a supravieţuirii sporite, este baza reală a ac­ceptării iluziei în general în consumul de mărfuri moderne. Consumatorul real devine consumator de iluzii. Marfa este această iluzie efectiv reală, iar spectacolul manifestarea sa generală” (G.D.).

Banul, echivalentul general abstract al mărfii, are ca revers spectacolul. „Spectacolul, subliniază Guy Debord, este banul pe care doar îl privim, căci în el totalitatea trebuinţelor s-a schimbat deja contra totalităţii reprezentărilor abstracte. Spectacolul nu e numai servitorul pseudoîntrebuinţării, el este deja în sine pseudoîntrebuinţare a vieţii”.

Trăim în universul generalizat al aparenţei. Rezultatul esenţializat al muncii sociale, în societatea abundenţei devine aparent şi supune orice realitate aparenţei, care este acum un produs al aparenţei. (G.D.).

Impunerea globală a economiei autonome are ca efect concomitent pierzania sa: „Forţele pe care le- a dezlănţuit suprimă necesitatea economică, baza imuabilă a vechilor societăţi. Cînd o înlocuieşte cu necesitatea dezvoltării economice infinite, ea nu poate decît să înlocuiască satisfacerea nevoilor umane primare sumar recunoscute cu o fabricare neîntreruptă de pseudonevoi, care se reduc la unica pseudonevoie a menţinerii dominaţiei sale. Dar economia autonomă se separă pentru totdeauna de nevoia profundă tocmai în măsura în care ea iese din inconştientul social care depindea de ea fără s-o ştie”.

Programul subliminal al economiei autonome este abolirea claselor, care are drept rezultat eliminarea posesiei directe de către lucrători a tuturor activităţii lor. „Contrariul său este societatea spectacolului, în care marfa se contemplă pe sine într-o lume pe care a creat-o ea însăşi” (G.D.).

Spectacolul în plan local, dar şi global, asemenea societăţii moderne, este deopotrivă unit şi divizat, este o contradicţie ce se anulează prin răsturnarea sensului, astfel încît diviziunea înfăţişată e unitară, în timp ce unitatea înfăţişată e divizată.

Societatea producătoare a spectacolului domină zonele subdezvoltate nu doar prin puterea ei economică, ea le domină ca o societate a spectacolului. Capitalismul dominînd planeta, spectacolul îşi află rădăcinile în solul economiei care a inundat piaţa prin abundenţă, din acest sol se hrănesc şi se dezvoltă fructele ce tind în cele din urmă să domine piaţa spectaculară, în ciuda barierelor protecţioniste ideologico-poliţieneşti ale vreunui spectacol local cu pretenţii autarhice.

În pofida formelor de prezentare cît mai sclipitoare ale spectacolului, ele tind constant spre banalizare – deşi în aparenţă consumul lărgit de mărfuri asigurate de societate şi-a multiplicat rolurile şi formele posibile de a fi alese. „Supravieţuirile religiei şi ale familiei – care rămîne forma principală a moştenirii puterii de clasă – şi deci ale represiunii morale pe care ele o asigură pot intra în combi­naţie cu afirmarea redundantă a plăcerii din această lume, lume care nu este produsă decît ca pseudoplăcere care conservă în ea represiunea. Acceptării tîmpe a ceea ce există i se poate adăuga revolta pur spectaculară: aceasta traduce simplul fapt că insatisfacţia însăşi a devenit marfă deîndată ce abundenţa economică a fost capabilă să-şi extindă producţia pînă la nivelul prelucrării unei asemenea materii prime”.

Vedeta este un concentrat al banalităţii, ea cumulînd imaginea unui posibil rol, cu punerea în spectacol a aparenţei omului viu.

Guy Debord radiografiază cu acurateţe sensul şi rolul vedetei în societatea spectaculară: „Condiţia de vedetă înseamnă specializarea în trăire aparentă, obiect al identificării cu viaţa aparentă fără pro­funzime, care trebuie să compenseze fragmentarea specializărilor productive efectiv trăite. Vedetele există pentru a imagina tipuri diferite de stiluri de viaţă şi de stiluri de comprehensiune a so­cietăţii, libere să se manifeste la nivel global. Ele întruchipează rezultatul inaccesibil al muncii sociale, mimînd subprodusele acestei munci, care sînt ca prin minune transferate unor poziţii superioare ei şi care devin scopuri ale sale: puterea şi vacanţa, decizia şi consumul care se află la începutul şi la sfîrşitul unui proces necontestat. Într-un caz, puterea guvernamentală este cea care se personalizează în pseudovedetă; în celălalt, vedeta con­sumului e plebiscitată ca pseudoputere asupra a ceea ce e trăit. Dar, tot aşa cum activităţile vedetei nu sînt cu adevărat globale, ele nu sînt nici variate”.

Ridicat în scenă ca vedetă, agentul spectacolului este contrariul individului, duşmanul individului; societatea spectaculară producîndu-şi, în aparenţă, proprii duşmani. „Vedeta consumului, reprezentată de Guy Debord şi prin exemple concrete, fiind în exterior reprezentare a diferitelor tipuri de personalitate, prezintă pe fiecare din aceste tipuri ca avînd în egală măsură acces la totalitatea consumului şi găsindu-şi astfel fericirea în el. Vedeta deciziei trebuie să posede stocul complet din ceea ce a fost admis drept calităţi umane. Astfel, divergenţele oficiale dintre ele sînt anulate prin asemănarea oficială, care este presupoziţia excelenţei lor în toate domeniile. Hruşciov de­venise general ca să decidă în bătălia de la Kursk, nu pe cîm­pul de luptă, ci la a douăzecea ei aniversare, pe cînd era deja stăpîn al statului. Kennedy rămăsese un orator chiar şi pentru pronunţarea propriului necrolog, deoarece Theodore Sorensen continua în acel moment să redacteze discursurile pentru suc­cesorul său, într-un stil care contase atît de mult în impunerea personalităţii celui dispărut. Oamenii admirabili în care se per­sonifică sistemul sînt bine cunoscuţi ca nefiind ceea ce sînt; ei au devenit oameni mari coborîndu-se sub nivelul realităţii celei mai mărunte vieţi individuale, iar asta o ştie oricine”.

Abundenţa spectaculară oferă posibilitatea unei posibile alegeri între spectacolele concurenţiale şi în acelaşi timp solidare ce-şi dezvoltă rolurile, provocînd lupta dintre calităţi fantomatice, ce urmăresc să provoace adeziunea la trivialitatea cantitativă. „Astfel renasc false opoziţii arhaice, regionalisme sau rasisme destinate să transfigureze în superio­ritate ontologică excepţională vulgaritatea poziţiilor ierarhice în consum. Astfel se recompune interminabila serie de înfruntări derizorii, mobilizînd un interes subludic, de la competiţiile sportive pînă la cele electorale” (G.D.).

De remarcat, în siajul afirmaţiilor lui Guy Debord, actualul circ mediatic provocat de problema reală a emigranţilor care împresoară Europa, şi care spectacular se reduce la înfruntări derizorii, fără a căuta cu adevărat cauzele profunde ale situaţiei şi căile concrete de rezolvare.

Unde societatea abundenţei nu s-a instaurat deplin, apar opoziţii înşelătoare, promovate spectacular, dintre care, în principal, cea dintre tineri şi adulţi: căci nicăieri nu există adult stăpîn pe viaţa sa, iar tinereţea, simbol al schimbării, nu e nicidecum proprietatea acestor oameni, tineri acum, ci a sistemului economic, semn al dinamismului capita­lismului. Sînt lucruri care domină şi care sînt tinere, care se înlătură şi se înlocuiesc unele pe altele.

În spatele perdelelor de ceaţă ale opoziţiilor spectaculare se ascunde unitatea mizeriei. Cum tragic atenţionează eseistul: „În funcţie de necesităţile stadiului specific al mizeriei pe care o dezminte şi o menţine, spectacolul există într-o formă concentrată sau într-o formă difuză. În ambele cazuri, el nu e decît o imagine de unificare fericită înconjurată de dezolare şi oroare, în miezul liniştit al nenorocirii”.

Capitalismul birocratic deţine spectacularul concentrat inclus în zone subdezvoltate. Birocratul sau, cum era în regimul trecut, nomenclaturistul nu are raporturi directe cu posesiunea economiei decît prin mijlocirea comunităţii birocratice şi ca membru al acestei comunităţi. „Dictatura economiei birocratice nu poate lăsa maselor exploatate nici un spaţiu notabil de alegere, pentru că a trebuit să aleagă totul prin ea însăşi şi pentru că orice alegere exterioară, fie că priveşte alimentaţia sau muzica, înseamnă deja alegerea distrugerii sale complete. Ea trebuie să fie însoţită de o violenţă permanentă. Imaginea impusă a binelui, în spectacolul său, însumează to­talitatea a ceea ce există în mod oficial şi se concentrează de obi­cei într-un singur om, care este garantul coeziunii sale totalitare. Fiecare trebuie să se identifice în mod magic cu această vedetă absolută sau să dispară. Căci e vorba de stăpînul non-consumului său şi de imaginea eroică a unui sens acceptabil pen­tru exploatarea absolută care este, de fapt, acumularea primi­tivă accelerată prin teroare. Dacă fiecare chinez trebuie să cunoască învăţăturile lui Mao şi să se identifice astfel cu Mao, e pentru că nu poate să fie nimic altceva. Acolo unde domină spectacularul concentrat domină şi miliţia” (G.D.)..

Fiecare produs-marfă luptă pentru propria afirmare, în paguba celeilalte, spectacolul fiind cîntecul epic al acestei înfruntări care nu are sfîrşit.

În această permanentă confruntare dintre mărfuri asistăm la devenirea-lume a mărfii care este în egală măsură şi devenirea-marfă a lumii. „Astfel, printr-un şiretlic al raţiunii comerciale, particularul mărfii se uzează luptînd, în timp ce forma-marfă tinde către realizarea sa absolută” (G.D.).

Satisfacţia oferită de valoarea de întrebuinţare a mărfii aflată într-o abundenţă sufocantă tinde să dispară , fiind înlocuită de recunoaşterea valorii sale ca marfă, suficientă sieşi, consumatorului fiindu-i indusă pasiunea religioasă pentru libertatea suverană a mărfii. „Valurile de entuziasm pentru un produs oferit, susţinut şi relansat prin toate mijloacele de informare, se propagă astfel cu anvergură. Un film dă naştere unui nou stil de îmbrăcăminte, o revistă lansează cluburi care, la rîndul lor, lansează panoplii diverse. Gadget-ul exprimă faptul că, în momentul în care masa. mărfurilor, alunecă înspre aberaţie, aberantul însuşi devine o marfă specială” (G.D.).

Marfa este fetişizată, omul reificat i se abandonează, se supune dominaţiei unor lucruri de care nu are nevoie socială organică, cu urmarea impunerii pretutindeni a falsificării vieţii sociale. S-a reuşit unificarea societăţii prin consum, iar diviziunea reală e doar „amînată”, pînă la următoarea neîmplinire în consumabil. Căile spectaculare de promovare a unui produs îl impun ca necesar – impactul fiind asumat de mulţime: „Caracterul prestigios al acestui produs oarecare, ne spune Guy Debord, nu provine decît din faptul că a fost plasat pentru o clipă în centrul vieţii sociale, ca mister revelat al finalităţii producţiei. Obiectul care era prestigios în spectacol devine vulgar din momentul în care intră în posesia unui consumator şi simultan al tuturor celorlalţi. El îşi revelează însă prea tîrziu sărăcia esenţială, care provine, firesc, din mizeria producerii sale. Între timp însă, un alt obiect poartă deja justificarea sistemului şi exigenţa de a fi recunoscut”.

Impostura satisfacţiei denunţă vechiul produs şi deschide calea unui nou produs, lansat ca unul ce deţine excelenţa definitivă, pînă cînd şi acesta va fi înlocuit, singurul care se perpetuează este sistemul, care se va perpetua neschimbat. „Şi Stalin şi marfa demodată sînt denunţaţi chiar de cei care i-au impus. Fiecare nouă minciună a publicităţii este şi mărturisirea min­ciunii sale precedente. Fiecare prăbuşire a unei figuri a puterii totalitare scoate în evidenţă comunitatea iluzorie care o susţinuse unanim şi care nu era decît un conglomerat de singurătăţi fără iluzii”.

Spectacolul este în formă dogmatic, dar perpetuarea lui impune schimbarea; lipsit de o dogmă solidă, pentru el nimic nu stă pe loc, e forma lui firească de manifestare, contrară în fond înclinaţiei sale profunde.

Sintetic, în aserţiunea, sau teza 52, cum o supranumeşte Guy Debord, este punctat caracterul spectacolului: „Unitatea ireală pe care o proclamă spectacolul este masca di­viziunii de clasă pe care se întemeiază unitatea reală a modului de producţie capitalist. Ceea ce obligă producătorii să participe la edificarea lumii este şi ceea ce îi îndepărtează de ea. Ceea ce-i apropie pe oamenii eliberaţi de limitările locale şi naţionale este şi ceea ce-i îndepărtează unii de alţii. Ceea ce obligă la apro­fundarea raţionalului este şi ceea ce alimentează iraţionalul ex­ploatării ierarhice şi al represiunii. Ceea ce constituie puterea abstractă a societăţii constituie în egală măsură şi non-libertatea sa concretă”.

Vorbind despre proletariat ca subiect şi ca reprezentare, consideră drept subiect al istoriei „viul producîndu-se pe sine, devenind stăpîn şi posesor al lumii sale care este istoria şi existînd ca şi conştiinţă a jocului său”.

Este criticată viziunea hegeliană asupra istoriei, nu mai puţin gîndirea marxiştilor privind schimbarea revoluţionară, aceştia fiind profund marcaţi de dialectica lui Hegel. „Curentele utopice ale socialismului, deşi fondate ele însele istoric pe critica organizării sociale externe, pot fi socotite pe drept cuvînt utopice în măsura în care refuză istoria, adică lupta reală în plină desfăşurare, ca şi mişcarea timpului dincolo de perfecţiunea imuabilă a imaginii lor despre societatea fericită şi nu pentru că ar refuza ştiinţa”.

Latura determinist-ştiinţifică a gîndirii marxiste a deschis calea procesului de ideologizare a moştenirii teoretice lăsată de Marx mişcării muncitoreşti, blocînd practic trecerea conştiinţei proletare într-un stadiu mai avansat. „Toată insuficienţa teoretică din apărarea ştiinţifică a revoluţiei proletare poate fi redusă, în privinţa conţinutului ca şi a formei de expunere, la o identificare a proletariatului cu burghezia din punctul de vedere al cuceririi revoluţionare a puterii (G.D.).

Eseistul argumentează păcatele gîndirii istorice a lui Marx, prezentă încă din Manifestul partidului comunist (1847), care gîndea liniar dezvoltarea modurilor de producţie – să ne amintim de periodizarea impusă de marxism: comuna primitivă, sclavagismul, feudalismul, capitalismul şi ultimul stadiu – comunismul. „Schema liniară pierde din vedere mai întîi faptul că burghezia este singura clasă revoluţionară care a învins vreodată; în acelaşi timp, ea este singura pentru care dezvoltarea economiei a fost cauză şi consecinţă a dominaţiei sale în societate. Aceeaşi simplificare l-a făcut pe Marx să neglijeze rolul economic al statului în gestionarea unei societăţi de clasă. Dacă burghezia în ascensiune a părut să elibereze economia de intervenţia statului, aceasta s-a întîmplat în măsura în care statul vechi se confunda cu instrumentul unei opresiuni de clasă într-o economie statică. Burghezia şi-a dezvoltat puterea sa economică autonomă în perioada medievală de slăbire a statului, în momentul frag­mentării feudale a puterilor echilibrate. Dar statul modern care, prin mercantilism, a început să sprijine dezvoltarea burgheziei şi care, în final, a devenit statul său în vremea acelui «laisser faire, laisser passer», se va dovedi ulterior înzestrat cu o putere cen­trală în gestiunea calculată a procesului economic. Marx reuşise totuşi să descrie, prin bonapartism, această schiţă a birocraţiei de stat modern, fuziune a capitalului şi a statului, baza unei «puteri naţionale a capitalului asupra muncii, a unei forţe publice organizate pentru aservirea socială», prin care burghezia renunţă la orice viaţă istorică pe care nu o poate reduce la istoria eco­nomică a lucrurilor, fiind astfel «condamnată ca şi celelalte clase la aceeaşi nulitate politică». Sînt puse deja aici bazele socio-politice ale spectacolului modern care defineşte, în mod nega­tiv, proletariatul ca fiind singurul pretendent la viaţa istorică”.

Puse în paralel cele două clase, burghezia şi proletariatul, este subliniată accederea la putere a celei dintîi pentru că era clasa economiei în dezvoltare, al doilea nu poate fi el însuşi putere decît devenind clasa conştiinţei. Şi Debord atenţionează: „Fuziunea cunoaşterii şi acţiunii trebuie să se realizeze în chiar lupta istorică, de aşa manieră încît fiecare din aceşti termeni să situeze în celălalt garanţia adevărului său”.

Sînt trecute în revistă formele istorice în care s-a manifestat revoluţia proletară cu eşecurile ei provocate de ideologie în paguba gîndirii istorice unitare. „Radicalismul ideologic autoritar al bolşevicilor s-a extins la scară mondială odată cu înfrîngerea social-democraţiei inter­naţionale în faţa războiului. Sfîrşitul sîngeros al iluziilor de­mocratice ale mişcării muncitoreşti făcuse din întreaga lume o Rusie, iar bolşevismul, stăpînind asupra primei rupturi re­voluţionare pe care o provocase această epocă de criză, oferea proletariatului din toate ţările modelul său ierarhic şi ideologic, pentru «a vorbi ruseşte» clasei dominante”.

De reţinut este că Lenin nu reproşa marxismul Internaţionalei a II-a, că ar fi o ideologie revoluţionară, ci că a încetat să mai fie una.

„Acelaşi moment istoric, în care bolşevismul a triumfat pen­tru el însuşi în Rusia şi în care social-democraţia a luptat glo­rios pentru vechea lume, marchează naşterea definitivă a unei noi stări de lucruri care se situează în miezul dominaţiei spec­tacolului modern; reprezentarea muncitorească s-a opus radical clasei” (G.D.).

Dominaţia spectacolului modern a condus la falsificarea generală a societăţii, unde, spre exemplu, partidul bolşevic devine ceea ce era de fapt, partidul proprietarilor proletariatului, eliminînd celelalte forme de proprietate, stadiu prin care am avut „şansa” să trecem şi noi. Ceea ce preocupa nomenclatura sovietică, dar şi a oricărei ţări unde se instala comunismul, era anihilarea, dispariţia opoziţiei, fie ea şi muncitorească. Societatea birocratică sovietică „trebuie să-şi urmărească propria desăvîrşire prin teroarea exerci­tată asupra ţărănimii, pentru a realiza acumularea capitalistă primitivă cea mai brutală din istorie. Această industrializare a epocii staliniste scoate în evidenţă realitatea ultimă a biro­craţiei: ea este o continuare a puterii economiei, salvare a esenţialului din societatea economiei de piaţă menţinînd munca-marfă. Este o dovadă a economiei independente, care domină într-atît societatea încît e capabilă să recreeze pentru propriile sale scopuri dominaţia de clasă de care are nevoie: ceea ce înseamnă că burghezia a creat o putere autonomă care, atîta vreme cît subzistă această autonomie, poate merge pînă la a se lipsi de o burghezie. Birocraţia totalitară nu este «ultima clasă proprietară din istorie» în sensul lui Bruno Rizzi, ci doar o clasă dominantă de substituţie pentru economia de piaţă” (G.D.).

Economia de piaţă se autogenerează indiferent de ideologie. Guy Debord descrie orwellian cum stalinismul, sau la noi ceauşismul, nu a transformat economic lumea, cum a reuşit capitalismul în societatea abundenţei, ci a transformat doar percepţia prin metode poliţieneşti: „Clasa ideologică-totalitară la putere este puterea unei lumi răsturnate: cu cît este mai puternică, cu atît afirmă mai mult că nu există, iar forţa sa îi serveşte în primul rînd la a-şi afirma in­existenţa. Ea e modestă doar în această privinţă, căci inexistenţa sa oficială trebuie de asemenea să coincidă cu acel nec plus ultra al dezvoltării istorice, care s-ar datora în egală măsură in­failibilei sale conduceri. Prezentă pretutindeni, birocraţia trebuie să fie clasa invizibilă pentru conştiinţă, astfel încît întreaga viaţă socială devine dementă. Organizarea socială a minciunii absolute decurge din această contradicţie fundamentală”.

Anihilînd istoria, societatea birocratică, ca produs al ideologiei totalitare trăieşte într-un prezent continuu, manipulînd prin orwellianul Minister al Adevărului trecutul, nu mai puţin faptele conform intereselor de moment, şi totul cu sprijinul permanent al poliţiei sale, în refuzul constant al raţionalului şi în favoarea ideologiei şi a minciunii generalizate. Mişcarea muncitorească revoluţionară interbelică a fost anihilată prin acţiunea conjugată a celor două totalitarisme, bolşevic şi fascist. Ştim bine că, practic, amîndouă au dispărut de pe scena istoriei, dar nici proletariatul aşa cum se manifesta în interbelic nu mai există. Context în care Guy Debord îşi susţine viziunea asupra unei revoluţii ce nu poate lăsa nimic pe dinafară: „În această dezvoltare complexă şi teribilă care a modificat condiţiile desfăşurării luptelor de clasă, proletariatul ţărilor in­dustriale şi-a pierdut complet posibilitatea afirmării perspectivei sale autonome şi, în ultimă instanţă, iluziile sale, dar nu şi fiinţa sa, El nu e suprimat, ci rămîne prezent în alienarea intensificată a capitalismului modern; el e format din imensa majoritate a muncitorilor care au pierdut orice putere asupra modului de folosire a vieţii lor şi care, din momentul în care ştiu asta, se redefinesc ca proletariat, negativitatea activă a acestei societăţi. Acest proletariat se consolidează în mod obiectiv prin mişcarea de dispariţie a ţărănimii, ca şi prin extinderea logicii muncii în uzina, aplicată la o mare parte a «serviciilor» şi a profesiilor in­telectuale. Dar proletariatul este şi mai îndepărtat de conştiinţa sa practică de clasă la nivel subiectiv, nu numai în cazul funcţionarilor, dar şi în cel al muncitorilor care n-au descope­rit încă decît neputinţa şi mistificarea vechii politici. Totuşi, cînd proletariatul descoperă că propria sa forţă exteriorizată concură la consolidarea permanentă a societăţii capitaliste, nu numai sub forma muncii sale, dar şi sub cea a sindicatelor, a partidelor sau a puterii statale pe care le-a creat pentru a se emancipa, el mai descoperă prin experienţa istorică concretă şi că este clasa total opusă oricărei exteriorizări imobile şi oricărei specializări a puterii. El poartă revoluţia care nu poate să lase nimic pe dinafară, exigenţa dominaţiei permanente a prezentului asupra trecutului şi critica totală a separaţiei; şi în aceasta trebuie el să-şi găsească forma adecvată de acţiune. Nici o îmbunătăţire cantitativă a mizeriei sale, nici o iluzie de integrare ierarhică, nu sînt un remediu durabil pentru insatisfacţia sa, căci proletaria­tul nu se poate recunoaşte autentic într-o nedreptate anume pe care ar fi suferit-o şi nici în repararea unei nedreptăţi anume sau a unui număr mai mare din aceste nedreptăţi, ci numai în nedreptatea absolută de a fi aruncat la marginea vieţii”.

Pornind de la constatarea că abundenţa capitalistă a eşuat, eseistul percepe în diversele forme de revoltă în contra societăţii de clasă o mobilizare pentru distrugerea maşinilor consumului permis: „«Forma politică în sfîrşit descoperită sub care emanciparea economică a muncii putea fi realizată» a căpătat în acest secol un contur distinct prin Consiliile muncitoreşti revoluţionare, concentrînd în ele toate funcţiile de decizie şi de execuţie şi federalizîndu-se prin intermediul delegaţilor responsabili în faţa centrului şi revocabili în orice clipă. Existenţa lor efectivă nu a fost decît o schiţă sumară imediat combătută şi înfrîntă de diferitele forţe de apărare a societăţii de clasă, printre care se numără adesea şi propria lor falsă conştiinţă… Dar această putere este tocmai locul în care problemele revoluţiei proletariatului îşi pot găsi adevărata soluţionare. Este locul în care sînt reunite condiţiile obiective ale conştiinţei istorice: re­alizarea comunicării directe active, unde se termină spe­cializarea, ierarhia şi separaţia, unde condiţiile existente au fost transformate «în condiţii de unitate». Aici, subiectul proletar poate să se smulgă din lupta sa împotriva contemplaţiei: conştiinţa sa este egală cu organizarea practică pe care şi-a ofe­rit-o, căci această conştiinţă este inseparabilă de intervenţia co­erentă în istorie”.

Prin puterea Consiliilor muncitoreşti revoluţionare, ce ar trebui să înlocuiască la nivel planetar orice putere, vede posibilă ca negarea spectaculară a vieţii să fie negată la rîndul său. „Organizaţia revoluţionară nu poate fi decît critica unitară a societăţii, adică o critică ce nu se aliază cu nici o formă de pu­tere separată, nicăieri în lume, şi o critică pronunţată global împotriva tuturor aspectelor vieţii sociale alienate. În lupta organizaţiei revoluţionare împotriva societăţii de clasă, armele nu sînt altceva decît esenţa combatanţilor înşişi: organizaţia re­voluţionară nu poate reproduce în sine condiţiile de sciziune şi de ierarhizare ale societăţii dominante… Revoluţia proletară depinde în întregime de faptul necesar că, pentru prima dată, teoria, ca inteligenţă a practicii omeneşti, trebuie să fie recunoscută şi asumată de către mase. Ea cere ca muncitorii să devină dialecticieni şi să-şi înscrie gîndirea în prac­tică; astfel, ea cere oamenilor fără calităţi mult mai mult decît cerea revoluţia burgheză oamenilor calificaţi pe care-i delega s-o pună în practică, deoarece conştiinţa ideologică parţială edifi­cată de către o parte a clasei burgheze avea ca bază această parte centrala a vieţii sociale, care este economia, şi în care burghezia era deja la putere, Dezvoltarea însăşi a societăţii de clasă pînă în stadiul organizării spectaculare a non-vieţii face ca proiectul revoluţionar să devină în mod manifest ceea ce era deja în mod esenţial” (G.D.).

Singurul inamic al oricărei ideologii revoluţionare este pentru eseistul francez teoria revoluţionară.

Societatea spectacolului, concepută din aserţiuni, unele mai largi, altele aproape aforistice, supranumite după modelul marxist şi teze, numerotate continuu şi organizate pe capitole tematice, faţete ale multiplicităţii societăţii spectaculare actuale şi de perspectivă, este o oglindă a gîndirii lui Guy Debord asupra drumului triumfător şi dominant al mărfii, marfă dezumanizatoare, alienantă, care metamorfozează pe om, cu calitatea sa de fiinţă vie şi responsabilă, într-un consumator în sclavia spectacolului, a ceea ce urmează pe indiferent ce ecran, în haosul aparenţei.

Marfa se impune drept legiuitorul totalitar al lumii, în care teoria revoluţionară pare o contrapondere reală după creatorul Internaţionalei Situaţioniste.

Revista indexata EBSCO