Oct 15, 2015

Posted by in Proza

Vasile Iancu – Familia sfîrşită (X)

…Aşadar, am fost catapultat – alt cuvînt mai nimerit nu găsesc – director general, asimilat postului de secretar de stat, într-un minister-colos care, în patru ani, cît am avut treabă cu el şi în el, şi-a schimbat de cel puţin patru ori denumirea, structura şi miniştrii. Promovarea, gîndesc şi acum, la atîta amar de vreme de atunci, n-a avut vreo legătură cu Ana Pauker. Cu care n-am schimbat nici o vorbă în viaţa mea, deşi am fost în şedinţe mari, guvernamentale, unde era la prezidiu, alături de Gheorghiu-Dej, de Chivu Stoica, de alţi nomenklaturişti, unde lua cuvîntul, asculta discursuri, întrerupea, interoga pe vorbitori. Se vedea că era prima vioară, alături de şeful partidului, şi că nu prea dă socoteală nimănui din ţara asta. La Moscova, da. Pînă într-o zi… Să nu mint:  o singură dată, după o întrunire de acest fel, trecînd cu grupul de elită al partidului pe lîngă echipa de la industria metalurgică, unde mă aflam şi eu, schimbînd cîteva cuvinte cu ministrul, pe mine m-a întrebat dacă m-am integrat uşor la conducerea departamentului. Foarte uimit că ştia de existenţa mea, un tînăr funcţionar ministerial, venit din nordul Moldovei, unde, e drept, îşi avea şi ea originea,  bănuiesc că şi chipul trăda această buimăceală, i-am răspuns că nu mi-a fost uşor, însă m-am integrat destul de repede. A spus, convenţional, bine, bine, şi a plecat în drumul ei către automobilul Volga neagră, parcat la scară. Se spunea că această femeie extrem de influentă a condus, de fapt, singură, treburile statului român vreun an şi ceva. Atunci, imediat după 23 august 1944, pînă la Conferinţa Naţională a partidului din octombrie 1945. Ceea ce ştiu e că nu intra în domeniul economic, patronat de primul-secretar al partidului, Gheorghe Gheorghiu, care a şi fost ministru în mai multe rînduri şi prim-vicepreşedinte al Guvernului Petru Groza. El, Ghiţuş, cum îl alinta Ana noastră, în cercul lor intim, coordona tot ce mişca în ministerele economice şi în finanţe. Pe urmă, a luat şi frîiele guvernului între ianuarie 1952 şi octombrie 1955, lăsînd la cîrma partidului o momîie afemeiată, Gheorghe Apostol, un executant docil al mahărului numărul unu. Dar în guvernarea Dej n-am mai fost „tovarăşul ministru” decît jumătate de an. Cum am fost catapultat, aşa am fost ejectat!  Tartorul cel mare începuse răfuiala cu cei trei – Pauker, Luca şi Georgescu – şi cu toţi oamenii lor. Sau numai bănuiala că eşti din clanul lor şi erai terminat. Un delator de profesie, de îţi punea gînd rău, din invidie, din pură duşmănie ori din cine ştie ce alte motive, îţi terciua toată viaţa. Trebuia să se dea o lecţie dură adversarilor. Cică, ăştia erau deviatori de dreapta. Baliverne. Erau, pur şi simplu, de stînga stîngii. Lichidarea, cel puţin politică, a triumviratului condamnabil, trebuia executată cu aprobare de la Kremlin. Pauker şi Luca fuseseră activişti ai Cominternului şi nu puteau fi desfiinţaţi decît cu pricaz de la  Moscova. Lecţie soldată cu condamnări la moarte şi execuţii, ca în bandele mafiote, cu puşcării pe viaţă şi decenii de temniţă, cu expulzarea la munca de jos etc. Ana Pauker scapă cu viaţă, după ce pierde toate funcţiile şi e arestată şi anchetată cîteva luni. Numai cancerul a răpus-o. La şapte ani după instalarea guvernului procomunist din 6 martie 1945, deviza „Scapă cine poate” era la fel de valabilă. Şi va mai fi încă multă vreme.

Totuşi, mă întreb, să o fi cunoscut Ana Pauker, în anii cît a fost la Moscova, şi pe sora mea? Să fi aflat numai de existenţa unei chimiste din România, cuplată cu un militant bolşevic din Germania? Să fi făcut vreo legătură, cînd deja era pe cai mari în ţară, între Tanka Dubincek şi Eugen Dubincek? Mijloace de informare de la agenţii sovietici avea destule. Să fi avut vreo influenţă şi prefectul Bălănescu? Iţe pe care, probabil, nu le voi descîlci niciodată. Adevărul pe care îl ştiu este că în cei doi-trei ani cît am pus pe picioare afacerea cu fier vechi şi aprovizionam oţelăriile din Banat, am avut cîteva convorbiri telefonice şi una faţă la faţă, pe îndelete, pesemne, decisivă, cu directorul Uzinelor de Fier şi Domeniile Reşiţa, Carol Leondar. Un om de mare seriozitate profesională şi onoare, un bănăţean dintr-o bucată, pe care te puteai bizui. Un bărbat care a sprijinit specialiştii, meseriaşii de valoare, care şi-a pus funcţia la bătaie pentru a-i salva pe cei pe degeaba năpăstuiţi. În timpurile alea, mărturisesc, am întîlnit foarte puţini semeni de-ai mei de calibrul inginerului Leondar. Cînd a fost promovat ministru adjunct la industria grea şi, apoi, ministru plin, a dorit, cum e şi firesc, să-şi facă  echipa lui. Şi este posibil să-l fi convins prin ceea ce făcusem, inclusiv, prin experienţa de meseriaş, turnător în metale, cîştigată mai cu seamă de la tatăl meu. Îi povestisem despre el, despre avatarurile lui, pornind din Ucraina, de la mica lui turnătorie din Elizavetgrad. Atît cît putea să treacă peste serviciul de cadre, de multe ori, mai puternic decît ministrul, i-a adus pe cîţiva  specialişti de la U.D. Reşiţa şi, pesemne, să nu se spună că se înconjoară numai cu bănăţeni de-ai lui, m-a adus şi pe mine. Gîndesc.

*

Într-o reunire restrînsă de la centrala siderurgiei, şeful cadrelor, un individ nu se ştie de unde răsărit şi ce meserie avea, a criticat că o treime din bani se plătesc  unor tovarăşi din aşa-numitul de el lanţ al specialiştilor, proveniţi din industria capitalistă, şi că aşa ceva este inadmisibil. Pentru că, motiva, aceşti specialişti – ingineri, tehnicieni, maiştri, muncitori – au o influenţă negativă asupra producţiei şi pot sabota industria democraţiei noastre populare. Carol Leondar, pe atunci, ministru adjunct, a spus că şi el vine din industria capitalistă, că a fost oţelar profesionist la Reşiţa, şi dacă tovarăşul cadrist crede de cuviinţă ca el, inginerul Leondar, să fie dat afară şi, eventual, să sape şanţuri, atunci să facă oţel cadristul. Să conducă el industria grea, metalurgia, siderurgia, să formeze el specialişti la serviciul de cadre. A fost ca o măciucă în moalele capului pentru cadrist. S-a văzut, însă, că peste oarece timp, răzbunarea ipochimenului a dat roade.

Mi-amintesc că, mai tîrziu, o femeie cu funcţie în comitetul central, pare-mi-se, Ileana Răceanu, într-o şedinţă, a spus pe şleau că şefii serviciilor de cadre deveniseră spaima întreprinderilor şi că fuseseră înzestraţi – oare de cine, dacă nu de Securitate?, judec eu – cu puteri care nu le aparţin. Şi punea întrebarea stupefiantă pentru mulţi din cei prezenţi: Mai este nevoie de acest serviciu de cadre în sensul în care funcţionează astăzi? Şi mai spunea un lucru această activistă, aproape de neimaginat în anii ăia: că în multe case ţărăneşti Hristos a fost înlocuit cu chipul lui Stalin! Un amic, prezent în acea adunare, mi-a povestit episodul, eu fiind deja permutat la Iaşi. (În urmă cu un an şi ceva, fiul acestei femei, Mircea Răceanu, diplomat de carieră, mulţi ani în S.U.A., fusese condamnat la moarte pentru spionaj în favoarea americanilor, pedeapsă comutată în 20 de ani de puşcărie. Sigur, ordinul de condamnare la moarte şi revocarea acestei sentinţe a venit de la Ceauşescu. Ştirea de la Agerpres a fost publicată în „Scînteia”, în primăvara anului 1989, după ce  fusese transmisă „Scrisoarea celor şase” la Europa liberă. Scrisoare anticeuaşistă, nu anticomunistă, să fiu bine înţeles, semnată şi de tatăl adoptiv al acestuia, Grigore Răceanu. Să fi transmis cei doi părinţi Răceanu fiului lor o altfel de mentalitate privind comunismul? Încurcate sunt căile Domnului.) Se mai iveau asemenea voci rare, mai ales după moartea lui Stalin şi devoalarea crimelor staliniste din vestitul raport al lui Hruşciov.

*

Mi-e greu să înţeleg cum a rezistat Carol Leondar atîta timp în minister, şi nu unul oarecare. Cînd în funcţiile astea de vîrf, se rotea cîte un ministru pe an. Şi, de regulă, numai activişti foarte obedienţi, fără o calificare certă. Vorba românului: anul şi cîrlanul. Prea spunea lucrurilor pe nume, prea îi punea la punct pe vorbitorii de profesie. E un miracol pentru mine că a supravieţuit sub ministeriatul lui Chivu Stoica, o nulitate absolută, şeful guvernului vreme de şase ani. O legendă, care poate fi şi adevăr curat, spunea că Gheorghiu-Dej, la un pahar cu vin, tete-a-tete, cu un apropiat al său, i-ar fi spus acestuia că Stoica este un bou. Bine, i-ar fi răspuns amicul, amuzat şi puţin uimit, dar de ce l-ai făcut prim-ministru? Pentru că-i boul meu şi trage la jug aşa cum îi comand. Activistul ăsta limitat, urcat în fotolii nevisate nici de el, nici de altcineva din România, conducea şedinţe de guvern în care se discutau ore în şir chestiuni precum strîngerea jirului pentru fabricarea uleiului comestibil, despre transferul unui motor Diesel de la o fabrică din Timişoara la o fabrică din Bacău, despre statutul căruţaşilor care cîştigă prea mult şi sabotează, pasă-mi-te, transportul de stat. Care transport, ştia toată suflarea românească, era în grea suferinţă… Nimeni, însă, nu punea o întrebare simplă, în chestiunea căruţaşilor, de pildă: cetăţeanul cu ce să-şi transporte lemnele şi cărbunii din depozit, sacul de grăunţe la moară, bolnavul, la spital, mortul, la groapă? În noţiunea de nimeni mă includ şi eu. Sau: o problemă ce trebuia să fie de competenţa unui sector al Ministerului Agriculturii, achiziţionarea morcovului pentru fabricarea marmeladei, „salamul săracului”, cum i se mai spunea acestui produs, cu hazul şi necazul românului nevoiaş, a fost subiectul unei şedinţe de guvern, cale de trei ore. Înţeleg, după seceta pustiitoare, după spolierea la care era supusă ţara de către sovietici, prin Sovrom-urile lor, treceam prin ani grei de înfometare. De la pîine la pînza aceea ordinară, cenuşie, numită americă, totul se dădea pe cartelă.  Şi a mai venit un zvon, care s-a dovedit curînd că va deveni realitate: la Bucureşti va avea loc Festivalul Internaţional al Tineretului.  Stabilit, se-nţelege, de „prietenii” kremlinezi. Tichie de mărgăritar pe capul bietului românaş. Era nevoie de strîngerea şi mai mult a curelei peste stomacul omului ogîrjit. Aşa că uleiul din jir şi marmelada din morcov erau probleme naţionale.

Culmea absurdului: într-o şedinţă de sindicat pe un departament din centrală, un şef de cadre a pus în discuţie dispariţia unui fular din vestiare. Cine a furat fularul secretarului de partid de la uzina cutare? Şi de ce tocmai fularului tovarăşului secretar? El făcuse o anchetă la biroul de cadre şi ajunsese la concluzia că numai un duşman al poporului putea să facă ticăloşia asta, ca să compromită un cadru al partidului etc. Şi dă-i, şi dă-i cu fularul, încît un inginer mai vîrstnic, din echipa de apropiaţi ai lui Leondar, s-a sculat, a luat fularul său de pe speteaza scaunului, un fular frumos, bogat şi lung, din lînă merinos, colorat în galben, îl văd ca şi acum,  probabil, croşetat de nevastă-sa, s-a dus la prezidiu şi l-a pus pe masă în faţa cadristului: „Uite, tovarăşe, dă-i fularul ăsta cadou din partea mea tovarăşului secretar, şi lasă-ne în pace cu treburi din astea meschine. Stăm în şedinţa asta pentru chestiuni serioase, nu pentru a afla cine a furat un fular. Cheamă un miliţian să descopere hoţul, dacă o fi un hoţ cu adevărat, iar noi să ne vedem de treburile noastre”. Luat aşa, scurt, în faţa unei săli pline cu oameni, cadristul a stat jos, roşu la faţă de mînie, cloncănind nişte vorbe fără sens. Dar, în mintea lui înghesuită, nu mă îndoiesc, i-a pus gînd rîu inginerului. De multe ori, pigmei de soiul cadristului ăstuia născoceau vinovăţii, ajutaţi de secături roşi de invidie, de propria lor josnicie. Asemenea bipezi l-au lucrat şi pe inginerul Carol Leondar.

*

Inginerului Leondar trebuia să i se plătească verticalitatea şi excelenţa profesională: în anul 1962 a fost condamnat pentru subminarea economiei naţionale! Absurdă acuzaţie. Cînd am auzit, bruma de speranţă că vom intra totuşi în normalitate s-a topit. Mă aşteptam la orice. A ieşit din puşcărie după amnistia din 1964. N-o să uit că într-o conversaţie mai apropiată cu el m-a îndemnat să renunţ la Facultatea de Istorie, chiar dacă eram în anul patru, desigur, la fără frecvenţă, şi să urmez Politehnica,  la cursurile serale, că o să mă ajute şi el, dacă voi avea nevoie, întrucît ingineria mi-ar consolida postul. Şi, admiţînd că voi fi dat afară ori voi dori să plec din sistemul birocratic ministerial, voi găsi mult mai uşor o slujbă în industrie, în economia reală, mi-a zis. „Istoria să rămînă pentru dumneata ca pasiunea unui diletant superior. Însă, nu din asta vei putea să trăieşti sigur şi confortabil. Şi eşti convins că ceea ce găseşti acum în cărţi şi tratate de istorie este ceea trebuie să înveţi? Poate că, în viitor, vei fi nevoit să ştergi din memorie aproape tot ce-ai acumulat, uzîndu-ţi între timp creierii zadarnic. Gîndeşte-te şi la lucrul ăsta”. Remarca asta m-a pus oleacă pe gînduri. Am întrebat-o şi pe Anuş despre chestiune, spunîndu-i de povaţa ministrului, pe care i-l descrisesem în culori foarte favorabile. Iubita mea doamnă i-a dat dreptate şi a repetat, şi ea, cu alte cuvinte, că istoria ar trebui să fie pentru mine un fel de violon d´Ingres. Cine m-ar împiedica să citesc toată viaţa cărţi de istorie? Uite, ea a făcut Dreptul, însă a avut întotdeauna nostalgia de a nu fi urmat istoria artei. Ar fi reuşit, însă, să rămînă în Iaşi, la o catedră universitară?  În veci, nu. Nu le-am ascultat sfatul. Nu ştiu dacă am făcut bine sau rău. Pe de altă parte, nu voiam să părăsesc acea facultate, cînd mai aveam doi ani şi o isprăveam. Anuş nu abandonase frumosul ei vis, făcuse din el un hobby. Recunosc, într-un muzeu de artă, nu aveam nevoie de niciun ghid, dacă era alături de mine. În biblioteca noastră, are un corp întreg cu lucrări de artă şi albume. Le răsfoieşte, deseori. E una din plăcerile ei intelectuale. Cînd am fost, împreună, prin ţară ori în străinătate, prima sa grijă a fost să intre într-o librărie şi să cumpere albume de artă. De la Erevan a venit cu un geamantan de albume, cele mai multe, scoase de edituri din Moscova şi Leningrad, la preţuri destul de acceptabile pentru punga unui turist din România socialistă şi în condiţii tipografice foarte bune. Nu ştiu de ce, dar bănuiala mea este că Dreptul Constituţional ocupă locul secund în memoria sa intelectuală şi sentimentală.

*

Venisem de-acasă de cîteva zile. Încărcat cu o mare bucurie. Anuşic mi-a spus, şoptit, în hol, tocmai cînd mă pregăteam să ies din casă, că este însărcinată.  Mi-a susurat vestea cea mare la ureche, ca pe o taină, şi cu o discreţie de care doar ea e capabilă. Am îmbrăţişat-o îndelung şi am întrebat-o dacă nu e cazul să mai stau cu ea vreo două-trei zile… Îi dau telefon ministrului şi-i comunic vestea şi el este om de înţeles, i-am zis. Nu-i nevoie, du-te la treburile tale, mi-a răspuns direct, fără ezitare. Atunci, i-am sugerat să o chemăm pe mama la noi, să aibă grijă de ea, de casă, de bucătărie, pe urmă, de copilul nostru. Sau, poate, i-am strecurat ideea, ar putea să vină şi mama ta la noi. Încăperi avem destule, slavă Domnului, iar cei de la spaţiul locativ n-ar mai avea eventuale observaţii că ne lăfăim într-o casă prea mare, că trăim ca nişte burghezi, că ne-ar trebui nişte chiriaşi, cine ştie… Mi-a garantat că ai săi nu vor părăsi oraşul lor, casa lor, niciodată. Că vin în scurte vizite, asta e cu totul altceva. A fost de acord că mama, rămasă singură, ar putea sta la noi definitiv. Poate că i-ar prii şi ei, ar ieşi din singurătate. „Acum, du-te iute la gară, că ai să pierzi trenul, iar următorul, ştii, este de noapte, şi ajungi frînt la Bucureşti. Ne auzim la telefon”. Aşa ne despărţiserăm.

În acea zi de martie friguros, cu zloată şi răzbunări crîncene ale babelor, încît lapoviţa, în nord, se transformase în aşternut de zăpadă, primesc telefon la serviciu, la orele dimineţii, în orice caz, înainte de prînz. Vocea avea o vibraţie uşor neliniştită. Regula era să-i telefonez eu, la două zile, seara, după orele 20,00. Vorbisem cu Anuş în seara precedentă. Surprins, o întreb ce s-a întîmplat. Este sănătoasă? Se simte bine? Pentru că era evident: ceva neplăcut se întîmplase. Şi mai ciudat, nu-mi vorbea de acasă, ci de la secretariatul facultăţii. „Sunt în bună stare, îmi vorbea, iar tonul devenise liniştit, chiar cu o undă glumeaţă. E vorba despre altceva. Nu pot să-ţi spun de ce te deranjez la ora asta, la serviciu, dar aş vrea să ne sfătuim într-o chestiune importantă. Nu pot să-ţi dau acum niciun fel de amănunte. Ai putea să te repezi pentru o zi pînă acasă? Te rog să mă ierţi că îţi cer lucrul ăsta”. N-am insistat. Am asigurat-o că iau primul tren accelerat spre Iaşi şi diseară sunt acasă.

Stînjenit, i-am cerut ministrului Leondar permisiunea să plec cîteva zile acasă. I-am zis că soţia are nevoie de ajutorul meu şi trebuie neapărat să fiu la Iaşi. Carol Leondar nu este omul căruia să-i explici ce şi cum. Înţelege rapid cum stau lucrurile . „Ia-ţi delegaţie pentru trei-patru zile, dacă e nevoie, şi pentru mai multe, şi rezolvă-ţi treburile de familie. Sunt mai importante decît orice altceva. Lasă sarcinile dumitale unui om de încredere, aşa cum ai făcut-o şi altădată”, mi-a zis.

Se înserase cînd am ajuns în Iaşi. Pe străzile oraşului se aşternuse omătul ca de o altă iarnă. Oricum, nu erau ca în capitală, năclăite într-o fleşcăraie nesuferită. Care era motivul îngrijorării scumpei mele Anuş? În chiar dimineaţa cînd îmi telefonase, fusese chemată la decan, la orele opt. îi comunicase că trebuie să se prezinte neapărat la serviciul de cadre, la tovarăşul  Botnar. „Probabil, îi zisese, alunecos şi tainic, şeful facultăţii, un oportunist ca mai toţi decanii pe care îi cunosc, este o problemă cu dosarul dumneavoastră. Sper să nu fie ceva insolubil…” În momentele de după această ştire, mi-a povestit Anuş, s-a gîndit la petele din biografia ei, care puteau să-i decidă soarta într-un mod radical, bineînţeles, în cea mai nefericită ipostază: bunicii Dumitraşcu şi moşioara lor de la Mîndreşti, fie şi donată statului, negustorul Aram Sangrian, chiar dacă, şi acesta, donase statului întreaga lui afacere, punîndu-se în slujba comerţului socialist, vreo rudă în Occident, din neamul Sangrian, de care nu aflase încă… Tavarişci Batiuşka, cum îi spuneau studenţii puternicului şef de la cadrele Universităţii, fost ofiţer politic, sosit în România cu trupele Diviziei „Tudor Vladimirescu”, trecut, se şuşotea, prin secrete culoare ale serviciilor secrete, basarabean de obîrşie, dar cu origini amestecate, i-a adus la cunoştinţă tinerei asistente universitare  că dosarul ei de înscriere la doctorat poate fi aprobat cu o condiţie: trebuie să fie membră de partid. „La Drept, asta este o clauză obligatorie. Dumneavoastră pregătiţi cadrele justiţiei socialiste şi trebuie ca partidul să aibă deplină încredere în capacitatea dumneavoastră politică, ideologică…” Altfel, el nu dă aviz pozitiv pe acest dosar. Vorbise şi cu secretarul comitetului de partid pe Universitate şi acesta are aceeaşi opinie: trebuie să depună cerere de intrare în partid. Pe urmă, mai vedem…, a lăsat-o pe Anuş în ceaţă. Adică, să intre în partid, dar nici atunci nu poate fi sigură că i se aprobă dosarul de înscriere la doctorat ori că va trece de treapta de asistentă.

Cunoşteam un asistent de la Istorie care, cu doar un an înainte de pensionare, fusese numit lector. Deşi, omul este un bun specialist în arheologie, făcuse săpături importante, cu rezultate relevante în domeniu,  publicase studii şi articole de înalt nivel ştiinţific, însă, nefiind posesor al carnetului roşu, rămăsese blocat la gradul de asistent. I-am povestit doamnei mele acest caz şi am îndemnat-o să facă cerere de intrare în partid. Parcă eu, dacă nu făceam acest pas, nu încremeneam la cine ştie ce statut de meseriaş la întreprinderea „Progresul”?, i-am adus şi argumentul ăsta.  Am discutat subiectul pe toate feţele în noaptea care a urmat. A doua zi, Anuş a făcut cererea cu pricina. Scăpase de o povară.

Cînd fusese chemată la Batiuşka, se gîndise la lucruri mult mai primejdioase pentru cariera ei, pentru viaţa noastră.

Revista indexata EBSCO