Sep 11, 2015

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAŞ – In honorem magistri Henning Krauss (II)

Predispus să vadă lucrurile global, sintetic, Henning Krauss se delimitează de orice fel de metode şi ideologii şi sancţionează atît literatura trivială (de consum), cît şi pe cea „cu tendinţă”, pe motiv că „exprimă îndoctrinarea, la ambele capete ale spectrului politic” (Ioan Constantinescu), atît la „dreapta”, cît şi la „stînga”. Aşa se explică opţiunea criticului pentru calea de mijloc, specifică etosului individualist, liberal-burghez, dar fără conotaţiile ideologice ale termenilor. Din acest motiv, spune eminentul savant german, lectura „devine un act de generozitate reciprocă, întrucît ea presupune libertatea atît a autorului cît şi a cititorului”. Căci „acolo unde nu se stabileşte această legătură între libertăţi – bunăoară în literatura trivială şi în cea cu tendinţă, care îndoctrinează – literatura contribuie la dominaţia omului asupra omului”. Ca atare, afirmarea libertăţii individuale constituie condiţia sine qua non a realizării oricărei opere de valoare, opera  de artă nefiind „mijloc al unui scop, ci scopul însuşi”. În linia teoriilor lui Dilthey şi Gadamer, critica lui Henning Krauss susţine aşadar istoricitatea interpretării şi defineşte arta ca experienţă a libertăţii, sancţionînd concepţiile idealiste ce postulează existenţa unor valori estetice absolute („o cunoaştere transistoric obiectivă este imposibilă, interpretul fiind dependent de context”).

Cunoaşterea profundă şi nuanţată a istoriei îi permite profesorului german să interpreteze evoluţia fenomenului literar în modernitate ca pe o expresie caracteristică a crizei de identitate prin care trece umanitatea, pe fondul conflictelor care au zguduit lumea în ultimul secol. E vorba, mai exact, despre un nou sentiment (Weltgefühl), avîndu-i ca mesageri pe scriitori precum Sartre, Camus, Kafka, Beckett sau Ionesco, scriitori pentru care angoasa, „greaţa” („la nausée”) reprezintă „starea de fond” a existenţei. În acest context, Henning Krauss distinge două tipuri majore de literatură: una existenţialistă, specifică perioadei interbelice, cînd intelectualii mai credeau că angajamentul lor poate schimba lumea, şi o literatură a absurdului, care se afirmă după cel de al doilea război mondial, pe fondul unui sentiment post-apocaliptic cvasi-generalizat, de risipire a oricărei iluzii. Henning Krauss respinge însă atît teoriile de tip autonomist, care scot arta din orizontul circumscrierilor contextuale (ontologia lui Heidegger, metafizica revoltei camusiene), cît şi determinismul istoric rigid, care izolează şi absolutizează numai un anumit sens al istoriei – ilustrativă în acest sens e polemica dintre Lukács (pentru care literatura absurdului e „expresia decăderii, ce exprimă procesul destrămării de sine a societăţii capitaliste tîrzii”) şi Adorno (pentru care aceeaşi literatură e „singura formă de expresie onestă şi adecvată a existenţei omului modern”), ambii gînditori interpretînd fenomenul artistic în aceeaşi manieră (una ideologizată), fără a mai ţine cont de aportul creativităţii individuale, totdeauna imprevizibile.

În altă ordine de idei, criza literaturii moderne, repliată în sine însăşi, se vădeşte în preocuparea excesivă a scriitorilor faţă de formă, faţă de limbaj, care a produs o veritabilă segregare în raport cu realitatea concretă. De aceea consideră Henning Krauss că autoreflexivitatea privilegiază îndeosebi poezia, al cărei limbaj se vede astfel „ridicat la rang de koiné transistorică”, ceea ce face posibil „dialogul direct cu operele desăvîrşite ale trecutului”. Nu întîmplător, genul liric a rezistat cel mai bine presiunilor cenzurii (spre deosebire de teatru, cel mai expus la controlul ideologic), şi asta pentru că e prin natura sa înclinat să transceandă realitatea, fiind „cel mai puţin orientat spre informaţie şi acţiune”.

La fel vor vedea lucrurile şi Hugo Friedrich, dar şi William Marx, care în studiul său relativ recent, L’Adieu ŕ la littérature (2005), descrie în termeni asemănători procesul segregării artistului de publicul larg şi al devalorizării treptate a literaturii în societatea modernă, fenomen care îşi găseşte explicaţia în autonomizarea tot mai accentuată a limbajului artistic, pînă la ruptura sa completă de limbajul comun, de „cuvintele tribului”, de care Mallarmé se descotorosea cu dispreţ. De altminteri, e ştiut faptul că, în modernitate, toate artele tind să anuleze distincţia tradiţională dintre „formă” şi „fond” (vezi teoriile lui Croce despre expresia poetică) şi să urmeze exemplul muzicii – artă simbolică prin excelenţă, capabilă să atingă coardele cele mai profunde ale inconştientului şi să surprindă structura de adîncime a universului, lumea în idee. În acest context, Bergson pare a fi filosoful cel mai reprezentativ al modernităţii („filosoful Terorii”, cum îl numea Jean Paulhan în Les Fleurs de Tarbes…), căci ideile marelui gînditor francez explică mutaţia fundamentală survenită în planul expresivităţii artistice, relevînd cauzele ce au determinat literatura să se îndrepte tot mai mult către iraţional, oniric, inconştient.

După cum am avut prilejul să constatăm, reflecţiile lui Henning Krauss se focalizează însă asupra unui moment istoric ulterior în raport cu emergenţa simbolismului şi a bergsonismului. Constatînd aşadar că poezia modernă (şi odată cu ea, literatura în genere) este exclusă din domeniul discursivităţii raţionale, fiind asociată cu pictura sau muzica, iar nu cu literatura în sensul ei tradiţional, retoric, eruditul profesor de la Augsburg pledează pentru o reconciliere cu istoria („opera de artă nu se poate adresa omului ca fiinţă transistorică, ci trebuie să permită raportarea la situaţia actuală a cititorului”), fără a sacrifica totuşi elementul specific al literaturii ca artă. Ca atare, după ce semnalează „dependenţa temporală a criteriilor de valoare estetică”, exprimîndu-şi totodată scepticismul faţă de experimentul în plan pur formal („Inovaţia formală, considerată ca un criteriu calitativ, poate duce la ispita consacrării unor valori estetice efemere, care nu vor fi confirmate de nicio receptare ulterioară”), Henning Krauss recurge la conceptul de „orizont de aşteptare” pentru a-şi justifica propriul punct de vedere, într-un gen de argumentare tributară studiilor de estetică a receptării ale lui Hans Robert Jauss şi ale şcolii din Konstanz. Să-i dăm cuvîntul: „Dacă o operă nou creată reproduce numai forme deja cunoscute, adaptîndu-se orizontului de aşteptare, atunci ea este trivială, lipsită de valoare. Dacă dinamitează însă orizontul de aşteptare şi tradiţia genului prin inovaţii formale, care, la rîndul lor, sunt creatoare de orizont, atunci posedă calităţi estetice”.

Astfel, într-un excelent studiu redactat în colaborare cu Christel Krauss (Teoriile angajamentului), savantul german trece în revistă cele mai importante teorii legate de raportul artă-realitate, de la concepţia lui Goethe despre poezia ocazională, trecînd prin manifestele suprarealiştilor (cu ideea, atît de dragă lor, de revoluţie permanentă, neangajată ideologic – sancţionată pe bună dreptate ca utopie) şi prin literatura angajată din timpul războiului (cînd cărţile ajungeau să fie citite „asemeni articolelor de fond din ziare, ţinîndu-se cont de linia lor ideologică”) şi pînă la reflecţiile unor scriitori „dezvrăjiţi” din perioada postbelică precum Blanchot, Char, Paulhan sau Bataille, scriitori ce refuză hotărît atît angajamentul politic, cît şi noţiunea de artă pură, şi care sfîrşesc prin a înţelege că literatura e în esenţa ei mai curînd „reacţionară” decît progresistă, jucînd un rol critic în raport cu societatea – observaţie dezvoltată ulterior de Virgil Nemoianu în O teorie a secundarului sau de Antoine Compagnon în Antimodernii.

În spiritul adevărului estetic judecă Henning Krauss şi operele cu un conţinut politic explicit (remarcabile ni s-au părut studiile Reprezentările războiului în literatura postbelică, Concepţia lui Sartre despre „littérature engagée”, Rezistenţa pe scenă – însemnări despre piesele de teatru ale Rezistenţei, dar mai ales Fascismul în stil clasicist – consideraţii asupra valorii estetice a piesei lui Brasillach, „Bérénice”), demonstrînd cît se poate de convingător că răul poate fi mai expresiv din punct de vedere literar decît binele, tot aşa cum personajele negative sunt mult mai diferenţiate psihic şi mai complexe decît cele pozitive. Cu toate acestea, cînd răul se vădeşte a fi doar un reziduu netransfigurat al ideologiei autorului însuşi (cazul lui Robert Brassilach), rezultatul negativ în plan estetic se datorează îndeosebi unei opţiuni formale inadecvate. De altfel, am anticipat deja, problema raportului dintre formă şi conţinut constituie unul dintre cele mai interesante aspecte ale reflecţiei lui Henning Krauss despre literatură şi artă. Ca să dau numai cîteva exemple ilustrative, la Robert Brassilach profesorul german consideră că eşecul estetic se datorează mai ales inadecvării dintre fondul pamfletar al discursului dramatic (fascist, adică subiectiv, intolerant, părtinitor) şi forma elevată a tragediei, ce presupune transfigurarea, proiecţia sub specie aeternitatis.

Nu tot aşa stau lucrurile, remarcă just exegetul, în cazul marilor scriitori, precum Camus (la care opţiunea pentru tragedie corespunde „atît idealului său al măsurii, cît şi perspectivei sale asupra lumii, nuanţate metafizic”) sau Sarte (a cărui pasiune politică reclamînd angajamentul, trăirea dramatică a prezentului, se traduce în planul artei prin „tehnica modernă a insertului retrospectiv, împrumutată din arta cinematografică”). Încă şi mai interesant pare, din acest punct de vedere, fenomenul literaturii absurdului, care ar avea la origine, crede Henning Krauss, o experienţă traumatizantă a dezrădăcinării (Beckett, Ionesco şi Adamov sunt emigranţi), ce spulberă la rîndu-i iluzia salvării şi face inutilă orice fel de alegere, generînd o stare de spirit ce se va regăsi în agnosticismul istoric al structuraliştilor, precum şi în fenomenul reificării lumii din le nouveau roman (vezi studiul sugestiv intitulat De la „sau-sau” la „nici-nici”. Literatura existenţialistă şi literatura absurdului, dar şi, mai ales, Die Praxis der littérature engagée im Werk Jean-Paul Sartres 1938-1949, lucrarea cu care romanistul german a debutat în volum în 1970).

Curajul de a trata fără prejudecăţi teme delicate sau de interes secundar (precum Revoluţia franceză ca temă a literaturii în timpul celui de-al doilea război mondial şi al războiului algerian şi atîtea altele) e cu atît mai de apreciat, cu cît Henning Krauss nu a scăpat nicicînd din vedere faptul că marea literatură izbuteşte să supravieţuiască în timp, sustrăgîndu-se inevitabilului proces de mutaţie a valorilor estetice. Ştiind prea bine ce fel de opere ajung în coşul de gunoi al istoriei şi de ce, profesorul pe care îl omagiem astăzi s-a străduit să salveze de la uitare fragmente preţioase din trecutul nostru nu prea îndepărtat, cu scopul de a atrage atenţia asupra pericolelor care pîndesc literatura atunci cînd aceasta se apropie sau se îndepărtează prea mult de viaţă şi de ispitele ei. Nu întîmplător, pentru a-şi întări parcă propriile convingeri, îl şi citează Henning Krauss la un moment dat pe Bertolt Brecht (invocat cu apelativul familiar „Bert”), celebrul teoretician al teatrului anti-aristotelic şi al receptării de-psihologizate, care definea opera de artă drept o creaţie ce-şi manifestă „suveranitatea faţă de realitate”, conferind totodată şi publicului o suveranitate nu mai puţin evidentă faţă de aceeaşi, sublim-trivială, realitate.

Nu ne rămîne decît să păstrăm şi noi acum, la final, distanţa cuvenită, apropiindu-ne cu admiraţie şi înclinîndu-ne reverenţios în faţa eminentului cărturar, autor al unei opere cunoscute pe întreg mapamondul, operă care stă ea însăşi sub semnul dialogului dintre Occident şi Orient şi a cărei lectură are efectul unui puternic antidot împotriva prejudecăţilor şi dogmatismelor de tot soiul.

 

[1] Textul de fata reprezinta o Laudatio elaborata cu prilejul festivitatii de decernare a titlului de doctor honoris causa profesorului emerit Henning Krauss, un vechi prieten al Iasului. Ceremonia a avut loc la Universitatea „Dunarea de Jos” din Galati, pe data de 26 iunie 2015.

Revista indexata EBSCO