Sep 11, 2015

Posted by in Ex libris

Ioan Alexandru TOFAN – Despre adevărurile mari şi adevărurile mărunte

Cartea Lidiei Stăniloae (La bursa adevărului, Editura Trinitas, Bucureşti, 2014) se aşază pe un fapt miraculos: acela că în lumea cotidiană de astăzi, în viaţa de fiecare zi, marile adevăruri se ascund în haine ponosite şi trec neobservate prin larma nonsensurilor, a frivolităţilor şi a celor perisabile. În metroul din Washington, Joshua Bell cantă timp de o oră Bach cu o vioară Stradivarius, iar trecătorii grăbiţi îi aruncă cate un bănuţ, astfel încît, la sfărşit, minunea este răscumpărată cu 35 de dolari. După un doctorat, într-o berărie din München, doi colegi fizicieni vorbesc vrute şi nevrute, după un doctorat. Un bătrîn se apropie şi, prins de veselia celor doi, cere voie sa se aşeze. Primit cu bunăvoinţa pe care ţi-o dă gîndul la halba următoare, nou venitul se recomandă: Wilhelm Röntgen. Într-o lume anapoda, mai povesteşte Lidia Stăniloae, într-o poiană de la Rîmeţ, Părintele Dometie despică timpul şi face să răsară bucuria: „trăia ferm cu certitudinea prezenţei lui Dumnezeu, afirmîndu-şi cu modestie, fără ostentaţie, limitele, imperfecţiunea. Şi transmitea tuturor această certitudine fundamentală” (p. 34).

Rolul acestor miracole mărunte, s-ar putea spune, este acela de a revela Adevărul nu în lumina orbitoare a propriei Sale prezenţe, ci în penumbra şi crepusculul lumii, în felul în care disperarea îşi află un capăt, patima îşi cunoaşte dojana sau întunericul cunoaşte rana dimineţii. De fiecare dată în chip mediat, pieziş, lumea este constant binecuvîntată, iar cartea despre care este vorba în aceste rînduri nu face decît să atragă atenţia asupra acestui fapt. Reflecţia teologică vie, spunerea directă a Adevărului este pusă în contextul descrierii străzii, a lumii „din afară” şi a personajelor ei fantomatice. De exemplu, autoarea se opreşte la un moment dat asupra unei întrebări pe care o adresează preotul de la Johanniskirche, Freiburg: „Ne întrebăm vreodată ce gîndeşte Dumnezeu despre noi?” Nu reflecţia teoretică poate să trimită către un răspuns, ci mai degrabă o „cultură a sfinţeniei”, prin care, în mod natural, cotidian suntem îndemnaţi să găsim „ceea ce ne întregeşte, ne deschide orizonturi reale, pline de conţinut şi de consecvenţă, într-o existenţă în care să descoperim sensuri de plenitudine şi perspective reale” (p. 170). Cultura sfinţeniei nu este una spectaculoasă, nu presupune iluminări permanente şi vindecări miraculoase pe toate drumurile. Din contră, regimul secund al misterului în lumea cotidiană se iveşte cu sfială, pe negîndite, mai ales în felul în care „interioritatea” celui care intră în contact cu ea se modifică şi se orientează decisiv spre sensurile care îi sunt proprii.

Într-un punct de inflexiune al cărţii, Lidia Stăniloae aminteşte de o spusă veche, îndemnînd „să călătorim cu un înger”. Esenţial în cuprinsul discursului, momentul este unul în care sedentarismului tehnic al lumii contemporane i se opune nomadismul credinţei, lipsa de ataşament faţă de locuri sau fapte împietrite, pentru a putea livra întreaga atenţie celor ce se arată în penumbra misterului. Interesant este faptul că, la un alt teolog român important, Andrei Scrima, condiţia cerdinciosului este, la fel, legată de cea a nomadului, personajului ale cărui rădăcini sunt ferm adîncite în infinitul vîntului. Doar itinerantul poate primi, cu adevărat, Cuvîntul, pentru că doar el ştie să fie ospitalier, să nu chivernisească lucruri, şă nu zidească porti şi ziduri. Cain întemeiază oraşe, tot el fiind şi cel care, după credinţa populară, întunecă luna şi fură transparenţa materiei. Dimpotrivă, întîlnirile fundamentale au loc pe drum, în decursul unei itineranţe, pe care îngerul nu stă în fruntea coloanei, ci luminează doar, discret, răspîntiile.

Titlul cărţii dă şi titlul uneia dintre secţiunile ei, cea în care Lidia Stăniloae îşi sintetizează, oarecum, reflecţiile. „Bursa adevărului” este aceea în care adevărul, devenit o marfă, se tranzacţionează, este investit sau, dimpotrivă, dat pe nimic. În fapt, această bursă descrie spaţiul comunitar, lumea, în măsura în care ea dispune de o dimensiune verticală pe care o negociază. Devalorizarea adevărului, despre care vorbeşte autoarea ca fiind caracteristică spaţiului public actual, aduce cu sine problematizarea acestei transcendenţe, pînă în punctul în care ea ajunge o opţiune problematică sau doar o părere. Din nou, Andrei Scrima poate fi adus în discuţie. Pentru el, logica mărfii, a schimbului sunt logici „orizontale”, istorice, imanente; dimpotrivă, transcendenţa reclamă o altă logică, simbolică, în care nu proporţia, ci absolutul, nemăsuratul sunt cele care generează raporturi. Din acest motiv, „bursa” adevărului ar trebui să lase locul unui joc al darului, în care miza să cadă pe inaparent, iar necunoaşterea, gratuitatea să fie iarăşi recunoscute ca semnalmente ale misterului. „Tipizarea” societăţii, pierderea caracterului personal al existenţei, tehnicizarea societăţii sunt, pentru Lidia Stăniloae, efecte ale modului în care logica schimbului, spectaculosul şi aparentul ajung să se înstăpînească asupra modului în care este căutat adevărul.

Autoarea discută toate aceste lucruri, din cîte mi se pare, avînd la dispoziţie un filtru hermeneutic dublu: pe de o parte, o atentă şi largă privire asupra lumii, din care pare să reţină şi să integreze totul – descoperiri ştiinţifice, evenimente istorice, gesturi mărunte, personaje şi poveşti; pe de altă parte, un acut şi decisiv simţ al bucuriei, dat probabil de o credinţă fermă, exersată şi trecută prin filtrul unei experienţe continue. Paginile despre sărbătoarea Crăciunului, pe care îl vede în semnificaţia sa strict teologică, sunt o mărturie a acestui din urmă aspect. Din locul acestei bucurii, „dojana” adusă lumii poate fi reconsiderată. Fără ea, a vorbi despre relele lumii este ilegitim, strîmb, ca o cîrcoteală dindărătul unui geam. Din interiorul bucuriei însă acelaşi lucru spus capătă tonul speranţei şi imensitatea dragostei. În fond, ar spune Lidia Stăniloae, cu sfinţenia nu te joci: nu o poţi falsifica, nu îi găseşti surogate şi nici nu o poţi negocia. O iei în serios, pentru că în ea îţi găseşti temelia, îi regăseşti pe ceilalţi din jurul tău şi, totodată, limpezimea lucrurilor. După cum afirmă un avva din secolul al V-lea citat în carte, „Adevărul întăreşte bunătatea şi luminează realitatea” (p. 41). Din orizontul bucuriei, avertismentul de mai sus este de fapt o grabă către însănătoşire, mai mult decît o sentinţă morală. Lumea este esenţial bună, nenumăraţi îngeri o au în grijă; aşadar, nu o poţi trata indiferent, nu o poţi da pur şi simplu pe un simulacru al ei. Exerciţiul descriptiv al Lidiei Stăniloae trece între cele două atitudini cu eleganţă şi înţelepciune: pentru că uneori adevărul „cel mare” nu poate fi privit ca atare, în faţă, direct, nu este de lepădat a-l privi în cioburile sale mărunte, în lucirile incerte şi oamenii de care aproape ai uitat. Zgomotele lumii nu încetează dintr-o dată, ci scad continuu în intensitate, se pierd ca în fapt de seară, lăsănd loc misterului: „nu cumva putem înţelege că noi trăim în mijlocul unor minuni care se petrec zilnic, pe care le-am descoperi în fiecare clipă, dacă ne-am da osteneala?” (p. 146).

Revista indexata EBSCO