Sep 11, 2015

Posted by in Varia

Nicolae SAVA – Curier de ambe sexe

„Buna ziua. Mă numesc Paulian Petric şi vă trimit în fişierul ataşat un scurt text narativ (cu un oarecare substrat filosofic, nădăjduiesc perceptibil), pe care l-am scris recent, şi care intra în categoria de „încercări”. Chiar daca acest tip de text nu este legat direct de domeniul meu actual de activitate, aş aprecia o impresie de lectură – printre altele, pentru a putea îmbunătăţi pe viitor eventuale „încercări” similare. Scurta notă biografică: Sunt absolvent de studii teologice şi filologice, mi-am finalizat doctoratul la Facultatea de Litere din Iasi, Catedra de Germanistică, iar in prezent sunt la finalul unui an de stagiu post-doctoral la Universitatea din Geneva. Vă mulţumesc pentru atenţia acordată. Cu respect, Paulian T. Petric” – Paulian, textul „Nostalgia” se încadrează în categoria „încercări”, aşa cum bine intuieşti. Este bine scris, însă are un păcat de moarte: nu spune nimic. Citez un scurt fragment: „Când tăceam cu toţii, această tăcere era cu atât mai profundă, cu cât era formată de fapt dintr-un număr infinit de tăceri ce se contopeau într-una singură. Atunci când eram cuprinşi de căldură, adunam fiecare dintre noi această căldură, încercând să o păstrăm cât mai mult şi să ne-o împărtăşim mereu unii altora; ne întindeam braţele şi aveam sentimentul că putem cuprinde astfel întreaga lume. Nu întotdeauna aveam parte cu toţii de aceeaşi lumină – şi uneori lumina unora însemna umbra şi întunericul altora. Acesta este şi motivul pentru care aveam cu toţii o atitudine complexă faţă de lumină, ce se traducea printr-o îmbinare de entuziasm şi umilinţă. Pe de-o parte, orice rază de lumină ne entuziasma şi ne dădea sentimentul că de-abia atunci trăiam cu adevărat şi descopeream pe de-a-ntregul sensul existenţei noastre. Dar în acelaşi timp, eram cuprinşi de smerenie şi de un profund sentiment de nevrednicie, ştiind că în acelaşi moment în care noi ne bucuram de lumină, alţii erau nevoiţi să facă faţă umbrei şi întunericului”.

 

Din Topliţa primim: „Bună seara, mă numesc Dobroslaw Marcinek. Aş dori să vă trimit câteva dintre poemele mele cu speranţa că veţi selecta o parte pentru publicarea în revista dumneavoastră” – Bună seara, cred ca răspunsul anterior este valabil şi pentru tine, deşi semne de talent literar, în cazul tău, sunt mai vizibile. Multă vorbă, prea multă! Iar versuri ca acestea nu spun nimic: „ascultă somnul de sare cum scânteiază somnambulic/ în sâmburele închis al serii/ deschide sângele înstănit cu sfidarea sărutului/ unui suflet uns în sidef/ apropiindu-mă de visul stins al iasomiei/ nisipul din lumină/ ucide umbra de piatră din gândul apei,/ iar timpul tresare ca un izvor susurând/ topind munţii abrupţi de sare/ dintre pleoapele evei”. Să înţelegem că „eva”, în cazul acesta, e substantiv comun, nu? În grupajul trimis (mult prea volumions) repeţi cuvîntul „sare” la fiecare text (am avut răbdarea să-l parcurgem în întregime) sau chiar în interiorul aceluiaşi text. Ceva talent ar fi, dar eşti, în toate textele, mult prea verbios. Cred ca ar fi bine să revii asupra unor poezii, din cele trimise, să le cizelezi şi să alegi doar 4-5 pentru o eventuală publicare. Poate ne trimiţi, cu această ocazie, şi cîteva date biografice.

 

„Am citit cele scrise de dumneavoastră la rubrica „Curier de ambe sexe” din ultimul numar al revistei „Convorbiri literare”. Vă mulţumesc pentru rândurile dătătoare de speranţă. Prozele mele scurte au, de regulă, 3-4-5 pagini.  V-am trimis două mai scurte aşa cum mi-aţi sugerat, o sumară prezentare a mea ca autor şi o poză. Cu preţuire, Dorina Stoica” – Dorina, în sfârşit, ţi-a venit şi ţie rândul, după mai multe luni de aşteptare. Mă bucur să descopăr ca oraşul Bârlad naşte şi prozatori de talent, nu numai poeţi importanţi. Să fie într-un ceas bun!

 

Curierul de ambe sexe este al cititorilor care doresc să se afirme în literatură. Cei care au îndrăzneala să ne convingă că au ceva de spus, cu talent pentru asta, trebuie să ne trimită cîteva texte (poezie, proză, teatru, eseu critic), nu mai mult de 5-7 pagini, scrise citeţ, lizibil, cu respectarea normelor gramaticale clasice, pe suport de hîrtie sau electronic (obligatoriu cu diactritice – TEXTELE FĂRĂ DIACRITICE NU SE PUBLICĂ!), scrise în programul Word şi salvate în RTF sau TXT, şi să aştepte un răspuns, care nu va întîrzia foarte mult. Ne interesează şi cîteva date despre autor. Cei ale căror texte ne vor convinge prin originalitate, concizie şi, mai ales, talent literar, vor intra în atenţia noastră, promovîndu-i cu texte la „Antologia curierului”. Textele se pot trimite pe adresa poştală, la sediul redacţiei, sau pe două e-mail-uri nicu_sava@yahoo.com sau  convlit@mail.dntis.ro. Toate scrisorile îşi vor afla răspuns doar în paginile revistei.

 

ANTOLOGIA CURIERULUI – DORINA STOICA

 

O doză prea mare de linişte

 

Noapte cu lună plină. E toiul verii. Vântul adie uşor.  Din asfaltul care s-a topit de fierbinţeala zilei ies valuri, valuri de căldură. La ora unu din noapte străzile din centrul Capitalei sunt aglomerate. Grupuri de oameni, cei mai mulţi tineri, îmbrăcaţi sumar, se plimbă gălăgioşi pe stradă. La terase toate mesele sunt ocupate. Peste tot se aude muzica dată tare. Pe ringurile de dans perechi înlănţuite se mişcă lasciv. Călin merge spre casă absent, cu paşi egali, grăbit. Aleea din faţa blocului e străjuiă de tufe de trandafiri înfloriţi şi de regina nopţii care înmiresmează aerul nopţii de vară. El însă, face un ocol pentru a trece pe lângă şirul lung de containere cu gunoi. Aici, însoţită de doi câini o femeie scormoneşte cu răbdare într-unul. Din când în când aceasta aruncă câte ceva de mâncare celor doi câini care, pe rând prind bucăţile din zbor. Femeia este concentrată asupra căutatului în gunoi, dar şi asupra străzii pustii. Călin încetineşte pasul, când ajunge foarte aproape de ea. Atunci, femeia nu mai scomoneşte în gunoi. Bărbatul se opreşte lângă uşa blocului. Introduce cartela. Uşa grea se deschide cu zgomot strident de balamale ne unse. Odată cu aceasta se aprinde şi neonul defect. Pâlpâie enervant. Mirosurile cinei s-au amestecat cu duhoarea ce vine de la subsolul clădirii. Barbatul îşi îndreaptă paşii spre lift. E întuneric. Închide bine uşa şi zăboveşte în cabina întunecată preţ de câteva minute. După ce termină ce are de făcut, cu speranţa că în noaptea aceasta, ca prin minune liftul va urca până sus, numără butoanele cu vârful degetului arătător. Cu un scârţâit lung liftul porneşte. S-a oprit. Călin deblochează uşa şi coboară la etajul întâi. Urcă agale etaj după etaj. Picioarele sunt ca de plumb. Inima îi bate neregulat. Respiră greu. Fruntea i se acoperă cu o transpiraţie rece. Macar aici nu mai este aglomeraţia de pe stradă. E singurul care vine de la serviciu la ora aceasta târzie din noapte. Aglomeraţia de pe stradă, de la lucru, din piaţă, este  „pastila” pe care o înghite în fiecare zi. În propria casă, acolo sus, deasupra oraşului zgomotos şi aglomerat nu are linişte. Viaţa i-a devenit un chin într-un astfel de oraş unde agitaţia oamenilor, maşinilor, luminilor produse de reclame nu conteneşte nici ziua nici noaptea. Nevoia de bani îl face să suporte acest chin. De câţiva ani nu a primit nici o singură zi de concediu. Patronul nu vrea să angajeze încă un lucrător. Nici el nu vrea. Ar împărţi şi munca dar şi banii. La etajul opt se opreşte un minut. Priveşte pe geamul de pe casa scărilor. Pe  blocul de vis-a-vis e terasa unui bar. Muzica se aude destul de tare. Locatarii s-au obişnuit. Călin nu. Nici cu viaţa marelui oraş deşi are zece ani de cand locueşte aici. E barbat în floarea vieţii şi are o familie frumoasă. Ar da însă jumătate din anii săi pentru un loc liniştit. Visează o căsuţă la munte, lângă o apă limpede şi  un petic de iarbă. I-ar place să privească cerul, să respire aer curat, să asculte vibrând de bucurie liniştea, să urmărească gâzele cum îşi trăiesc viaţa simpla prin iarbă, ori să audă susurul apei. Doar el şi Dumnezeu. Vise! Urcă şi ultimul etaj, deschide uşa şi intră agale în casă.  Copii gălăgioşi, prinşi cu joaca ce este în toi la ora unu trecute din noapte, aleargă prin casă scoţând ţipete şi râzând. Pesemne au dormit până la apusul soarelui, toropiţi de căldura cumplită a zilei de vară, iar acum când casa s-a răcorit puţin, le-a crescut pofta de joacă. Abia târându-şi picioarele, fără o vorbă, se trânteşte îmbrăcat pe patul nedesfăcut. Pentru moment i se pare că a adormit. Îl trezeşte însă zgomotul făcut de maşinile de afară. Acestea circulă fără oprire. O mulţine de zgomote se amestecă învârtindu-se în capul lui. Totul se multiplică intensificându-se: strigătul şi râsul copiilor, maşinile ce claxonează, muzica de la barul din blocul de vis-a-vis, vocea stridentă a soţiei care îi reproşează ceva. Aude totul. Zgomotul tocurilor pe caldarâm, apa care circulă prin ţevile de alimentare, ţânţarii nesătui bâzâind insistent, sughiţul vecinului supraponderal din garsoniera de lângă lift. Până şi scârţîitul paturilor de la salonul de masaj erotic aflat la ultimul etaj şi plânsul soţiei din camera cealaltă îl  aude! Sunetele se amestecă, se amplifică apoi dispar. E linişte! Totul este acoperit de o pace deplină. Călin se ridică uşor, din pat. Priveşte în jur. Camera goală e scăldată într-o lumină albă, strălucitoare. Îi este bine. Visa să aibă parte de linişte undeva într-un loc îndepărtat, iar aceasta se afla aici, în camera sa de la etajul nouă al blocului cu zece etaje. Pereţii locuinţei sunt străvezii. Toată casa e plină de lumină. Priveşte afară. O frumusete de nedescris îi umple privirea. Au dispărut străzile, maşinile, reclamele şi oamenii. Nu-şi mai doreşte decât sa rămână veşnic aici. Linişte, linişte, în sfîrşit a găsit liniştea.

*

Sala de asteptare a spitalului e aproape pustie. Lângă cabinetul medicului de gardă o femeie tânără cu doi copii de mână îşi suflă din când în când nasul înroşit de plâns. Într-un târziu uşa se deschide. Doctorul îi şopteşte femeii plânse. –  Ne pare rău. De data asta nu a dorit să se mai întoarcă la voi!

 

 

Cum mi-am petrecut Ziua naţională

 

Detest ziua de luni. Parcă numai eu? Dar când mai e şi sărbătoare naţională? În calendarul ortodox nu este trecută nici o sărbătoare. Nici măcar una cu o cruce neagră. Aş putea face curăţenie că doar se apropie Crăciunul, pot coace pâine şi câte altele nu pot face. Totuşi sărbătoarea pluteşte în aer. O simt! E plin Facebook-ul de urări care mai de care mai tricolore. Îmi spun, această zi trebuie sărbătorită cumva! Mă îmbrac fără grabă. Îmi aleg haine groase. Afară e înnourat şi foarte frig. Caut fularul tricolor. Unde l-oi fi pus oare anul trecut? A, l-am găsit! Îmi înfăşor cu grijă gâtul în roşu, galben şi albastru ca să vadă toţi vecinii cât de patriotică sunt. Pornesc bine dispusă la vale pentru a simţi atmosfera de sărbătoare din provincialul meu, drag oraş moldav. Câteva zeci de elevi zgribuliţi, fericiţi însă că abia au scapat de profesori sau învăţători, coboară gălăgioşi în fugă dealul pe strada ce vine de la Cimitirul Eroilor, unde tocmai au fost depuse coroane. Ici, colo câte un pensionar, veteran de război, cu pieptul plin de decoraţii, îngheţat de frig merge grăbit spre casă, cu gândul la cana de vin ori de ceai ce-l aşteaptă pe sobă, sau poate la reţeta compensată pe care trebuie să o cumpere. Ziua liberă, care oricât de liberă ar fi pentru acei care încă mai au unde lucra, e totuşi o zi stupidă de luni! Ajung în faţa Primăriei. Aceleaşi steaguri obosite de anul trecut. Privesc în jos spre strada principală, rece şi aproape pustie. Nici un semn că astăzi este 1 decembrie! Ciulesc urechile. De nicăieri nu se aude „Deşteaptă-te Române!” ori măcar „Noi suntem români!” Pe stradă doar eu şi o mulţime de câini fără stăpâni, interesaţi de containelele de gunoi care spre bucuria lor, astăzi nu se golesc, pe motiv de sărbătoare naţională. Mă apucă aşa un dor, un soi de melancolie ori nostalgie, după famfarele de altădată, mititeii electorali, fasolea cu sau fără ciolan, ori sarmale autohtone de post ori ba, servite în curtea bisericii de mâinile primarului, în anii de glorie ai partidului celor trei trandafiri. Odată strabătut oraşul în pas de defilare cu scop strict patriotic, descurajată de aspectul mohorât şi lipsit de orice festivism, m-am gândit să intru într-o biserică să fac o rugăciune, dacă tot am ieşit în târg. Nu am găsit nici una deschisă! Când eram gata, gata să fac păcatul de a cârcoti, m-am luminat deodată. Păi astăzi e zi liberă, frate! Pentru toţi românii. Ce-mi pasă mie care mănânc pensie minimă de la stat? Pot să defilez până seara de la Gară la Grădina Publică, iar stikul din căştile fixate bine în urechi să-mi cânte marşuri patriotice. ?i dacă tot am plecat de acasă şi nu m-am ales cu nici o festivitate, hai să trec prin Piaţa Mare, îmi zic, să cumpăr nişte mere Ionatan, de-ale noastre româneşti deoarece sunt mare mâncătoare de fructe. Apoi, cu sacoşa plină mă voi întoarece acasă, voi lua pe braţe laptopul şi cu motanul torcând la picioare, voi deschide emailul şi facebookul pentru a răspunde multelor urări de LA MULTI ANI RONÂNIA (de parcă m-ar fi născut mama pe 1 decembrie).  În piaţă marfă multă, cumpărători puţini. La o tarabă pe un morman de mere, vânzătorul, un bărbat tânăr, cu o faţă pătrată de ţăran abrutizat de prea lunga tranziţie, a înfipt într-un măr mai răsărit, un steguleţ tricolor din hârtie. Simţindu-l pe vânzător, patriot ca şi mine, mi-am spus: „am să cumpăr de aici, măcar ăsta ştie ce zi este astăzi”. Cu dexteritate de profesionist, acesta umple tasul cu mere cât ai zice „măr” şi-mi cere sacoşa, între două reprize de tuse tabagică, dobândită cu preţul a o treime din leafa de tarabagiu calificat. După ce am coborât sacoşa grea de pe taraba înaltă, mai înainte de a scoate banii, m-am uitat, ca orice gospodină interesată de cheltuirea eficientă a bugetului familiei, să văd ce mi-a pus tânărul comerciant în ea. Când am văzut merele mici cât nucile, strâmbe şi pe alocuri putrezite pe care urma să le plătesc, la preţul de mere calitatea I cu tricolor, am răsturnat conţinutul de unde a fost luat, adică în grămada de mere Ionatan românesti. Din prea mută supărare şi enervare sub ploaia de mere steguleţul tricolor cu tot cu măr a ajuns sub tarabă. Tânărul m-a privit încrucişat şi mi-a strigat, gata să sară la bătaie. „Iacâtî ci me-i făcut mămai, me-i strâcat Zâua naţionalî!”

Revista indexata EBSCO