Sep 11, 2015

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – Familia sfîrşită (IX)

Nu atît nuntirea, care a fost o foarte restrînsă ceremonie de familie, cît mai cu seamă preparativele duioase ce au precedat-o şi cele patru zile de după, cum s-ar zice, voiajul nostru de nuntă, trăite în singurătatea unei modeste cabane din pădurea Mîndreştilor, au fost cele mai minunate întîmplări din viaţa mea. Pot spune că atunci am traversat clipe de fericire adîncă, atît de rare totuşi în existenţa unui om. A unui om normal. Că un nesimţit, aflat mai tot timpul într-o stare de prostraţie ori de încîntare în faţa propriei fiinţe mărunte, fără o secundă de introspecţie, poate avea nenumărate fericiri, asta, cred, e o situaţie patologică. În multe cazuri, de natură paranoidă. Cu cîteva zile înainte de cununia religioasă, viitorul meu socru, Aram Sangrian, mi-a făcut o propunere secretă. Un pact de care Anuş să afle numai la momentul potrivit. Înţelegerea tainică a fost următoarea: soţii Sangrian păstrau într-un sipet doar de ei ştiut o rochie de mireasă, o tocă, ambele armeneşti, şi un şirag de perle, toate, purtate de bunica armeanului, la nunta ei din Sevastopol, în urmă cu peste un veac. Doleanţa lui a fost ca eu să-i dăruiesc aceste podoabe miresei, scumpei lui Anuşic, aşa cum se obişnuia odinioară în familia tradiţională armenească. „Pe urmă, mi-a zis, îi vom dezvălui secretul. Va fi cu atît mai fericită cînd va afla că a purtat rochia de mireasă a străbunicii ei din neamul Sangrian. Iniţial, era menită altei fete, însă moştenirile scumpe nouă se lasă din generaţie în generaţie… Iar dumneata vei creşte şi mai mult în ochii miresei”, a încheiat socrul meu cu o glumă nevinovată.

Familia Sangrian venise în Moldova de nord într-una din multele exoduri ale populaţiei armeneşti. După cum îmi istorisise el, în treacăt, ca şi cum n-ar fi dorit să mai răsucească cuţitul într-o rană de demult, asta se întîmplase în vremea cînd Crimeea a fost anexată Imperiului Rus de către Ecaterina a II-a. Aşadar, la sfîrşitul secolului XIX, cerchezogaii, cum se numeau armenii din colonia crimeeană, s-au văzut nevoiţi să ia din nou calea pribegiei. Peninsula abia îşi declarase independenţa de sub turci, pe la 178o şi ceva. Nemţoaica ţarină, mînată de pofte expansioniste, n-a recurs la metode genocidare, precum turcii mai tîrziu, în anii 1915-1916, mai păstra, pesemne, urme ale culturii rousseauiste din  tinereţe, mintea ei deşteaptă mai reţinuse cîte ceva din scrisorile lui Voltaire, poate, îţi mai amintea, vag, despre „Tratatul despre toleranţă” al aceluiaşi patriarh de la Ferney, dar, colonizînd masiv Crimeea cu ruşi, germani şi ucraineni, i-a marginalizat, cu viclenie, pe armeni, le-a îngrădit drepturile, obligîndu-i într-un fel să plece în alte ţări.

*

În drumul către Moldova cea tolerantă, sora lui Aram, o copilă de cîţiva ani, căreia i se hărăziseră veşmintele de mireasă şi colierul de perle, a murit de pojar. Plecaseră din Sevastopol la început de martie, cu vreme frumoasă, de primăvară meridională, însă, de cum au trecut Nistrul, în Basarabia, vremea s-a stricat amarnic şi pînă la Prut i-au însoţit numai lapoviţa, moina rece şi vîntul siberian, pătrunzător la os. Fetiţa a fost răpusă şi înmormîntată în ultimul sat întîlnit în cale, de pe malul drept al Prutului, într-o margine a cimitirului ortodox românesc. Cînd familia Sangrian s-a aşezat în oraşul din nord, cu o însemnată populaţie armenească, statornicită aici cam în acelaşi timp cînd conaţionali de-ai lor se rînduiau în Iaşi, Botoşani şi Suceava şi întemeiau oraşul Gherla din Ardeal, numit şi Armenopolis, bunica i-a încredinţat mamei lui Aram comoara de cununie. Şi i-a spus flăcăului: „Să le păstrezi cu sfinţenie pentru  fata ce-o vei avea, tu şi nevasta ta, iar dacă n-o să aveţi fată, să laşi darul familiei ca să transmită mai departe dreptul pentru prima fată din neamul nostru”, i-a zis bunica. Şi mai aveau o comoară-moştenire: o biblie în armeana veche, imprimată, zicea, la Stambul, în urmă cu un veac şi jumătate. În tradiţia orală a armenilor, posesorilor de biblii bătrîne le place să spună – deşii armenii sunt oameni discreţi, necum lăudăroşi – că ei au o reeditare a Cărţii Sfinte traduse în al doilea secol al creştinării neamului lor şi tălmăcirea a fost făcută chiar de creatorul alfabetului armean, Mesrop Maştot, la anul 405 după Hristos. N-ar fi de mirare să fie cum spun ei. Pentru că, în exodurile lor silnice, aveau mare grijă să-şi pună la adăpost, în gropi nisipoase, în locuri anume, cărţile sfinte şi manuscrise ale înţelepţilor, învelite în piei uscate de capră şi ţesături din lînă de oaie. Aşa se explică, probabil, că în Matenadaran, biblioteca de manuscrise din Erevan, se păstrează pînă azi peste 14.000 de manuscrise antice şi medievale în limba armeană. După tăinuirea cărţilor, puneau la adăpost bijuteriile şi alte comori de familie. Cînd a fost în scurta sa călătorie în Armenia sovietică – trebuie să amintesc, aproximativ a zecea parte din Haiastan, ţara mare a armenilor -, două lucruri a voit să vadă Anuş, în primul şi-n primul rînd: biblioteca de manuscrise, de care avea ştiinţă, şi cît mai multe khacikar-uri, acele stele crucifere din piatră, ornamentate cu har şi dragoste de credinţă, vorbind totodată şi de cultul morţilor la această seminţie.

Viţa Sangrienilor făcuse parte din rangul amirilor, un fel de principi şi judecători în colectivitatea din Sevastopol, demnitate nobilă păstrată, se pare, încă din Cilicia, Armenia Mică, pulverizată de turcii osmanlîi, acum şase veacuri şi mai bine.

Informaţia mi-a fost şoptită de soacra mea, cu o anume mîndrie, rugîndu-mă să o păstrez numai pentru mine: „S-ar supăra Aram să audă că îi laud neamul, atîta vreme cît el nu vrea s-o facă. Ce-a fost a fost, acum se macină altă făină la moară, îmi spune cîteodată, cînd vine vorba, foarte rar, de stirpea lui aristocratică. Şi mai zice o vorbă: Să fim bucuroşi şi de cărare, dacă drumul cel mare ne-a fost închis”.

*

Oficializarea căsătoriei s-a petrecut la Primăria Iaşilor. Stăteam acum la casa noastră, mai bine zis, în casa cumpărată de Aram Sangrian. Într-o oarecare compensaţie, eu cumpărasem tot mobilierul, aşa cum voia Anuş să orînduiască încăperile. Ne-au însoţit mama, părinţii proaspetei soţii, două colege de catedră ale doamnei profesoare Anuş-Ioana Dubincek. Cununia religioasă s-a petrecut în două biserici, semn că viaţa voastră în doi, a prezis stimabila doamnă Ilinca, va fi lungă şi binecuvîntată pînă la sfîrşitul care va fi: în cea ortodoxă de rit armenesc, de pe Strada Armeană, şi în cea ortodoxă românească, de pe strada care şi-n zilele prezente poartă numele lăcaşului – Bunavestire. Preotul de aici, în scurta pauză de dinainte de ceremonial, ne-a pus în temă cu istoricul lăcaşului, ctitorit de vornicul Ion Tăutu şi de soţia sa Maria, înşirînd  apoi şi alţi ctitori şi enoriaşi celebri legaţi de biserică, precum Mihail Kogălniceanu, casa lui e gard în gard cu noi, a adăugat, istoricii Xenopol şi George Brătianu, Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Lascăr Catargiu, pictorul Pallady, profesorul Ştefan Micle şi soţia lui, poeta Veronica Micle, compozitorul Eduard Caudella, Calistrat Hogaş… Şi tot astfel de oameni. Aşa că, voia să ne spună, este o mare onoare pentru noi că am călcat pragul acestui lăcaş şi suntem în faţa acestui altar, într-un moment unic al vieţii noastre.

Anuş, la braţul tatălui ei, a intrat în biserică purtînd pe chip o lumină nemaivăzută de mine. Nici pînă atunci, nici de atunci încoace. Rochia albă de tafta, vălul de mătase albă peste toca brodată,  şiragul de perle unduind peste piept, părul negru, lung, ochii adînci, adumbriţi de gene grele, întunecate şi melancolice, paşii molatici, păşind ca într-o visare, toate astea o făceau, parcă, ireală. Pînă şi trupul, mîndru şi zvelt, radia parcă o căldură misterioasă prin mătasea albă, în falduri moi, foşnitoare, căldură care, atunci cînd s-a prins de braţul meu, mi-a încălzit întreaga fiinţă. Îi dăruisem podoabele cu ceva ore înainte de a pleca către biserica armenească, să aibă vreme să fie îmbrăcată cum se cuvine de colegele ei de la facultate, domnişoare de onoare, să-şi domolească bucuria în voie. Cînd a desfăcut cutia în care erau aşezate odoarele vestimentare şi colierul de perle, în prezenţa părinţilor ei şi a mamei, m-a îmbrăţişat lung, cu boabe de lacrimi în colţul ochilor. Ştia de provenienţa lor. Îi spusese maică-sa, cunoştea istoria lor. Nu rezistase tentaţiei, doamna Ilinca. Poate că a fost mai bine spunîndu-i că acele daruri nu sunt ale mele. Eu o cinstisem cu un frumos inel din aur alb, cu un mic diamant, şi cu pantofi albi din saftian, făcuţi la comandă de un reputat meşter  de pe Lipscani. S-a bucurat oricum  – mi-a mărturisit în acele zile – pentru că intrasem în acest joc al tradiţiilor din pierduta ţară a lui Aram Sangrian. Care, dincolo de marea mulţumire pe care o avea că îşi vedea fata mireasă, în faţa altarului, cu mirele ei dorit, mulţumire bine strunită, totuşi, mi-a spus că îi pare rău că fata lui n-a putut arunca cu rodii în zidul bisericii armene, să ştie, după numărul seminţelor lipite, cîţi copii va avea, iar el nu a avut nicio posibilitate să pună pe masă vinul rubiniu de rodii, aşa cum cere datina neamului său. Avea o mîngîiere: că nevasta lui, deşi de altă seminţie, a păstrat darurile de mireasă pentru Anuş, de parcă ar fi fost propriile ei moşteniri, şi n-a uitat de lavaş. Pilde că iubirea nu i s-a stins şi că respectă, măcar cît poate, şi rînduielile din ţara lui originară. Mi-a mărturisit lucrurile astea, cînd am fost numai noi doi, în faţa unui pahar cu vin, în casa noastră din Iaşi, după ce, prin voinţa lui, devenisem coproprietar, cu acte în regulă. Un bărbat, armeanul, de mare onoare şi de o discreţie cum tot mai rar am întîlnit. Îmi pare rău că s-a dus atît de devreme. Cu siguranţă, ştirbirea gravă şi definitivă a proprietăţilor sale, a statutului său de negustor de vază în acest oraş din nordul Moldovei, cinstit oriunde avea de încheiat o afacere, de la Brăila, unde îi veneau, de obicei, comenzile de peste hotare, cafea şi alte coloniale, mirodenii, pînă la Iaşi şi Gherla, această agresivă nesocotire a bunurilor adunate în ani de trudă şi emoţii i-a scurtat anii.

Festinul de nuntă a fost, la drept vorbind, o masă în familie, la casa noii familii Eugen şi Anuş-Ioana Dubincek. Doar cele două domnişoare de onoare şi cavalerul uneia dintre ele, asistent la Litere, un tînăr tăcut şi de o amabilitate venită parcă din naraţiunile de amor din Evul Mediu, erau din afara familiei. Mi-ar fi făcut plăcere să fie lîngă noi dragul meu tată, sora Tanka, onorabilul spiţer Iacob Deneş şi gingaşa lui doamnă Smaranda, profesorul Nădejde de la Arte şi Meserii, bunicii materni de la Cernăuţi, pe care i-am văzut numai în fotografii. Despre soţii Deneş nu ştiam nimic. Ca şi cum plecaseră pe altă planetă. Se stabiliseră în Germania Federală, de unde nimeni nu primea nici o veste. Cortina de Fier se lăsase ca pentru totdeauna, nefiresc într-un continent totuşi mic şi în care, cu puţin timp în urmă, fiecare putea merge în voia cea bună, de la Nistru pînă la Oceanul Atlantic. Chiar şi după moartea lui Stalin, informaţiile din Occident răzbăteau destul de greu, iar de o călătorie în Vest nu puteau beneficia decît oameni cu mare trecere la conducători. Ca şi în alte ocazii sărbătoreşti, bucatele au fost, ca să zic aşa, multietnice. Doamna Ilinca a pus pe masă preparate moldoveneşti, în primul rînd, sărmăluţele, şi – surpriză – lavaş, acele turte armeneşti, fireşte, necoapte în tonir, unde să fie cuptorul de piatră tradiţional la armeni?, turte unse cu multă miere şi nucă pisată, mama ne-a încîntat cu tortul de ciocolată şi nucă şi cu cornuleţele cu nucă, fragede de se topeau în gură, bunica de la Mîndreşti venise cu cozonacul ei pufos şi cu cîrnaţi aromaţi, păstraţi din iarnă în untură, iar bunicul, fostul boiernaş Dumitraşcu, ţinuse să ne dedulcească cu o ţuică de prune şi cu un vin de Fragă, aromat, gălbui ca uleiul şi spumos precum şampania, produse de el în restul de gospodărie care îi mai rămăsese. Cînd mă gîndesc la acest om din neam de răzeşi, socotesc că aşa trebuie să fi fost bărbaţii care răspundeau prompt, urcîndu-se pe calul lor, cu harnaşamentul lor, cu sabia şi buzduganul lor, lăsînd toată averea pe mîna femeii lor, la chemarea voievozilor, în vremuri de primejdie pentru ţară. În esenţă, ei au fost cavalerii Răsăritului Europei. Au fost atîtea bucate,  încît am fi putut ospăta o nuntă în lege. Parte din ele le-am luat cu noi, în aşa-zisul voiaj de nuntă. Petrecut, cum am mai spus, într-o cabană vînătorească, dintr-o bătrînă pădure de stejari şi goruni, situată între Mîndreşti şi Guranda. Unde-a stat Coroi cu toată banda, cum suna un vers dintr-un cîntec popular despre vestitul haiduc, pesemne, ultimul haiduc din Moldova. Unii i-au spus tîlhar, pur şi simplu. Cine ştie ce-o fi fost cu adevărat. S-a zvonit că, după ce şi-a ispăşit pedeapsa, dată de Tribunalul din Bacău, doar vreo trei-patru ani de temniţă, pentru că nu luase nimănui viaţa şi a avut şi un bun avocat, ar fi deschis o crîşmă în marginea oraşului, iar după 1948 ar fi intrat în slujba Securităţii. Zvonuri, legende? Cînd l-am întrebat pe bunicul Dumitraşcu dacă a avut de a face cu acest Coroi, mi-a zis că nu. Bineînţeles, auzise de el, toată lumea vorbea că dă lovituri la conacele boierilor şi arendaşilor lacomi, la casele hapsînilor cămătari şi negustori evrei. „Dar cu unul ca mine  n-avea treabă, m-a lămurit mai departe. Pentru că eu m-am purtat întotdeauna omeneşte cu ţăranii, i-am răsplătit după muncă şi cinste, nu putea să-mi spargă casa tocmai mie. Vorbea toată lumea de prin părţile astea că îi ajută pe sărmani. Dovadă că la proces au fost sute de martori care au depus în favoarea lui. Altfel, a mai adăugat, ar fi primit ani grei de puşcărie pentru tîlhării şi pentru că i-a bătut zdravăn pe jandarmii aceia care i-au necinstit nevasta. În fond, altoindu-i bine pe oamenii legii, care numai ai legii n-au fost, omul şi-a apărat onoarea. Bine a făcut. Aşa aş fi procedat şi eu, cu orice risc”.

Pădurarul păzise şi fosta pădurice a familiei Dumitraşcu şi îi păstra boierului un respect neştirbit de vremurile tulburi care se rostogoliseră peste ei. Toamna, îi aducea un car cu lemne de foc, nevasta pădurarului venea adesea la coana Tinca cu un coş cu hribi şi pîinişoare, cu brînză şi smîntînă de la vacile pe care le creştea la canton, trecut, cantonul, în patrimoniul statului. Cabana fusese ridicată în perimetrul proprietăţii Dumitraşcu,  pe cheltuiala boierului. Cîteodată, îl mai invita pe conu Costică şi la o secretă partidă de vînătoare, de ochii lumii cîrtitoare, cică, pe post de hăitaş. Ştiindu-i prea bine pasiunea, cînd erau siguri că nu-i nimeni prin preajmă, îi dădea arma lui de vînătoare să tragă cît poftea. Boierul nu mai avea voie să aibă permis. De puşcă, nici vorbă. Era duşman al poporului. Relaţiile de încredere se păstraseră. Mai rare în acei ani.

*

Cîndva, la începutul prieteniei noastre, Anuş ne povestea, mie şi Tankăi, că între cele mai frumoase amintiri din copilăria ei au fost şi acelea cînd se ducea cu bunicul Dumitraşcu la cabana din pădure, în vacanţa de iarnă, cu sania, el, cu puşca de vînătoare pusă pe braţe, ea, cu hăţurile cailor în mînă, zburînd printre arborii încărcaţi de chiciură şi omături. La cabană îi aştepta pădurarul, în camera mare era cald, focul din sobă duduia, coceau cartofi în spuză şi beau lapte crud, spumos, din doniţă. Iar apa rece şi dulce din fîntînă nu se compara cu nimic. Uneori, nevasta pădurarului îi prăjea pe jeraticul din sobă măruntaie de la un proaspăt vînat, îi făcea turte pe plită, iar vara, îi rumenea bureţi pe cărbunii încinşi. Gustul acelor bucate nu l-a mai simţit niciodată de atunci. Cînd am întrebat-o unde ar dori să meargă, ei doi, după cununie şi masa în familie, mi-a zis imediat, ca şi cum avea răspunsul pregătit de multă vreme: „La cabana din pădurea de la Guranda ori în Insula Ada-Kaleh”. Înţelegeam de ce ar vrea să retrăiască, atît cît se mai putea, clipele fericite din copilărie. Dar de ce în insula aceea de la Porţile de Fier, din celălalt capăt de ţară, altfel, foarte cunoscută pentru exotismul ei? O văzuse cîndva? Nu o văzuse niciodată. Părinţii ei, însă, fuseseră în acea insulă ca turişti şi veniseră entuziasmaţi de ceea ce văzuseră acolo. Şi îi povestiseră şi ei, pe atunci, un ţînc de copilă. Îi aduseseră dulceaţă de smochine şi caise, rahat turcesc cu aromă de trandafir, tăvălit în susan, smochine uscate, nişte bunătăţi cum ea nu mai mîncase nici măcar în prăvălia tatălui ei. Şi rămăsese cu o nostalgie, amestecată cu frustrare. Tot ea a optat pentru casa bunicilor din Mîndreşti şi pentru cabana din pădurea Gurandei. Femeie înţeleaptă, cum a fost toată viaţa ei, ştia că în cele patru zile cîte îmi mai rămăseseră din concediul acordat de ministru pentru nuntă două zile le-am fi pierdut pe drum şi nu ne-am fi bucurat de acel voiaj. Am plecat către Mîndreşti şi, după o noapte de găzduire mirabilă în casa bunicilor, am plecat către cabană cu docarul pădurarului, care în acea oră şi jumătate de călătorie nu ştiu dacă a rostit patru-cinci propoziţii, toate referindu-se la locurile pe unde treceam. Am găsit acolo tot ce ne trebuia. Nevasta pădurarului făcuse o curăţenie exemplară. Mirosea a var proaspăt, podelele erau galbene ca lămîia, în sobă, lemnele fuseseră aşezate, numai bune de aprins. Nopţile erau încă reci, primăvara nu se instalase bine în această pădure colinară, aşa că spre seară făceam foc. Anuş picotea de plăcere, punîndu-şi capul pe pieptul meu, ascultînd, în tăcerea deplină de-afară, fîşîitul  flăcărilor, trosnetul discret al lemnelor cuprinse de foc. În tinda răcoroasă, se aflau sacul cu cartofi, sacul cu făină de porumb, într-un dulap, două olane cu lapte acru, să le dai de-a dura, atît de consistent era conţinutul lor, un castron mare cu brînză şi smîntînă, hribi uscaţi pe sfoară… Ştia bunica Ilinca ce-i place nepoatei. Pe la prînz, nevasta pădurarului venea şi ne întreba ce să ne facă de mîncare. Nu aveam nevoie de nimic. Puteam să stăm în cantonul ăla şi o lună. La miez de noapte, ieşeam în cerdacul larg, ne înveleam cu cergi miţoase din lînă şi ascultam, tolăniţi pe canapeaua confortabilă, cadoul bunicului Dumitraşcu pentru omul său de încredere, sunetele enigmatice ale pădurii, cîntecul unor păsări rare, ne uitam la stele şi croiam firave planuri de viitor. Nu-i spuneam nimic despre dezamăgirile mele din minister, după numai un an, unde mă simţeam inutil şi vulnerabil, tînjind după munca mea de la Întreprinderea Mecanică „Progresul”. Aş fi părut, poate, un caraghios. Aş fi fost un egoist mizerabil să-i stric bucuria acelor momente, care nu s-au mai repetat nicicînd. Mai tîrziu, după ejectarea mea din minister şi – spre marele meu noroc – restructurat la Regionala de partid Iaşi, i-am istorisit, mai mult în glumă, cîteva secvenţe din şedinţele ministeriale, unde vorbăria lozincardă copleşea extrem de păgubos treburile concrete şi urgente din economia reală. Dar, cum clipele fericite au un sfîrşit, peste patru zile luam drumul spre casă. Anuş trebuia să fie la cursuri, iar eu, peste o zi, aveam de semnat condica la minister.

 

 

 

Revista indexata EBSCO