Sep 11, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărţilor

Tudor Nedelcea, Simple crîmpeie de viaţă, Editura Autograf MJM, 2015, Craiova, 294, plus iconografie.

Cu Tudor Nedelcea m-am tot întîlnit pe la diferite manifestări culturale, dar de cunoscut, l-am cunoscut, mai bine, la Dumbrăveni, jud. Suceava, unde sub schiptrul eminescian am şi schimbat cîteva impresii, gînduri şi cărţi. mărturisesc faptul că nu ştiam mare lucru despre acest intelectual craiovean şi dintr-o anume ignoranţă a mea, deşi prietenul Viorel Dinescu, mi-a vorbit de mai multe ori despre el. Sigur că numele domniei sale îl descoperisem demult,dar despre activitatea lui ştiam foarte puţin. După lectura cărţii Simple crîmpeie din viaţă, o carte doldora de informaţii personale, dar şi de interes cultural, am aflat detalii semnificative despre personalităţi de excepţie, laice şi religioase, am avut şansa, ca prin paginile acestei cărţi să pătrund într-o lume atît de interesantă, şi poate, chiar misterioasă. Informaţii netrucate, scrise cu sinceritate, sînt transmise lejer, cu naturaleţe, în fiecare pagină, începînd cu cele din preambul. El spune, fără nici o teamă, aşa cum mulţi se eschivează de a recunoaşte un adevăr elementar, următoarele: „sînt un produs sută la sută al regimului comunist, în sensul că m-am născut la 23 aprilie 1945, atunci cînd tancurile sovietice „eliberatoare” ne-au cucerit ţara, aduse de cei care astăzi ne dau lecţii de democraţie, prin fiii şi urmaşii lor” (ce adevăr crunt se poate spune prin cîteva cuvinte!). deşi copil de la ţară, Tudor Nedelcea a avut şansa de a se instrui şi de a cunoaşte personalităţi de prim rang din cultura românească, personalităţi cu care a fost prieten sau, măcar apropiat. I-aş numi aici doar pe cîţiva dintre ei, aşa cum ar fi: Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cel care îi scrie pe o carte: „În amintirea anilor noştri de tinereţe pentru tine… această carte punere în cumpănă a ştiinţei şi al credinţei”. Semne de preţuire şi de prietenie are şi de la Dan Simonescu, Victor Petrescu, Corneliu Dina-Drăgan (care, din fericire, mi-au fost şi mie profesori), de la Nestor Vornicescu de care l-a legat o îndelungă şi rodnică prietenie, de Preafericitul Patriarhul Teoctist sau de Prea Înaltul Teofan, pe cînd era mitropolit al Olteniei, de la Marin Sorescu, un alt prieten al său, Ioan Alexandru şi numele importante sînt multe. De altfel în carte se pot vedea o adevărată colecţie de autografe, scrisori şi fotografii. Statornic apărător al dreptei şi curatei credinţe creştin-ortodoxe, Tudor Nedelcea prezintă, în această carte, Simple crîmpeie de viaţă, lupta pe care biserica ortodoxă română a dus-o în anii de grea cumpănă şi de nesfîrşite încercări, avatarurile acestei adevărate bătălii cu un sistem totalitar, dar şi cu unii dintre slujitorii ei, care nu au fost mereu de cea mai bună şi dreaptă credinţă. Această carte de excepţie,reliefează figuri de seamă ale neamului românesc, figuri ce au înnobilat, prin contribuţia lor, cultura românească şi universală. Faptul că Tudor Nedelcea le evidenţiază prin această carte este o mare bucurie pentru cititori şi o necesară şi utilă punere în tiparele adevărului a unor fapte care, de cele mai multe ori au fost cunoscute eronat. În acest sens aflăm cum a fost cu adevărat aprobată de către Consiliul Naţional Bisericesc vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România şi mai ales abilitatea diplomatică a Preafericitului Teoctist, Patriarhul de atunci, de a obţine de la acest for bisericesc, destul de refractat, aprobarea acelei vizite. Pentru cunoaşterea unui alt adevăr despre o altă personalitate, aş vrea să citez din această carte, cîteva rînduri: „… Ulterior, a venit Înaltul Teofan la Craiova ca mitropolit… Am relaţii bune cu dînsul, chiar într-o seară m-a chemat şi m-a rugat să-i spun cîte ceva din stilul de muncă al lui Nestor Vornicescu, pentru că am fost cel mai apropiat de el. I-am spus că în primul rînd trebuie să scrie cărţi, cum făcuse mitropolitul Nestor; de la el, nimeni nu pleca fără cărţi. Nestor avea o mare dărnicie. A dat cărţi şi unui actor (I.C.) şi unui pianist (D.G.) dar aceştia au făcut un gest abject: ei veniseră cu Zoe Ceauşescu în Craiova, la un Congres de matematică, în septembrie 1989, care s-a ţinut la Casa de Cultură a Studenţilor. S-au dus şi la Nestor Vornicescu şi acesta le-a dăruit la toţi cărţi. Zoe nu a fost, dar mitropolitul i-a dat şi ei cărţi. Şi aceşti indivizi au prezentat la televizor cum mitropolitul Nestor avea relaţii cu partidul şi cu securitatea”. Avem multe informaţii despre Nichita Stănescu, Grigore Vieru, Dan Grigorescu, Iosif Sava, Mihai Cimpoi, Mihai Ungheanu şi numărul acestor personalităţi este mult mai mare. Aceste Simple crîmpeie din viaţă aduc o rază de lumină despre o epocă atît de zbuciumată din istoria culturală şi politică a României, dîndu-ne posibilitatea ca prin ochii şi memoria autorului să ne împrospătăm trecutul.

 

Florentin Dumitrache, Prin ochiul lunii, Editura Timpul, Iaşi, 2015, 170 p.

„Viaţă în cer,/ Viaţă pe pămînt/ echilibru perfect/ între duh şi cuvînt” sînt versurile din poemul „Echilibru perfect”, poem care de altfel deschide acest nou volum de poeme semnat de Florentin Dumitrache., versuri care reliefează chiar modul lui de a trăi poezia, sub zodia echilibrului, de a-şi asuma starea poetică în acest echilibru perfect. „Niciodată nu vom putea spune că Poetul scrie „o poezie trecută”, chiar şi numai pentru că, oricum,prezentul, ca timp al trăirilor, este prin excelenţă un timp trecut. Noi nu trăim în prezent, noi ardem prin ceea ce vrem noi să facem prezentul, astfel încît toate realizările noastre sînt opera timpului imediat, care, în secunda următoare, devine timpul trecut al existenţei noastre” spune poetul şi prozatorul Adi Cristi despre poezia lui Florentin Dumitrache, detectînd acel continuu echilibru pe care vieţuieşte autorul, iar Constantin Mănuţă scrie: „Poetul priveşte printr-o lupă invizibilă lumea de poveste a copilăriei… ” detectînd „o pendulare între real şi fantastic, o relatare a trecerii lente dinspre profund spre sacru”. Este o lume a miturilor pe care Florentin Dumitrache le-a asimilat de-a lungul timpului, o asimilare devenită între timp mod de viaţă. în multe privinţe această nouă carte de poezii scrisă de Florentin Dumitrache îşi păstrează identitatea din volumele anterioare, miturile şi totemurile care „îl bîntuie”, în multe cazuri sînt continuate şi chiar amplificate. Autorul îşi păstrează identitatea din volumele interioare, dovedind o constantă preocupare pentru copilărie, trecut, sat, părinţi, mituri, ceea ce îi conferă o anumită unitate stilistică cu care cititorul deja este format, ceea ce dovedeşte o seriozitate specială în faţa mărturiilor sale poetice,care, aşa cum spuneam stă sub semnul echilibrului, sub semnul eternei balanţe reuşind să facă o adevărată radiografie a vieţii, spunînd: „Viaţă în stele,/ viaţă în noi/ echilibru perfect/ între-acum şi apoi”. La o primă lectură poezia lui Florentin Dumitrache poate părea simplă şi pentru faptul că el nu face altceva decît „să se sprijine pe ramuri de timp” ştiind că nimic nu este mai greu decît să ajungi la forma de înţelepciune poetică prin care să-ţi transmiţi gîndurile simplu, discret, fără a încerca „seducerea cititorului” cu versuri pe care să nu le poţi desluşi. el găseşte alint în cîntecul vieţii, în praful timpului, în rodul pomului, în tainicul zbor, acolo unde ştie că sălăşluieşte, pentru el şi pentru fiecare din noi „îngerul păzitor”. „Printre gînduri mi se scurge timpul” spune într-un poem, considerînd timpul o apă care tot şiruie, ne înveleşte în „carnea sa” şi ne învaţă că sîntem trecători. Florin Dumitrache îşi face aproape în fiecare poem un adevărat bilanţ, cîntărind atent rodul vieţii, cu împlinirile dar şi cu eşecurile sale şi mai ales „trăirea cu necunoscutul”, „pentru un anotimp cînd… ” şi aici firul pare a se opri din tors. În cartea aceasta, Pin ochiul lunii, Florentin Dumitrache dovedeşte multă maturitate poetică, de unde şi simplitatea rostirii, prin versuri cum cele din Îndemn: „Cîntă un cîntec/ de tine ştiut,/ iar sufletul să-ţi-l /fredoneze, în surdină,/ se va auzi/ în larg de mare,/ ecoul tulburînd ţărmul”, tulburînd, de fapt, curgerea timpului „de la gînd pînă la faptă”, acolo unde e infinitul. Autorul încearcă, prin marea de gînduri, să se regăsească, astfel dînd un anume contur vieţii, mai ales atunci cînd se regăseşte în sufletul de copil, în acel loc al purităţii perfecte, al sincerităţii depline. Acestea sînt în mare principalele coordonate ale poeziilor din volumul despre care vorbim: puritatea şi sinceritatea, coordonate pe care autorul le aduce în prim plan, cu mult talent. Uneori el este tentat să folosească şi stilul baladesc, narativ-epic, pentru a surprinde o lume încărcată de mistere din satul românesc arhaic şi patriarhal, o lume misterioasă, din nefericire, pe cale de dispariţie,aşa ca în poemul mai amplu: Mitru. Esenţială, mi se pare în poemele aceste cărţi bucuria caldă cu care îşi scrie gîndurile poetice, bucurie care se împlineşte în „vestea zorilor de zi” care îi inundă speranţa. acest nou volum de poeme al lui Florentin Dumitrache reuşeşte să transmită cititorului emoţiile unui poet sincer, curat sufleteşte, netrucat, semn că în cuvintele simple poţi descoperi poezie adevărată şi emoţii lirice deosebire, care să ne umple sufletul de o reală bucurie.

 

Liliana Spătaru, Cantilene în poezia zilei, Editura Sinteze, Galaţi, 2013, 82 p. Prefaţă de preot Ion Croitoru.

Un adevărat jurnal de călătorie şi de iniţiere, sub imperiul sacralităţii, prin ţara sfîntă, sub acoperemînt poetic, transmite Liliana Spătaru prin aceste Cantilene în poezia zilei, spre cititorul preocupat, din ce în ce mai mult de cunoaşterea de sine dar şi de cele sfinte care şi le poate asimila şi prin această metodă. „Mă poţi alege şi pe mine/ pe mine/un pelerin/prin ?ara Sfîntă/ pe tîmplă/ în poezia zilei?” se întreabă aproape retoric poeta ştiind că răspunsul este cuprins chiar în rostul acestei întrebări. Poezia pe care o scrie Liliana Spătaru în această carte nu poate fi catalogată drept o poezie religioasă, ea nefăcînd parte dintre mistici şi nici dintre teologi ci este de fapt o contemplativă, o persoană prinsă şi cuprinsă în frumuseţea peisajului din ?ara Sfîntă, din locurile unde a călcat şi Iisus Hristos, dar şi apostolii, de locurile unde s-au săvîrşit marile minuni şi zidirea creştinismului. Într-un anume fel Liliana Spătaru surprinde apropierea de divinitate prin contaminare, ceea ce nu e deloc puţin lucru. Ea îşi recunoaşte dar îşi şi asumă bicisnicia umană în faţa divinităţii: „sînt atît de mic,/ încît mă asemăn/ cu un ropot scurt de ploaie/ şi un mic vîrtej de vînt” aşa cum de vede din poezia postată pe coperta a patra, poezie în care invocă: Dezleagă-mă Părinte, de ce-am jurat să fie/ Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decît ce sînt/ Un cîntec prea devreme, sau poate prea tîrziu”. Sinceritatea cu care îşi întîmpină cititorul face din această poezie o adevărată litanie mai ale atunci cînd spune: „Dă-mi putere,/ dă-m în suflet/pace,/mie,/ căutătorul/ zilelor senine”. Acea seninătate, ea consideră că numai acolo în locurile sfinte poate fi cu adevărat desăvîrşită, cu adevărat purificatoare şi mai ales, cu adevărat înălţătoare pentru a putea să poarte „sub semnul |Crucii/ slava,/ biruinţa,/ căci am simţit aevea,/ pe lîngă Zid,/ cum firea/ mi-a fost descoperită”. „Cînd poeta, spune în prefaţa la această carte preotul Ion Călugăru, în prefaţa Un călător prin ?ara Sfîntă, părăseşte cugetarea asupra celor lumeşti, chiar şi pentru un moment, intră în lumea nematerială, minunată, plină de lumină şi iubire: „Acolo murmurăm în taină/ şi tresăltăm, cu Ian Botezătorul, cu sfinţii şi cetele îngereşti”. Măreţia celor trăite este cîntată sărbătoreşte printr-un murmur care umple de elan şi pe cei care o ascultă”. Chiar un adevărat cîntec murmurat, ca un şipot clătinat din inima muntelui este poezia scrisă de Liliana Spătaru, pentru că ia îşi şopteşte mai mult poemele şi parcă nu le scrie, dînd astfel dimensiune sacră fiecărui vers al său. Poemele din carte sînt însoţite de un set de fotografii făcute la faţa locului, dînd astfel şi mai multă greutate celor pe care le transmite şi într-un anume fel reuşind să-l atragă şi pe cititor să fie martor la răsfoirea acestui jurnal de călătorie şi de iniţiere în lumea sacră. Treizeci şi trei de poeme cuprinde această carte, număr simbolic, asemănător cu vîrsta lui Iisus Hristos, treizeci şi trei de trepte spre inima ţării sfinte, trepte de iniţiere într-o lume pe care ne-o dorim şi ne-o asumăm. Liliana Spătaru nu cade în capcana multora care cred că scriu poezie religioasă pentru că poezia ei este una de adoraţie şi de introspecţie, nicidecum una de dezbatere teologică. Voi încheia cele spuse despre această carte cu cîntul XXIII în care se invocă: „nu ne lăsa/ în risipire,/ robi deşertăciunilor,/ nu ne lăsa-n oglinda/ fluidelor genune, în umbrele boltite/ de spaime/ şi golire”. După lectura acestor cînturi nu vom rămîne în risipire şi vom cunoaşte/recunoaşte locuri de mare taină creştină.

 

 

 

 

 

Traian Aldea, Sigilii de abur, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2015, 94 p.

 

Poet al cîmpiei solare, şi nu oricare cîmpie ci al aceleia dobrogene „vatră a geţilor statornici” cum o defineşte autorul, Traian Aldea vede în poemele sale cum „răsuflarea i se topeşte” în „cîmpia umbrită doar de/ leagănul spicelor” cînd în nopţile stelare şi aride „ochii se pierd în ţipătul de prigorii”. Deşi, aproape austeră, viaţa în cuptorul aprins al cîmpiei, în plină vară, aşa cum este acum, este încărcată de surprize lirice remarcabile, surprinse de ochiul şi intuiţia lui Traian Aldea. „De prea mult cîntec/broscoiul a sucombat/ în lacul din grădină”, ne spune Traian Aldea, descriind catastrofa ce se poate produce chiar şi de la prea mult cîntat. În acea oază, mai mereu dătătoare de viaţă, şi datorită luminii care încape în aceste poeme” viaţa are dimensiuni lirice, dimensiuni pe care le poate sesiza doar privirea atentă a poetului. Poemele sale sînt condensate şi par mai toate o geană a dimineţii care ştie să privească printr-un cristal de rouă fără să tulbure prea mult pacea ce se instalează printre gîndurile poetice chiar şi cînd poetul se simte „rătăcit prin singurătate, prin nimicnicie/ încercînd emoţii mărunte”. El ştie că din emoţiile mărunte se pot împlini, cel mai sigur, poeme frumoase. Traian Aldea este consecvent trăirilor sale poetice, un rob al cîmpiei, pe care o elogiază, o glorifică, dar mai ales o respiră şi o asimilează, dînd cititorului posibilitatea de a-i identifica locul, atunci cînd: „Miresme tari/ îţi trec prin/ cuvinte amăgitoare./ – Tu fură verdele/ şi ţine-l în/ buzunarul secret”. Este verdele acela consistent după care tînjeşte atîta de mult cîmpia dobrogeană, şi nu numai, ai ales în plină dogoare, ca în aceste zile de august torid şi auster. Cele două capitole ale cărţii demonstrează consistenţa gîndurilor poetice pe care le aduce Traian Aldea în faţa cititorului. Sigilii de abur şi Nisip şi pietre, au darul de a dovedi că Traian Aldea este un poet robust, viguros, mai ales cînd spune: „Puncte cardinale: prietenii mei” sau „Cînd viaţa şi moartea sînt atît de concrete, cum poţi fi un poet abstract?”. Din poezia sa se poate lesne înţelege, cu siguranţă, un lucru: Cum cîmpia dobrogeană e o nălucă tot aşa „E o nălucă femeia frumoasă”. Şi totuşi alergăm toată viaţa după această nălucă şi prin poezie şi prin speranţele noastre, încercînd „Să-ţi urmezi drumul pînă la capăt” dar ştiind că „Flacără a mării este lectura”. Citind cartea Sigilii de abur a lui Traian Aldea poţi deveni o adevărată flacără a cîmpiei dobrogene care se logodeşte în zori de zi cu marea.

 

 

 

 

 

 

Sorin Cotlarciuc, Iluzii, doar iluzii…  Editura PIM, Iaşi, 2015, 114 p. Prefaţă de Lucian Perţa, postfaţă de Horia Zilieru cuprinzînd o „scrisoare mică, de afecţiune valaho-moldavă”.

 

Debutînd cu volumul de epigrame Faţa nevăzută a lumii, Sorin Cotlarciuc ar fi putut uşor fi inclus în rîndul umoriştilor dar el a virat imediat, în următoarele volume, spre „poezia mare” dar şi spre proză. A publicat între timp volumele: Lumea pe clape de rondel, delicatese umoristice, Inflexiuni lirice, Pelerinul şi Meandrele destinului, volume care devoalează o paletă largă de exprimare, lirică şi epică, demonstrînd că autorul este un scriitor serios, sever şi mai ales, productiv. Încă din deschiderea volumului cu acele consideraţii poetice, Sorin Cotlarciuc îşi face simţită intenţia de a fi polemic, de a intra, cumva, în haina scrisorilor eminesciene spunînd: „Nu văd o ieşire din impas, atîta vreme cît vom avea miniştri ai Culturii din diverse medii de afaceri sau pe unii care stăpînesc aproximativ limba română”. Cu siguranţă că sînt întru totul de acord cu cele spuse şi mai ales cu modul de a se administra cultura în zilele noastre.. autorul mai spune: „Poezia clasică, adevărată şi neschingiuită, se scrie tot mai rar, fiind o absenţă în plus „pe albastrul crizei de sacru”, chestiune cu care iar mă simt solidar cu Sorin Cotlarciuc. Lucian Perţa constată, în prefaţa sa că Sorin Cotlarciuc prezintă cititorului un volum satirico-umoristic, hîtru intitulat „Iluzii, doar iluzii… ” unde „Catrenul clasic, sonetul, dar şi versul alb se dăruiesc cititorului într-o revărsare de metafore, epitete şi comparaţii canalizate toate pe generoasa temă eminesciană a epigonismului”. Conştient de faptul că „Porneşte pe un drum anevoios/ (cu)/ Caleaşca visului vrăjită (Scrisoarea I către Mihai Eminescu) autorul reactualizează motivul scrisorilor eminesciene, satirizînd actualii epigoni ce „prin mesajul lor cel dat cu lustru/ Cu patimă în glasuri nechezînde,/ Ignoră arta fără nici un mustru/ Se-ascund abil sub false „măşti rîzînde”. De biciul ironic,mînuit cu multă abilitate de Sorin Cotlarciuc nu scapă, mai ales politicienii actuali, cărora autorul le impută dezastrul care a cuprins România. „Flămînd de scris” Sorin Cotlarciuc constată în poemul Învierea din cenuşă: „ Cu-nfrigurare am ajuns la tine,/Ating limanul cel neexplorat/ Nu ştie nimeni cît am implorat/ Şi ce dorinţă/ nfierbîntată-mi vine.// Asediul virginal, nevinovat/ Din urma unor căutări de sine/În mrejele Nirvanei îşi menţine/ Extazul feciorelnic complotat.” Pentru el toamna este cenuşie, aluzie şi la situaţia din ţară, dar „Sub poala brazilor umbroşi/ e mare sărbătoare-n sat” pentru că dincolo de toate relele românul îşi face timp şi chef să se şi bucure. Asta ne sugerează, în mare măsură, poeziile lui Sorin Cotlarciuc, starea de viaţă continuă, cu bune şi cu rele, cu tristeţi şi cu bucurii pentru că în fond nu trăim decît o singură dată şi trebuie să trăim fiecare moment important.

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO