Sep 11, 2015

Posted by in ARTE

HOLBAN – Poezia ca o rugăciune profană

În toate cărţile de poezie ale lui Vasile Burlui – şi cea mai recentă, Concert brandenburgic (Editura Timpul, 2015), nu face excep­ţie – sînt numeroase poeme care poartă o dedicaţie, cele mai frecvente nume invocate fiind Avicenna şi Grigore Hagiu: autorul Canoanelor medicinii din zorii mileniului al doilea şi poetul contempo­ran, ca o unire a medicinii cu poezia, cele două spaţii de identifi­care ale lui Vasile Burlui. Mulţi au crezut şi, adesea, pe bună dreptate că acest fel de poeme sînt „ocazionale”, scrise la comandă, grăbite sub umbrela unui eveniment; sînt, e adevărat, nu puţini poeţi care meşteşugesc, din diverse motive, în tot felul de împrejurări, versuri potrivite, dar, la Vasile Burlui, în „ocazionale” se află poezia în­săşi, ca în acest poem purtînd un omagiu lui Grigore Hagiu, de versul căruia îl apropie muzicalitatea profundă pe autorul Concertului brandenburgic: „Îşi risipeşte toamna averea pe pămînt/ Bănuţii frunzelor împrăştiind pe dealuri,/ Ca şi monahi în strană se-nclină plopi în vînt/ Iar ploaia rece, densă, se răspîndeşte-n valuri./ Pe culme ard stejarii în flăcări reci de toamnă,/ Iar în amurguri triste e ţipăt de cocor,/ Cînd ceţurile toamnei la penitenţă-ndeamnă/ Şi mă scufund eu însumi în veştedul decor./ Vin ploile de toamnă, tomnaticele ploi,/ Cu vînturi reci şi crude desfoliind pădurea,/ Chemînd la cugetare şi-ntoarceri către noi,/ Descătuşînd iar dorul de rătăciri aiurea./ Aprind cu pietate în suflet lumînarea/ Şi o închin în graţii stejari­lor ce mor/ Şi celor care-n noapte au rătăcit cărarea/ Şi s-au culcat în brazdă la umbra unui dor” (Chemări autumnale).

Însoţindu-se cu o muzicalitate pă­trunzătoare, în tonurile celebrelor concerte brandenburgice ale lui Bach, anotimpul poeziei lui Vasile Burlui e jalonat de plecarea şi întoarcerea „cu larmă” din iernat a cocorilor, una dintre figurile lirice prezente în toate cărţile poetului; revenirea lor „din pribegii” e semnul speranţei şi al reluării vieţii cu suma intactă a virtualităţilor sale („Ne sărăcim iubirea în fiecare seară/ Cu jurămîntul strîmb pe sufletul curat,/ Sperînd că va-ncolţi din nou în primăvară/ Cînd se întorc cu larmă cocorii din iernat”; „Întorşi spre brazda-nmiresmată/ Cum se întorc din pribegii cocorii,/ Primim odihna binecuvîntată/ Purificaţi în flacăra splendorii”, scrie poetul în Pasărea şi Cartea întoarcerii), pentru ca plecarea cocorilor să se asocieze sfîrşitului, surpării fiinţei şi lumii înseşi („Ne cheamă buciumul spre alte timpuri,/ Iar noi ne adunăm din nou sub nuc,/ În fluier se strecoară al­te ritmuri,/ Şi întristaţi privim cocorii cum se duc” se spune în Folclorică). Poemele din Concert brandenburgic sînt litaniile unui elegiac; mai mult încă, Vasile Burlui se alătură celor tot mai mulţi (poeţi, teologi, prelaţi, precum abatele Brémond, teoreticieni ai textului literar, Aldo Pellegrini, de exemplu) care spun că poezia e o rugăciune profană, civilizînd fiinţa, îmblînzind sufletul şi demonii dinăuntru; în această cheie trebuie citit un poem precum Întoarcerea, un cîntec tulburător, ase­meni ţipătului cocorilor, al lui Saul din Tars: pînă la cina de la Emaus, acesta trebuie să se ridice din praful de pe calea Damascului, în penitenţă: „Bicisnic m-am ivit atuncea vouă,/ Îngenuncheat cu ca­pul aplecat,/ Cu ochii umeziţi de aburul din rouă,/ Cu sufletu-ntre suliţi sfîşiat./ Mă tot piteam atunci printre desişuri,/ Cu zdrenţe acoperindu-mi goliciunea/ Şi mă tîram prin aspre ascunzişuri/ Şi-mi cău­tam în van înţelepciunea./ M-am tot hrănit cu poamele amare/ Căzute din copacul suferinţei/ Şi le-am ascuns perfid prin buzunare/ Rezer­vă pentru ziua neputinţei./ Cînd m-am întors la voi dinspre pustiuri,/ N-aţi cunoscut pe faţa-mi niciun rid./ V-aţi întrecut în vorbe şi-n pariuri/ Şi m-aţi mustrat cu gîndul cel perfid”.

În continuarea temelor şi motive­lor poetice dominante, Vasile Burlui adaugă constelaţiei sale simbo­lice constituite în cărţile care au precedat Concert brandenburgic cîteva figuri lirice cu o mare forţă de sugestie. Sînt, mai întîi, făpturile văzduhului sau fantasmele durerii care sparg oglinda, ies de acolo pentru a biciui fiinţa. Făpturile bizare ale poetului sunt asemenea fiinţelor din oglinzi ale lui Borges: iată povestea lor: „În vremea aceea, lumea oglinzilor şi lumea oamenilor nu erau, ca acum, despărţite. Mai mult decît atît, se deosebeau simţitor între ele; nici fiinţele, nici culorile, nici formele nu erau asemănătoare. Cele două împărăţii, a oglinzilor şi a oamenilor, trăiau în pace; se putea trece prin oglinzi dintr-o parte în cealaltă. Într-o noapte, fiinţele din oglinzi au invadat pămîntul. Forţa lor era mare, însă, în urma unor bătălii sîngeroase, artele magice ale Împăratului Galben au ieşit învingătoare. Acesta i-a respins pe năvălitori, i-a închis în oglinzi şi le-a impus pedeapsa de a repeta, ca într-un fel de vis, toate actele oamenilor. I-a lipsit de forţa şi de înfăţişarea lor şi i-a redus la starea de simple reflectări servile. Cîndva, de bună sea­mă, ei vor scutura această letargie magică”. Iată şi poemul lui Vasile Burlui din Concert brandenburgic: „Cu cîntec de sirene şi trupul lor de ceaţă/ Mă vizitează iar fantasmele durerii,/ Scotocind unghere dosite-n dimineaţă/ Dispar purtînd cu ele poverile uitării./ Se temenesc dînd buzna pe uşi părăginite/ La ceas tîrziu hălăduind în noapte/ Se risipesc apoi în zări nemărginite,/ Lăsînd în urmă abur de plînset şi de şoapte./ Cu aripi străvezii, mă biciuiesc ades,/ Venite din tărîmuri de neguri, uneori/ Îmi tulbură oglinda şi zîmbetul pervers/ Şi se retrag purtate pe aripi de cocori./ Rămîne-n urma lor un veac de suferinţă,/ Cînd ceaţa dimineţii aduce un fior/ În sufletul smerit de-amară umilinţă,/ Icoanele din suflet m-acoperă şi dor” (Făpturile văzduhului). Nu e vorba de o influenţă directă a viziunii marelui sud-american asupra aceleia a poetului de azi, ci de complementaritate în gîndirea unor simboluri tutelare. Conflictul gestionat altădată de Împăratul Galben, în Concert brandenburgic se desfăşoară, în acelaşi chin al oglinzilor sparte, lîngă totem, într-o arhaicitate care trimite la ori­zontul mito-poetic; aici străluceşte Anú (cum, în altă carte, Aşur), zeul zeilor în mitologiile din Mesopotamia, alături de care poetul se retrăieşte în mit: „Poruncitor, Anú ne cheamă din adîncuri/ De timp înfricoşat printre primejdii,/ Cînd lumea se sbătea în smîrcuri,/ Iar el strălucitor domnea între odăjdii./ Sub semn îngenuncheau vestale­le în cîntec,/ Iar noi smeriţi ne prosternam în ritual./ Dospind o nouă lume-n al său pîntec/ Solemn Anú ne binecuvînta sacerdotal./ Grăbiţi, pumnalele de silex pe sub blănuri,/ În rit, le pregătim sub vraja diavolească,/ Pe-altare jertfa spintecînd, din cărnuri/ Sîngele fierbinte aşteaptă să ţîşnească./…În veacuri timpul cel cernit se desfăşoară,/ Dar nimenea nu pare-a spune nu!/ Şi retrăim un mit ce ne-nfioară,/ Supuşi ca-ntotdeauna strălucitorului Anú” (Străluci­torul Anú).

Aşezat comod „pe prispa universu­lui”, ascultînd „muzica astrală”, lăsînd fereastra deschisă pentru Mozart ori ascultînd „în genunchi un concert brandenburgic”, poetul se în­toarce spre condiţia umană de aici şi acum, ca în Quo vadis, Statuile cetăţii. Fără răspuns şi plasează, lîngă un delicat Colind, un auto­portret liric unde se pot regăsi esenţele temelor şi motivelor poeti­ce ale volumului: „Mă plec sub vîntul vremii sau mă nărui,/ Mă risipesc în ape, în arbori sau poveşti./ În cîntecul de păsări şi-n ste­le încă stărui/ Chiar dacă de la mine n-aveţi veşti./ Mă dăruiesc în noapte vîntului din cetini/ Şi mă scufund tăcut în ape de izvor,/ Lu­ceferi ce se sting îmi sunt prieteni,/ Şi-ascund în suflet ţipăt de cocor./ Cern nostalgii amare din lumile umblate,/ Dar mă complac în linişti ca de schit./ Mă spală-n dimineaţă rouă de păcate/ Cînd stelele din boltă în neguri s-au pitit./ M-ascund de mine plecat peste vreo carte,/ Şi mă deşiră ritmuri din mitica baladă/ Ce-n veacuri viitoare suferinţă-mparte/ Cînd sacerdoţii muţi din jilţuri stau să cadă” (Solitudini). Concert brandenburgic continuă aventura lirică întru totul remarcabilă şi surprinzătoare a lui Vasile Burlui.

 

Revista indexata EBSCO