Sep 11, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

Ion Buzdugan, Scrieri, vol. I – Poezie. Publicistică. Corespondenţă, vol. II – Folclor. Tradiţii populare. Traduceri, studiu introductiv de Eugen Lungu, text selectat şi îngrijit, repere cronologice, note şi comentarii de Mihai şi Teodor Papuc, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2014, 548+560 p.

„Aceste două volume de Scrieri vor reconfigura canonul ierarhic stabilit pentru interbelicul basarabean şi vor proiecta în vîrful lor practic un anonim. Căci acesta era statutul de mai ieri al lui Ion Buzdugan, poet, publicist, traducător, folclorist, dar şi personalitate publică de prim rang din timpul său”. Cu această frază îşi începe studiul introductiv, intitulat pe drept Exilat în uitare, Eugen Lungu, spunînd cel puţin un adevăr amar. Nume ca Haneş, Bezviconi, Silvestru Octavian Isopescul… şi atîtea altele, fiecare în felul lui, sînt mai mult sau mai puţin „exilate” în uitare.

Nu ştiu dacă se va reconfigura sau nu „canonul ierarhic”, dar, din nefericire, Ion Buzdugan, om politic important, susţinător al unionismului, este pentru mulţi români, azi, cvasi-anonim, deşi semnătura sa, în calitate de secretar al Sfatului Ţării, stă pe actul unii Moldovei de peste Prut cu România, pe care l-a citit, la 27 martie 1918, deşi contribuţia sa pe tărîmul literelor nu este evident una de neluat în seamă pentru tot teritoriul limbii române. A fost şi un politician cum nu prea mai găseşti mulţi azi, intelectual cu o operă complexă (poet tradiţionalist, scriitor şi publicist remarcat în epocă, a publicat două culegeri de folclor importante pentru şi prin materialul inclus, şi prin calitatea lor, şi date fiind condiţiile din timpul ţarismului în zonă), care a înţeles comandamentele epocii pentru Moldova de peste Prut, pentru România.

Prigonit de comuniştii de la noi, dar şi de sovietici, în primii ani după instaurarea comunismului, între 1946-1951, s-a ascuns în Transilvania, fiind, scrie Eugen Lungu, deşi nu întemniţat, „sechestrat al regimului”. Ulterior, atitudinea faţă de Moscova schimbîndu-se în România, prigoana moldovenilor de peste Prut se va atenua, şi Ion Buzdugan reîncepe să publice traduceri din literatura de limbă rusă, dar pînă la moartea sa, în 1967, nu a putut publica nimic din opera originală, nici din folclor. Şi după acest an, notează Eugen Lungu, doar Ion Datcu, în Dicţionarul folcloriştilor români, 1979, Gabriela Danţiş, în antologia de versuri Ceres şi Pan, 1984, l-au mai menţionat. În fosta R.S.S. Moldovenească numele său a fost interzis cu totul.

Cititorul care se va apleca asupra acestei ediţii bine realizate, îngrijită de Mihai şi Teodor Papuc, care cuprinde cele patru volume de poezie publicate, două culegeri de folclor, dar şi multe texte inedite, o selecţie din publicistica autorului, pagini din corespondenţa sa cu personalităţi ale culturii române (între care: Liviu Rebreanu, I.E. Torouţiu, Păstorel Teodoreanu, Perpessicius, C.D. Zeletin, ş.a.) şi traduceri (partea cea mai cuprinzătoare din al doilea volum), relevante din mai multe perspective, cred că se va întreba, ca de atîtea ori, de ce astfel de scriitori, de oameni sînt lăsaţi „exilaţi în uitare”. Spuneam că traducerile au multiple relevanţe, pornind de la numele scriitorilor din spaţiul fostei Uniuni Sovietice care au pătruns în limba română prin intermediul lui Ion Buzdugan (Puşkin, Lermontov, Taras Şevcenko, Mihail Koţiubinski, Ivan Bunin, Valeri Briusov, Aleksandr Blok, Serghei Esenin, Maxim Gorki), ci şi prin felul în care a fost „răsplătit” atît de România, care a primit un „dar”, cît şi de URSS, ai cărei politicieni (adesea departe de tot calitativ de scriitorii pe care i-a dat această ţară) l-au prigonit.

Oamenii au un fel aparte de a „uita” lucrurile „de demult”, a căror amintire se estompează, pentru ca evenimentele mai apropiate în timp să le acopere, din varii motive, perspectiva. Aşa se face că multe, prea multe figuri importante pentru istoria şi literatura/ cultura noastră din teritoriile româneşti aflate acum în afara graniţelor noastre de stat sînt, practic anonimi pentru mulţi. Este un minus pentru noi că nu ştim cum să ne preţuim înaintaşii. Noi vom continua, ca şi pînă acum, să semnalăm restituiri, cum este şi aceasta a operei lui Ion Buzdugan, într-o ediţie care contribuie la realizarea adevăratei imagini, întregite, a literaturii noastre.

 

Vasile Diacon, Un „hidalgo” întîrziat: profesorul Ştefan Cuciureanu, Editura Timpul, Iaşi, 2014, 492 p.

Semnalăm o nouă carte (după, dintre cele despre care am amintit aici, cele dedicate lui Ilie Dan şi Mitropolitului Nectarie Cotlarciuc) semnată de Vasile Diaconu, în care acesta îşi propune să aducă, de data aceasta, un omagiu unui absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii din Cernăuţi, ajuns magister al universităţii ieşene, Ştefan Cuciureanu. Acesta a fost, între altele, dar nu în ultimul rînd, corector şi redactor al revistei „Convorbiri literare”, între 1 iunie 1939 – 2 martie 1944, la solicitarea lui I.E. Torouţiu. În paginile acestei cărţi citim despre pasiunea sa pentru Eminescu şi Dante, despre cum îi evoca, la rîndu-i, pe unii scriitori/ profesori din ţară/ de peste hotare, cu care a fost în contact sau a lucrat la diverse proiecte: Mihai Codreanu, George Murnu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Benedetto Croce, Luigi Pietrobono ş.a.

Născut în satul Hurjuieni, comuna Frătăuţii Vechi, notează Vasile Diacon, în sudul Bucovinei, în 1011, profesorul, romanistul Ştefan Cuciureanu a fost o „personalitate remarcabilă a lumii universitare ieşene, începînd cu vara anului 1945 şi pînă în 1986”. Sînt mulţi colegi ai săi, profesori scriitori, ş.a. care şi-l amintesc, care l-au respectat, care îi datorează poate mai mult decît au crezut la început sau, pur şi simplu, s-au bucurat de ceasurile de discuţii interesante ori numai că l-au cunoscut aşa cum era, iar paginile din această carte stau mărturie. La fel şi scrisorile cu diverse personalităţi din ţară/ de peste hotare, parte reproduse în volum.

Structura cărţii (după Argument): Profesorul Ştefan Cuciureanu, omul şi opera, Originile. Anii de şcoală, Membru al Academia di Romania din Roma, În redacţia „Convorbirilor literare”, Cariera profesională, Consideraţii privind opera, Magistrul, Om al boemei ieşene, Ştefan Cuciureanu văzut de contemporani, Omul din umbră, şi, în fina, Anexe şi o vastă bibliografie.

Sînt multe amintiri frumoase, pagini despre o activitate laborioasă (bibliografia de la final argumentează), care merită redescoperită, despre oameni şi tot felul de întîmplări de demult sau mai apropiate în timp reamintite în această carte alcătuită de Vasile Diacon (căruia îi remarcăm, încă o dată, stăruinţa în munca la astfel de volume despre viaţa şi activitatea unor oameni care au însemnat şi vor însemna ceva pentru locurile în care au vieţuit şi au muncit), fost student, apoi apropiat al profesorului Ştefan Cuciureanu. Nu sînt ocolite nici alte aspecte, de pildă cele legate de boemă, ori, documentat, de dosarul C.N.S.A.S., şi făcute precizări în scop lămuritor, acolo unde autorul a considerat că este cazul. Sînt, totodată, implicit, şi pagini şi despre viaţa universitară ieşeană a vremii.

Am răsfoit cartea cu plăcere, şi cred cu mulţi dintre cei care vor ajunge în posesia ei, fie că l-au cunoscut sau nu pe profesorul Ştefan Cuciureanu, vor face la fel.

 

Antologia ASLRQ 2015, versuri, Editions ASLRQ, Québec, Canada, 2015, 196 p.

Am căutat să semnalăm de cîte ori am avut ocazia realizările pe tărîm literar ale românilor care au ajuns să trăiască în afara graniţelor de stat, în „diaspora” sau/ şi colaborările acestora cu cei din ţară. Astfel, între altele, în mai 2010 semnalam în rubrica noastră apariţia, spre finele lui 2009, a primei antologii a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec, preşedinte Adrian Erbiceanu, vicepreşedinte Ionuţ Caragea. „Atunci cînd, în 2009, la numai un an de la înfiinţare, am decis să edităm o antologie a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, folosindu-ne de propriile noastre forţe, mulţi au dat din cap a neîncredere”, scriu cei doi în cuvîntul de început (La ora bilanţului). Iată că Asociaţia a editat acum o a doua antologie. „Este uşor să înregistrezi o companie şi să-i dai un nume”, scrie în continuare în cuvîntul de deschidere (noi am spune că şi asta poate încă să fie mai dificil în România decît în Canada), „e cu totul altceva să treci peste obstacolele inerente începutului şi să dovedeşti că eşti de folos comunităţii din care faci parte”.

Să menţionăm că, activităţile asociaţiei (care azi, la şapte ani de la înfiinţare, are 64 de membri), nonprofit dar, din ce am putut vedea, bine organizate, sînt mediatizate şi în spaţiul virtual, că, pînă azi, sub sigla acesteia au apărut cincisprezece cărţi.

Cum citim în volum, realizatorii antologiei sînt: Adrian Erbiceanu – consilier editorial, Ionuţ Caragea – coordonator principal, Dumitru Scorţanu – redactor-şef (membru în Comitetul executiv al ASLRQ). Din cei 64 de scriitori prezenţi în această antologie, 24 sînt români care trăiesc sau au trăit în Canada, iar 31 fac parte din Uniunea Scriitorilor din România, parte din filiala USR Iaşi, al cărei membru, de altfel, este Ionuţ Caragea (Angela Baciu, Angela Furtună), sau din oraşul Iaşi (Daniel Corbu, Petruţa Spînu, Dumitru Scorţanu, Marius Chelaru).

Semnalăm această antologie şi ţinem să subliniem alte cîteva aspecte. Deşi acestea există, sînt puţine locuri din lume unde comunităţile româneşti reuşesc să se închege cumva, să aibă şi activităţi sociale, apoi să realizeze şi proiecte culturale de acest tip, colaborînd cu autorii din ţară dar şi din alte locuri din afara graniţelor unde aceştia au ajuns să vieţuiască. Şi din această perspectivă, este o iniţiativă care merită semnalată, cum, la fel, merită amintite eforturile pe care le face Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Quebec (şi) pentru promovarea autorilor de limbă română.

 

Joe Hyams, Zen în artele marţiale, fotografii de Kenneth McGowan şi Doug Coder, traducere de Neculai Amălinei, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 150 p.

Un subiect discutat/ disputat (ca şi în cazul liricii nipone, şi nu doar haiku) este zen, locul lui în Orient dar şi care poate fi acesta în Occident, în felul de a fi al occidentalului.

Joe Hyams, editorialist american de renume, biograf al unor vedete de la Hollywood, dar şi un cunoscut maestru al artelor marţiale din Occident, cu specializări în mai multe stiluri, avînd îndrumători faimoşi, între care, de pildă, Bruce Lee, arată în cele 28 de povestiri cum consideră el, urmare a 25 de ani de practică, faptul că se poate aplica budismul zen în viaţa de zi cu zi cu rezultate la fel de bune ca în tehnicile de luptă. „Cîteva sute de cărţi au fost scrie despre practicarea artelor marţiale orientale, însă puţine dintre ele abordează semnificaţia Zen-ului în artele marţiale”, scrie autorul acestei cărţi, şi asta este „o omisiune nefericită”. Asta pentru că, dincolo de faptul că artele marţiale „în forma lor cea mai elevată” înseamnă mai mult decît o confruntare fizică, ci sînt, „în esenţă, căi prin care se pot realiza liniştea spirituală, pacea mentală şi cea mai profundă încredere în sine”.

Joe Hyams oferă în această carte multe lucruri interesante din experienţa sa cititorilor acestei cărţi, într-o manieră condensată, dar şi atractivă, în texte intitulate: Trăiţi clipa, Învingeţi graba, Cunoaşteţi-vă limitele, Nu deranjaţi, Inactivitate activă, Respiraţia Zen,, Recunoaşteţi o ameninţare adevărată, Faceţi din frică un aliat, Învingeţi pierzînd ş.a.

În viziunea autorului, efortul/ antrenamentul fizic este complet, dă rezultate cu adevărat doar dacă ai în vedere şi dezvoltarea mentală/ spirituală, iar acest mod de a gîndi este benefic şi în artele marţiale, dar şi în activitatea profesională, în viaţa cotidiană. Este o carte care, aparent, se lecturează uşor, şi aşa şi este pentru cel care este atent cu adevărat la ce citeşte.

Nu cu mult timp în urmă semnalam o altă carte tradusă tot de Neculai Amălinei, semnată de un nume în domeniu, Daisetz Tetaro Suzuki, anume Introducere în budismul zen. Suzuki, scrie că „în Zen se găsesc sistematizate sau, mai bine spus, cristalizate toată filosofia, religia şi viaţa în sine a oamenilor din Extremul Orient, în special a japonezilor”. Dar, vum ştim, Zen-ul, ca şi alte „produse” ale spiritului japonez (să amintim doar micul haiku) este cunoscut şi practicat de oameni de pe mai toată planeta. Sigur, fiecare avem opiniile noastre despre viaţă, despre abordarea fiecărei zile, dar, aşa cum spune Joe Hyams, „chiar şi profesorii au profesori”, iar un precept al samurailor (atît de potrivit în acest secol în care stresul pare a fi o povară omniprezentă,), citat în carte, spune că „omul furios se va învinge singur atît în luptă, cît şi în viaţă”. Sau, aşa cum spune Zhuang Zi, „acceptă orice se poate întîmpla şi lasă-ţi mintea liberă: rămîi concentrat, acceptînd orice trebuie să faci.” În ideea că în această carte sînt lucruri care măcar pot duce la întrebări, dacă nu şi la răspunsuri folositoare, lectură plăcută!

Revista indexata EBSCO