Sep 11, 2015

Posted by in ARTE

Bogdan ULMU – Virtuozitatea intervievării

          Pe Rodica Lăzărescu o cunosc… din e-mailuri: deci, deocamdată, pot spune că m-a cucerit simţul ludic şi promptitudinea ei în relaţiile redacţionale (colaborez, cam de un an, la revista excelentă pe care o realizează la Focşani, Pro Saeculum).

Citind volumul ei recent, La ora confesiunilor (editura Pallas Athena, 2015) pot spune că m-a atras şi inteligenţa cu care conduce discuţiile. Intervievaţi? Personalităţi consacrate (dacă mi-e permisă sintagma) – acad. Dan Berindei, acad. Răzvan Theodorescu, acad. Alexandru Zub, Tudor Gheorghe ş.a., lîngă nume stimabile, care au acordat, poate, mai rar interviuri: Ioana Pârvulescu, Constantin Severin, Mihai Neagu Basarab, Nicolae Cabel ş.a.

Devine clar că, un asemenea anturaj livresc atrage prin alonja intelectuală şi prin unele dezvăluiri acroşante. Selectez, aleatoriu, doar cîteva dintre dialoguri, căci comentarea tuturor ar cere un… serial!

Ioana Pârvulescu (excelent, cu feeling prezentată în introducere) face cîteva constatări ironice, ori numai amare: „Trăim într-o lume paradoxală: lauda naşte nu admiraţie, ci invidie şi ură, binele naşte un căscat plictisit. Poate că ar trebui să punem pretutindeni o plăcuţă cu Binele strict interzis!”. Mda…

Tot IP mai face o constatare, la care ader cu luciditate: întrebată de unde această triadă Bucureşti/gazete/Caragiale, la o ardeleancă, răspunde: „ziarele, menite să trăiască o singură zi, ţin viaţa-n ele mai bine şi mai sigur decît cărţile. Sunt conserve vii”. Şi-n fine, Ioana Pârvulescu mai face o comparaţie îngîndurabilă (dacă-mi e acceptat termenul): „M-ar interesa o comparaţie statistică: cîte cărţi bune există faţă de vieţile bune?”. Întrebare incitantă, nu? Ca să mă aflu-n treabă, răspund şi eu: sigur că-s multe existenţe nefericite, dar nici în cărţi nu dai numai peste norocoşi! Deci, sentinţa rămîne-n pronunţare, dragă Ioana!…

Dacă e să fac un top afectiv, mărturisesc că interviul cu Ioana Pârvulescu se situează pe locul doi. Pe locul întîi l-aş pune pe Mihai Neagu Basarab. Un vechi amic din tinereţe, de care n-am prea auzit nimic, în ultimele două decenii. Datorez Rodicăi Lăzărescu bucuria de-a mă reîntîlni cu el, prin updatarea bibliobiografiei sale, inserată în volum.

Este un om deştept şi cu putere de muncă admirabilă. Este un renascentist şi, empatic vorbind, îl admir. Un singur regret am, ca om de teatru: că nu a fost jucat. Dintr-atîtea texte interesante, măcar la un studio experimental ar fi încăput cîteva! Este, probabil, unul dintre motivele emigrării…

Revenind la dialog: vorbind despre maeştrii săi, MNB este un privileagiat – îi numeşte pe Oscar Lemnaru (un ilustru calamburgiu al secolului trecut, aproape uitat), Petre ?uţea (a fost medicul său de familie 25 de ani! Interesantă informaţie!), Cioran, Noica, Al. Paleologu şi mulţi profesori eminenţi, pe care doctorul MNB i-a avut la Medicină (Spârchez, Teitel, Pambuccian ş.a.). A propos de învăţat, cu autoironie Mihai recunoaşte că nu a deprins numai lucruri bune. „Am însă discernămînt critic şi-mi dau foarte bine seama ce anume mi se potriveşte din lucrurile rele pe care nu încetez să le tot asimilez, oricît m-aş tot pregăti s-ajung în rai”.

Medicul-scriitor conduce acum Biblioteca Română de la Freiburg. În această funcţie vrea să demonstreze că „România eternă este o parte din Rai”. Aşa să-i ajute Dumnezeu!

Ar mai fi de citat şi replici ale altor parteneri de dialog: rugîndu-l să se caracterizeze în trei cuvinte, Lucian Vasiliu, spre exemplu, răspunde chisnovat: „Take, Inake şi Cadâr”. Minunat! Iar Tudor Gheorghe pune, într-o veche dispută, punctul pe i: „Poţi să scrii extraordinar în provincie, poţi să fii un actor extraordinar în provincie, avem calea deschisă peste tot”. Aprob pozitiv! (cum zicea Ipingescu).

Mulţumesc Rodicăi Lăzărescu că… ştie să-ntrebe. Şi să ne creeze clipe de reflecţie indispensabile lecturilor privilegiate.

Revista indexata EBSCO