Sep 11, 2015

Posted by in ARTE

Maria Sorin RĂDULESCU – Radu Jude – ca o umbră de nor

Zece ani – pînă la Aferim! – nu mi-am făcut vreme pentru filmele lui Radu Jude. ?i asta în ciuda numeroaselor premii şi distincţii, naţionale şi internaţionale, pe care le-au obţinut scurt-, mediu- şi lung-metrajele sale. Cînd, în fine, am ajuns la ele, am descoperit o preocupare constantă pentru o anume inocenţă neocrotită, agresată chiar, supusă arbitrar unei „maturizări” intensive datorate adulţilor. Poate că aceasta este însăşi „inima” filmelor lui Radu Jude: nostalgia (implicită, nemărturisită) după vremea cînd oamenii vieţuiau – ca familie – printr-o strădanie comună, iar coexistenţa socială avea drept obiectiv adevărul şi nu urmărea pur şi simplu folosul material.

În Lampa cu căciulă (2006), un copil de7-8 ani îşi roagă tatăl să repare televizorul cu lămpi ca să poată vedea, seara, un film cu Bruce Lee. Pentru familia lor ce locuieşte într-un cătun îndepărtat, televizorul e un fel de miracol. (Aşa cum se întîmplă şi în Zapping, scurt-metrajul lui Cristian Mungiu despre telemanie). ?i singura sursă de divertisment, de informaţie vizuală. Aici, în acest „cel mai premiat scurt-metraj românesc al tuturor timpurilor”, viaţa de familie e încă în stare de acalmie. Paradisul e abia la începutul destrămării.

În Alexandra (scurt-metraj din 2006), un „tată de duminică” îşi revendică dreptul de a petrece mai mult timp cu fetiţa lui pe care o creşte acum mama şi un tată vitreg. Furia e încă înăbuşită, dar anunţă conflictele dezlănţuite în lung-metrajul Toată lumea din familia noastră, ca urmare a separării cuplului.

Cea mai fericită fată din lume (primul lung-metraj, 2009) este o demitizare a unei lumi vrăjite de principii utilitariste, materialiste. O lume în care publicitatea este suverană şi care, uneori, oferă premii şi îi supune pe premiaţi unor mici-mari umilinţe. (În urmă cu zece ani, filmul de televiziune al lui Alexandru Maftei – Fii cu ochii pe fericire – deconstruia mitul unei mega-corporaţii media.) Din nou, familia este văzută ca un „mic infern” din care copilul (o fată în ultimul an de liceu) vrea să scape cît mai repede[1].

Film pentru prieteni (mediu-metraj din 2011) este o pseudo-confesiune. Un ratat (un umil dascăl de geografie) hotărăşte să se sinucidă în faţa unei camere de filmat. O casetă video înregistrează ultimele sale cuvinte – un fel de testament pe care îl lasă unor prieteni, inclusiv monteurului filmului propriu-zis. Sinucigaşul însă ratează şi ocazia de a se sinucide „ca la carte”. Se răneşte grav la cap, după care este găsit, într-o baie de sînge, de către doi vecini de palier care, sideraţi, cheamă Salvarea. Dacă iniţial mi-am amintit de monologul savantului Gibarian (înainte de a se sinucide) din Solaris-ul tarkovskian, înspre final m-am gîndit la agonia tragi-comică a unor personaje din Reservoir Dogs de Tarantino.

Toată lumea din familia noastră[2] (lung-metraj din 2012) este tot o pseudo-confesiune despre singurătate, vinovăţie, ratare existenţială. Resentimente şi frustrări sunt tratate în cheie comică. Dar şi aici, ca în toate filmele lui Radu Jude, rîsul se preschimbă în surîs, iar surîsul îngheaţă pe buze[3].

Scurt metrajul O umbră de nor (2013) surprinde semnele unei lumi în care evenimentul eclezial pare să se fi transformat cu totul în religie. Mai exact, într-un ortodoxism definit de imperative moralizatoare, stereotipuri ideologice, dulcegării sentimentale[4]. Preotul de aici (ca şi preotul dintr-o scurtă scenă de înmormîntare din Toată lumea din familia noastră) pare un rătăcit, un fel de „extraterestru” a cărui eficienţă este recunoscută doar dacă „face minuni”, dacă „învie din morţi”. Cînd este întrebat dacă există minuni, răspunde printr-o invitaţie: „Veniţi la biserică şi vorbim acolo.” (În ideea că despre minuni nu se poate vorbi oricum, oriunde şi oricînd.) Intervenţia trece aproape neobservată, iar spectatorii „progresişti” şi „oamenii recenţi” care, totuşi, au remarcat-o, poate că văd în ea o formă de „prozelitism”. Nici vorbă de aşa ceva. Tîlcul se vrea acesta: o taină se lămureşte tot printr-o taină, prin participarea la tainele Bisericii, nicidecum prin sceptice „analize” şi „raţionalizări” de pe tuşă. Preotul din O umbră de nor mi-a amintit de sentimentul inutilităţii cu care se lupta atît preotul din Nazarin-ul bunuelian, cît şi „stalkerul” din Călăuza lui Tarkovskiană.

Dacă în O umbră de nor replica-cheie este acel „Vino şi vezi!” adresat, ca o chemare, de preot, în Trece şi prin perete (scurt-metraj din 2014) ea este rostită de un nevăzător care încearcă să încurajeze o fetiţă speriată de cadavrul unui vecin ce tocmai murise (s-a sinucis): „Nu de morţi să te temi, ci de vii. Doar ei pot să-ţi facă rău.” La fel ca în nuvela lui James Joyce, Cei morţi, şi în filmul lui Jude e greu de spus care dintre adulţi sunt, cu adevărat, vii şi care morţi; cu excepţia copiilor, cei vii sunt mai mult un fel de cadavre vii.

În Aferim! (2015) este evocată lumea românească (valahă) din 1835. este proiectul cel mai ambiţios al lui Radu Jude – pînă acum, cel puţin. Extrem de controversat, filmul lui Jude îi deranjează pe cei obsedaţi de purisme (ideologice, naţionale, morale) şi sensibili faţă de „epopeea naţională”, aşa cum a fost ea povestită în serialul popular cu voievozi, haiduci, zapcii, comisari ş.a.m.d. – cu toţii eroi, fireşte. Aferim! mi se pare important, întîi de toate, pentru dimensiunea sa tragi-comică, de tip rîsu’-plînsu’, care anulează radical orice dimensiune „eroică”, maniheistă, triumfalistă şi senzaţionalistă din mai vechile filme „istorice” şi „de acţiune”. Apoi pentru maniera – deloc interesată de reconstituirea strict artizanală a epocii (cum se întîmplă şi în filmele lui Lucian Pintilie) – ce invită spectatorul treaz şi atent să-şi reconsidere şi analizeze propriile prejudecăţi şi propria identitate, într-o lume din ce în ce mai pestriţă şi mai supusă schimbărilor de tot felul.

La capătul acestei „judizări” în regim intensiv[5] am rămas cu cîteva opere de autor şi ecouri cehoviene (Lampa cu căciulă, Alexandra, O umbră de nor, Film pentru prieteni, Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră, Aferim!) ce poartă inscripţia unei lumi amorţite care se îndreaptă spre o şi mai apăsată dezintegrare. ?i, tot ca un ecou, versurile lui Nichita Stănescu par să urmărească toate personajele din filmele lui Radu Jude: „De ce nu sunteţi voi, care sunteţi? De ce dormiţi în gangul unei stele, de ce împrumutaţi raza, de ce nu sunteţi voi care sunteţi? Tristeţea, această lume a vieţii noastre, ea, tristeţea, de ce din pricina ei să nu fiţi voi care sunteţi, să nu fiţi voi care sunteţi, să nu…?”

 

[1] Valerian Sava: „Cea mai fericită fată din lume mi s-a revelat abia la a doua vizionare şi mi s-a confirmat la a treia, pe DVD, a fi o elaborare subtilă, care nu frizează nicicînd şarja sau caricatura, toţi (…) fiind la nivelul eminenţei. (…) Andreea Boşneag este cea mai adorabilă antivedetă, probabil un unicat. Mignon-bondoacă şi cam bosumflată, puţin ursuză şi uneori molfuză, dacă nu – momentan – ţîfnoasă; purtîndu-şi însă dotările cu graţie resemnată şi inteligenţă docilă, pliindu-şi perfect firea pe rolul de „norocoasă în pierdere” (…) neprofesionista din rolul principal ar fi capodopera casting-ului şi lovitura de maestru precoce a lui Radu Jude.”

[2] Am evitat să văd acest film datorită celor trei actori folosiţi (în teatru sau film) mai cu seamă în producţii de revistă. Aici însă, inteligent conduşi de regizor, Tamara Buciuceanu, Stela Popescu şi Alexandru Arşinel abandonează masca de cabotini pentru a construi personaje vii, credibile.

[3] Afişul filmului (o căsuţă de carton în care se zăresc adulţii; în prim-plan, fetiţa al cărei trup pare mai mare decît al adulţilor din familia ei) m-a dus cu gîndul la Anton Pann: „Om în trup destul de mare / ?i minte de copil are.” (Povestea vorbii). Minte de copil, nu răutate (viclenie, sete de răzbunare, ţinere de minte a răului) de copil. În filmele lui Radu Jude copiii sunt singurii cu minte curată, fără pată. Cei mari (cu foarte puţine excepţii – d exemplu fostele soacre din Alexandra şi Toată lumea din familia noastră) au minte de copil. Sunt childish, nu child-like.

[4] Titlul filmului trimite şi la nuvela Un norişor de James Joyce (unde „norişorul” era furtuna domestică provocată de o soţie autoritară) şi – mai ales – umbra religiozităţii ce obturează vederea luminii adevărate (conştiinţa evenimentului eclezial).

[5] Aflu, cu ajutorul imdb-ului, că „judizarea” mea a început puţin după anul 2000. Mai exact, prin 2002, cînd – mărturiseasc – urmăream, seară de seară, prima şi ultima telelnovelă românească: În familie (Prima TV). Evident, fără să remarc numele regizorului.

Revista indexata EBSCO