Sep 11, 2015

Posted by in ARTE

Ştefan OPREA – Prinţul deşertului

Aproape că îl uitasem; din cauza învălmăşelii agresive a noilor stele, bătrînul agreabil şi distins intrase în zona pasivă a memoriei, luînd acolo, cu el, ultima imagine pe care o aveam pe retină – cea a băcanului filozof din filmul lui François Dupeyron Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran. I-am rămas oarecum îndatorat atunci, în 2004, cînd l-am văzut în acest rol; îndatorat pentru că îmi oferea şansa de a-l cunoaşte mai bine (chiar dacă nu prin intermediul scenei, ci prin acela al ecranului) pe dramaturgul în vogă internaţională Eric-Emmanuel Schmitt, a cărui piesă a stat la baza scenariului şi despre care ştiam, atunci, cam puţin: doar Variaţiuni enigmatice şi Libertinul, ambele piese jucate pe scenele noastre). Asociam această imagine cu un eveniment din viaţa cinematografică franceză: decernarea premiilor César (2004), eveniment care îl aducea pe Omar Sharif pe podiumul cu „cel mai bun actor”.

Şi mai aveam, în aceeaşi zonă pasivă, sunetul plăcut al vocii lui: povestea, într-o engleză fără accent egiptean, cele ce trebuiau povestite în filmul O Gengis de Alan Simon (2006). Dar a trecut de-atunci aproape un deceniu şi nimic n-am mai aflat despre el. Ne obişnuim prea repede cu ideea dispariţiei unor fiinţe care au însemnat ceva – pentru ei înşişi, pentru un domeniu al creaţiei, pentru lume. Cînd am aflat, mai deunăzi, că a murit, ştirea mi s-a părut ciudată (dincolo de fireasca tresărire): îl credem dispărut demult. Sigur că, imediat ce afli o asemenea veste, începe să se deruleze banda memoriei şi, într-o neorînduială absolută, îţi apar, ca prin ceaţă, secvenţe de film care te-au impresionat cîndva, chipuri de personaje, situaţii, conflicte, etc., în care actorul a fost protagonist. Un reporter tv. m-a abordat pe stradă şi m-a rugat să-i spun cîteva cuvinte despre actor. Primele filme care mi-au venit în minte – desigur şi pentru că ai fost cele mai bune în care a jucat – au fost Lawrence al Arabiei (1962) şi Doctor Jivago (1965), ambele ale regizorului David Lean, în mare vogă la vremea aceea. El, de fapt, David Lean, l-a lansat pe Omar Sharif în lumea bună a filmului. Pînă atunci, adică pînă la începutul deceniului al şaptelea, fusese un bun şi foarte popular actor în cinematografia egipteană şi atît (debutase în 1954 în Cerul infernului de Yussef Shahin, regizor care îl va distribui şi în alte filme ale sale). Sub ţinuta de june prim foarte agreabil se afla un talent actoricesc adevărat care va „exploda” sun bagheta lui David Lean şi sub privirile colegiale ale lui Peter O’Toole, Alec Guiness, Anthony Quinn, José Ferrer – partenerii săi din Lawrence al Arabiei – producţie socotită drept cel mai bun sau unul dintre cele mai bune filme epice all time şi marele cîştigător al premiilor Oscar ediţia din 1963 (cel mai bun film, cea mai bună regie şi alte cîteva, el, Omar Sharif, şi Peter O’Toole fiind nominalizaţi la cele două categorii masculine). Primise însă Globul de Aur, ceea ce însemna o intrare pe poarta mare în regatul celei de a şaptea arte. Omar s-a referit cu diferite ocazii la marea şansă pe care a avut-o, căci nu-i la îndemîna oricui să te afli într-o echipă de creatori precum cea a filmului Lawrence al Arabiei, cu regizorul David Lean, cu scenaristul Robert Bolt, cu compozitorul Maurice Jarre, cu scenograful Freddie Young şi cu actorii amintiţi mai înainte. Iar cînd această şansă se repetă după numai trei ani (în Doctor Jivago, cu excepţia distribuţiei, echipa de creatori a rămas exact la fel) tu, Omar Sharif, care, peste toate, mai obţii şi rolul titular, te poţi considera un ales al zeilor.

Stabilit la Hollywood – după ce s-a despărţit de soţie (actriţa egipteană Faten Hamama) – obţine succes după succes, deceniul al şaptelea rămînînd perioada cea mai fructuoasă din cariera sa; e chemat în distribuţiile filmelor unor regizori de marcă precum Fred Zinnemann (Ziua răzbunării, 1964), Anthony Mann (Căderea Imperiului Roman, id.), Anatoel Litvak (Noaptea generalilor, 1967), William Wyler (Funny Girl, 1968 – un încîntător musical cu Barbra Streisand), Francesco Rosi (A fost odată, 1967), Terence Young (Mayerling, 1968), Sidney Lumet (Întîlnirea, 1969), John Frankenheimer (Călăreţii, 1970). Au fost – ca în viaţa fiecărui bărbat încîntător – şi unele poveşti de dragoste, care nu l-au abătut de la profesia sa (nici chiar Barbra Streisand n-a reuşit să-l tulbure prea tare!). Totuşi ceva s-a petrecut cu el, căci, după strălucita etapă menţionată, a intrat într-un fel de rutină, a început să se repete, să fie mereu la fel. Părea că actoria a trecut pe al doilea plan în preocupările sale. Şi chiar aşa era. Pe primul plan a trecut pasiunea pentru bridge. A devenit vedetă mondială, a cîştigat numeroase premii (între altele – 27 de automobile de lux!). Joacă în multe filme, dar marile întîlniri cu regizori din prima linie devin adevărate rarităţi: doar un Richard Fleischer îl mai distribuie o dată (Ashanti, 1979) şi, tîrziu, prin 1987, Andrzej Wajda îi oferă un rol în Posedaţii/ Demonii (după Dostoievski). În rest, filme obişnuite. Doar finalul (la care m-am referit la început) îi redă o parte din strălucirea vechii aureole; parcă anume, ca să plece încununat cum merita.

Revista indexata EBSCO