Sep 11, 2015

Posted by in Varia

Simona Grazia DIMA – Trieste în viaţa şi imaginarul lui James Joyce (III)

Trieste, port la Adriatica, era un oraş cosmopolit, aparţinînd Estului, dar şi Vestului, în diferite proporţii. Îl caracteriza climatul de o libertate aparte, tipică vieţuirii într-un spaţiu de reală şi organică civilizaţie, unde comerţul unea, prin inerenta-i toleranţă, reprezentanţii a numeroase minorităţi. Ca în puţine alte locuri, acolo funcţionau, în deplină sintonie, lăcaşuri de cult ale creştinismului catolic şi ortodox, sinagogi etc.

Acomodarea lui Joyce la climatul triestin nu a fost, cu toate acestea, una uşoară. Chiar el se plîngea de precaritatea traiului său pe acele meleaguri şi amintea, cu năduf, că oraşul i-a sorbit toate energiile, i-a „mîncat ficaţii”. Nu a cunoscut în acea perioadă liniştea şi stabilitatea, mutîndu-se fără încetare, deoarece veniturile sale ca profesor erau mici, iar chiriile considerabile – oraşul avea veleităţi burgheze deloc de neglijat. Este un fapt binecunoscut, ale cărui circumstanţe sînt însă constant îmbogăţite prin noi cercetări şi interpretări ale vieţii şi operei sale.

Pentru prozator Trieste a constituit locul ideal de coagulare a ideilor sale artistice, un creuzet al viziunii sale romaneşti. Atmosfera urbei, întretăiată de undele şi inflexiunile celor mai surprinzătoare amalgamuri lingvistice, va constitui pentru Joyce o atracţie irezistibilă, cu impact literar real (Claudio Bianchi, Familia Joyce la Trieste, în culegerea de studii Le donne di Giacomo. Il mondo femminile nella Trieste di James Joyce / The Female World in James Joyce’s Trieste, Hammerle Editori in Trieste, 1999, volum datorat unei investigaţii interdisciplinare efectuate de numeroşi cercetători – unii activînd la universităţile din München şi Trieste, alţii în cadrul grupului de cercetare Bottega Joyce, din cadrul Trieste Joyce School – precum şi de alţi oameni de cultură, precum şi beneficiind de sprijinul multor instituţii triestine – interesaţi cu toţii de nebănuitele şi profundele conexiuni dintre importantul port austro-ungar şi opera joyceană. Este o culegere de studii care prezintă, cu precizie şi eleganţă, o multitudine de probleme, de la contextul complicatei acomodări a prozatorului cu urbea dinamică, mercantilă, dar şi plină de poezie, la implicaţiile adesea prozaice ale vieţuirii incomode a lui Joyce, întreţesută cu o veritabilă filosofie, transfiguratoare în plan literar, a unui model de feminitate specific oraşului.).

Sunetele diverselor limbi vorbite în zonă vor fi primele semnale care îl vor capta de îndată pe prozatorul in spe (nu trebuie să uităm că primele sale două volume de proză au fost scrise aici). Joyce va învăţa curînd italiana şi, deopotrivă, dialectul triestin, triestino, mîndrie a localnicilor, de o mare fineţe şi diversitate a nuanţelor, pe care a ajuns să-l adopte pînă la a-l vorbi acasă, în mod curent, cu familia sa. În consecinţă, pentru fiica sa Lucia, triestină prin naştere, limba maternă era, în mod surprinzător pentru noi, acest dialog local, ea învăţînd engleza abia mai tîrziu. Avînd funcţia de lingua franca, triestino încorpora numeroase elemente din limbile minorităţilor armeană, engleză, spaniolă, turcă, siciliană, germană, croată, slovenă, cehă şi greacă.

Exegeţi precum John Mc Court, în volumul citat, leagă arta calamburului şi a monologului interior de mai tîrziu, din Ulysses, dar mai ales din Finnegan’s Wake, veritabil testament literar al autorului, de complexa descătuşare lingvistică şi existenţială, experimentată de Joyce la Trieste. Aici, sub imperiul atîtor încrucişări eufonice şi semantice, a avut, treptat, senzaţia unei eliberări de sub jugul eului univoc, înregistrat în al său Portret al artistului la tinereţe (compus în faza incipientă a exilului triestin şi bazat pe experienţele sufleteşti ale unei adolescenţe răzvrătite împotriva oricărei autorităţi coercitive). O asemenea eterogenitate lingvistică l-a încurajat pe Joyce să supună engleza unui experiment similar în romanul Veghea lui Finnegan, pe care John McCourt îl consideră o versiune îngroşată, exagerată pînă la refuz a dialectului vorbit în Trieste (The years of Bloom: James Joyce in Trieste, 1904–1920, Madison, University of Wisconsin Press, 2000). Cercetătorul remarcă, de pildă, modul în care Joyce descrie, făcînd apel la o uriaşă mobilizare de forţe lingvistice, violenţa vîntului bora, fenomen tipic la Trieste.

Cel care urma să configureze o vastă operă de anulare a tiparului unei lumi ştiute avea să afle în conglomeratul lingvistic triestin modelul ideal al unui univers originar, aflat în permanent freamăt, într-o continuă recompunere, conform paradigmei care îl fermecase încă de mai demult, în anii studiilor sale – acel flux de corsi e ricorsi, „vizualizat” în 1725 de Giambattista Vico, în faimoasa Scienza Nuova. Gîndul joycean al unei opere-cosmos, al operei totale, plămădită prin „distrugerea raporturilor obiective consacrate de o istorie milenară”, a întregului univers al culturii (Umberto Eco, în Poeticile lui Joyce – traducerea românească a volumului cu titlul original Le poetiche di Joyce – Piteşti, Ed. Paralela 45, 2007, p. 84, 85) nu era totuşi o operă de distrugere efectuată în existenţă, ci în cuvînt, un demers cu un caracter mai degrabă tehnic decît filosofic, „îndemnul de a rezolva marile probleme ale spiritului în laboratorul limbajului” (Umberto Eco, op. cit., p. 37), deşi întemeiat pe o amplă prelucrare filosofică a culturii de pînă la el.

Un subiect amplu, definitoriu pentru arta lui Joyce, îl constituie cursul surprinzător luat de limbajul prozei graţie poeziei. Poeticitatea scrisului lui Joyce face şi ea parte din noua artă a romanului, propusă de el, aşa cum sugeram la începutul acestui eseu. O veritabilă placă turnantă în acest sens ar putea fi poemul său în proză Giacomo Joyce. Deja italienizarea numelui James Joyce, obsesivă pentru autorul lui Ulise, care se semna curent astfel (în scrisorile sale către prieteni italieni, ca, de pildă, Italo Svevo), iar alteori chiar şi Giacometo Joyce, ori Giacomo dell’Oio, în corespondenţa cu Francini Bruni, semnătură inspirată de o veche zicere triestină (Erik Schneider, Joyce în oglindă: Trieste şi Giacomo Joyce, din volumul colectiv sus-amintit), anunţă un hibrid, o construcţie tensionată, îngemănînd două persoane contradictorii, o persoană şi o persona, adică soţul şi tatăl, în contrast cu libertinul, neangajat matrimonial (semnificativ, în pofida existenţei celor doi copii născuţi la Trieste, Joyce s-a căsătorit legal cu Nora mult mai tîrziu, la Londra), implicat în poveşti de iubire cu elevele sale din înalta societate triestină şi vizitator asiduu al cartierelor rău-famate (excelent studiul lui John McCourt şi Erik Schneider – în acelaşi volum –, Zois în cartierele plăcerilor nocturne; unde Zois este o altă, notabilă şi curentă, în epocă, italienizare triestină, de această dată, a numelui Joyce). Acest Giacomo nocturn este un membru privilegiat al lumii cvasiinterlope, care străbate în deplină libertate barierele de rang şi clasă, avînd acces la un cerc fermecat şi exclusivist, graţie cunoştinţelor sale de limbă engleză.

Hibridizarea identităţii autorului irlandez prefigurează evoluţia sa de romancier, deschide un viraj conceptual în proza sa – de la dezvoltarea lineară, progresivă, convergentă a Portretului, la broderia impalpabilă, tatonantă, discontinuă, cu final deschis, în care limbajul şi fluxul conştiinţei precedă gîndirea conceptuală, din Ulise (şi mai apoi, încă mai clar, mai hotărît, din Veghea lui Finnegan). Vocea obiectivă omniscientă prinde să se fragmenteze, pînă la a dispărea, lăsînd în urmă un peisaj nedefinit, modulat, aflat într-un perpetuu proces de coagulare. Este modul în care James Joyce îşi făureşte propria rostire – una meandrică, repetitivă, care numeşte aceleaşi lucruri în moduri diferite, ba adăugînd ceva, ba scăzînd, un parcurs oricînd pregătit să reînceapă, chiar şi atunci cînd pare că a contenit, o voce interiorizată, aplecată asupra unei conversaţii cu ea însăşi. Dacă Portretul anunţa eliberarea artistului de familie, biserică şi stat, acum se pregăteşte terenul pentru viitorul Leopold Bloom, personajul aflat într-o criză răvăşitoare, dar totuşi inconştient de acest fapt (fiul său a murit, tatăl i se sinucide, iar soţia îi este soţie doar cu numele), prin epifania acestui predecesor care este eroul din Giacomo Joyce, situat într-o relaţie imaginară de fascinaţie, dorinţă, seducţie şi refuz cu o tînără din marea burghezie triestină. Tînăra, inaccesibilă din punct de vedere social, posedă trăsăturile misterioase ale unei tipologii frecvent întîlnite de Joyce la Trieste şi, totodată, îmbogăţită de el cu elementele iconografice ale curentului plastic decadent, dominant în lucrările artiştilor locali, dar şi europeni, precum şi în moda epocii (Simonetta Chiabrando, Între vis şi realitate – o emblemă a feminităţii, în volumul colectiv citat). Arta plastică triestină a acelei perioade avea o dimensiune europeană, inovaţiile Secession-ului vienez şi influenţele şcolii müncheneze de pictură îşi puseseră amprenta pe compoziţiile pictorilor locali care studiaseră în marile centre artistice din străinătate.

 

Revista indexata EBSCO