Sep 10, 2015

Posted by in Lecturi complementare

Mircea A. DIACONU – I.L. Caragiale, personaj în opera lui Agârbiceanu

O chestiune care merită o atenţie specială este apropierea lui Agârbiceanu de Caragiale, ba chiar situarea scriitorului transilvănean în descendenţa lui. Nu-i vorbă, ea pare întru totul arbitrară şi, poate, creatoare de confuzii. Şi dacă pînă la apariţia acestor volume afinităţile între cei doi autori, pe care, în fond, totul îi desparte, erau mai degrabă accidentale, în prefaţa de-acum Eugen Simion face de mai multe ori trimiteri la diferite aspecte din opera lui Caragiale. Să vedem, prin urmare, contextele.

În cazul prezentării unuia dintre textele lui Agârbiceanu (e vorba despre Hoţul), Eugen Simion foloseşte o formulă preluată din Caragiale: „Ce urmează este o întîmplare de demult, dă dămult, mai dă dămult, cum ar zice I.L. Caragiale, povestită după 40 de ani” (XIV). Ceva mai tîrziu, un alt context, ceva mai substanţializat: „Mai este încă unul (un spaţiu epic, n.n.) format din micile tîrguri ardeleneşti, acolo unde trăiesc funcţionarii mărunţi, lefegiii lui I.L. Caragiale, cu mentalităţi specifice lumii de peste munte” (XXI). Mai tîrziu – între timp, Agârbiceanu fusese asociat lui Cehov, Hortensiei Papadat-Bengescu, lui Creangă ori lui Tolstoi (un sîmbure de adevăr va fi fiind, din moment ce şi Nicolae Manolescu îi invocă pe Gogol, pe Cehov), apoi lui Poe, lui Mircea Eliade –, Caragiale e invocat din nou, în următorul context: „Admirabilă, reprezentativă pentru fineţea epică a acestui prozator, specializat multă vreme în ceea ce s-a numit, mai tîrziu, proză scurtă (fotografierea unei felii de viaţă, fixarea în puţine rînduri a unei scene de viaţă, în fine, a unui moment din existenţa unui individ comun, cum face cu mare succes I.L. Caragiale în «momentele» sale), este şi povestirea Moartea clopotarului […]” (XXXVI). În fine, altundeva se precizează că într-o naraţiune numită Străinul, „scenariul epic se bazează, ca în prozele fantastice ale lui Poe şi I.L. Caragiale (La hanul lui Mînjoală), pe sugestia enigmaticului din lumea realului” (XLIX). Şi după o succintă prezentare a faptelor epice, Eugen Simion conchide: „Talentul de a cultiva straniul şi de a organiza, la urmă, surpriza (element esenţial în acest gen de proză) se vede numaidecît. Modelul Caragiale se întrevede printre rîndurile naraţiunii” (L). Altădată, totuşi, se precizează că „Prozatorul n-a deprins încă de la Caragiale lecţia conciziei epice”, iar peste cîteva rînduri: „Comparaţia cu I.L. Caragiale, în acest domeniu (se vorbise despre un text în care Agârbiceanu făcuse portretul unui demagog politic, n.n.), este zdrobitoare pentru bunul, cumpănitul părinte prozator din Transilvania chibzuită şi aşezată” (LVII).

În fapt, cam orice comparaţie e zdrobitoare pentru cumpănitul părinte, care are o concepţie destul de simplistă despre condiţia artei. În tot cazul, punerea lui Agârbiceanu în relaţie cu scriitori consacraţi nu asigură neapărat o certificare a valorii sale. Alexandru George considera că „Agârbiceanu şi-a urmat propria cale şi a dezvoltat o vocaţie, fără a dispreţui o oarecare variaţie în monotonia, de care nu a scăpat totuşi niciodată. El este autorul unor piese excepţionale, într-o serie de creaţii medii, dar tot ce a făcut poartă pecetea unei originalităţi indiscutabile. A spune că o nuvelă pare inspirată de Slavici, altă dată de Sadoveanu, de Caragiale sau Galaction pentru ca, în final, să se vadă strivit de Vasile Voiculescu este o profundă eroare”, eroare pe care ar fi făcut-o Nicolae Manolescu. Dar eroarea e cumva generalizată. În fond, ceea ce se întîmplă în jurul său nu prea pare să-l influenţeze pe Agîrbiceanu. Şi, dacă e influenţat de cineva, chiar de un Caragiale (sămănătoriştii vorbeau despre apropierea dintre Vedenia şi O făclie de Paşte), influenţa este eventual la nivelul subiectelor, pe care le Agârbiceanu le preia cumva în mod natural, adaptînd anumite dezvoltări epice la viziunea proprie despre lume şi despre literatură. Dar, cum a spus-o de mai multe ori Caragiale, nu subiectele (sau nu numai ele) fac literatura. Altfel, nu cred că Agârbiceanu va fi vrut să înveţe ceva de la Caragiale. În sinea  lui, îl va fi dispreţuit. Iar modelul Caragiale va fi fost, mai degrabă, un anti-model – chiar dacă este destul de clar că uneori Agârbiceanu preia din Caragiale, cu bună ştiinţă şi cumva natural, mici angrenaje epice, pe care le rezolvă simplist, conform viziunii sale despre artă şi pe potriva puterilor sale epice. Pe ce ne bazăm?

Înainte de toate, pe un text care se numeşte simplu Vizitele lui Nenea Iancu, publicat în „Tribuna” în oct. 1911 şi republicat în volumul Datoria, 1914 (ediţia a II-a, 1937). Textul se doreşte un pamflet satiric, în care trimiterile la Caragiale sînt mai mult decît transparente. De altfel, cînd cineva spune nenea Iancu, fie şi în 1911, referinţa e evidentă. Iată, însă, cîteva date care trimit clar la marele scriitor. Direct de la Sinaia, vor fi venit tot felul de oameni politici (doi deputaţi, o doamnă, se pare o marchiză) să-l felicite pe nenea Iancu pentru premiul „Bene merenti” pe care se lăuda că l-ar fi primit. Să ne amintim că, deşi avea sentimentul că i se refuzaseră cîteva premii din motive pe care le-am putea numi naţionale,  Caragiale publicase în „Vatra” o schiţă chiar cu titlul Bene Merenti, în care persifla acest premiu. E invocată apoi atitudinea lui Caragiale în legătură cu anul 1907: „– Aşa, da, zice nenea Iancu. Numa cît trăbă să faci deosebire între politică şi politică. Eu repet asta tuturor bărbaţilor de stat ai României. Iată, de-o pildă, anul una mie nouă sute şapte. Un an scris cu litere de foc în istoria regatului vecin. Toată lumea spune că sărăcia sătenilor a fost motivul. Ei bine, nu! Politica rea a fost de vină. Dacă li se împărţea pămîntul boieresc la cei flămînzi, v-asigur, domnii mei, că nu se răscula nimeni. Dar ce-a făcut politica? Nimic! A lăsat milioanele să flămînzească”. Apoi, de reţinut că nenea Iancu ar fi abonat la Universul, Minerva şi Adevărul („citind multe distincţii care se tipăresc acolo, crede că i s-a dat şi lui «Bene merenti»”) ori că susţine politica lui Take Ionescu: „Chestia bisericească, i-am spus ieri şi directorului, e o chestie capitală pentru România. Repet şi subliniez: ca-pi-ta-lă! Capitală, pentru că în ţară sînt două partide: liberal şi conservator. Şi pînă cînd vor exista cele două partide, va exista şi chestia bisericească. Ia să apuce Take Ionescu şi să nu mai rămîie niciun edict al partidelor istorice, şi veţi vedea dumneavoastră, domnii mei, că nu mai este nici chestie bisericească! Vorbesc unii despre ticăloşia unor feţe bisericeşti. Da’ peste moravuri, peste filozofia scolastică, peste Kant lumea a trecut de mult. Astăzi viaţa întreagă nu-i decît politică”. Fireşte că referinţa, ca să zic aşa, e dincolo de orice dubiu. Dar satira de-abia de-aici începe. Caragiale ar fi un închipuit, un Mitică fără umor şi mistificator, care pălăvrăgeşte în permanenţă cu acceptul condescendent al celor din jur, patru amici cu care joacă, la berărie, cărţi şi cărora le vinde braşoave. Ar fi vizitat pînă la saturaţie de lumea bună din România, miniştri, deputaţi, aristocraţie, pe care i-ar primi cu şampanie şi dulceaţă, iar acum îşi părăseşte amicii, aşa cum se întîmplă cu personajele sale, fără să plătească. O canalie. Una care seamănă unora din eroii lui Caragiale care sînt specialişti în totul şi în nimic. Nenea Iancu, numit finalmente Iancu Parotă (cu dorinţa de a sugera că e papagal) e strivit fără milă în ultimele cuvinte: „Lumea-i cunoaşte slăbiciunea şi-l lasă să se bucure şi să se simtă fericit. Înaintea nevestei însă, nenea Iancu nu pomeneşte niciodată de automobile şi de vizite”. Altceva? Un portret fizic zdrobitor: „Nenea Iancu îşi ia un scaun şi şade la un colţ al mesei. Răsuflă din greu, în vreme ce priveşte triumfător, de jur-împrejur cu ochii lui mici, îngropaţi în grăsime. Nenea Iancu e scurt şi voluminos, ceafa i se razimă de spate, obrajii bucălaţi şi-i poartă totdeauna proaspăt raşi. Un lanţ greu de aur face semicerc jiletca lui albă, bombată pe un pîntece de lubeniţă”. Apoi, un gest: „– A fost la mine! (un automobil foarte elegant, n.n.) întrerupse zîmbind nenea Iancu. Închipuie-ţi, opt persoane! Da’ nu le mai ştiu numele. Cîţiva profesori şi un director. Am vorbit puţin despre instrucţia din licee şi ceva, aşa, în fugă, despre cea universitară. Chestiile importante ale regatului vecin le am aici, iacă! / Şi arată unghia de la degetul cel mic, care avea grosimea unui cîrnăcior”. Sigur, ar fi fost interesant dacă Agârbiceanu ne-ar fi spus ce fel de dulceaţa oferea musafirilor soţia lui Caragiale. Deşi acest lucru îl mai aflăm din scrisorile dramaturgului. Sau să ne fi spus ce fel de joc juca I.L. Caragiale, la berărie, cu amicii săi (Putem, poate, reconstitui. Există un indiciu: „Ai scăpat zeciţa de roşu! zise, aplecîndu-se spre unul din cei patru”; mai tîrziu: „– Aşadar, iar oaspeţi! Zice unul din cei patru jucători, aruncînd deoparte cărţile. Nu mai jucăm! se adresează el celorlalţi trei. Două ceasuri e de-ajuns. Vezi, nene Iancule, în ia-sară ai scăpat partida. Prea te-au reţinut mult”). Există, totuşi, o informaţie pe care istoria literară ar putea s-o reţină. Se precizează de mai multe ori că I.L. Caragiale fuma „Regalitas”, ţigări fine, de lux („De doi ani – de cînd e pensionat, n.n. – trăieşte pentru comoditate, pentru ţigările «Regalitas», pentru jocul de cărţi, dar mai ales pentru oaspeţii din România”, ori: „nenea Iancu îşi apropie «Regalitas»-ul, se razimă de speteaza scaunului şi pare foarte satisfăcut de observaţia jucătorului”. Aşadar, nenea Iancu – care ar face apologia culturii şi sensibilităţii franceze: „Ştii dumneata că, pentru unele subtilităţi de gîndire sau de sentiment, noi, rumânii, nu prea avem cuvinte. Aşa, de pildă, delicateţea simţimîntului pe care francezul îl spune cu je vous prie, noi nu o ştim exprima”. Satira este evidentă, şi ea activează o prejudecată, una mai ales a sămănătoriştilor, care cred că europenizanţii acuză astfel de goluri în sensibilitatea românească. Iar opera lor ar vrea să demonstreze tocmai contrariul.

Cauza unei astfel de imagini despre marele scriitor? Poate satirele despre Marius Chicoş Rostogan?! Mai degrabă nu. Să mai reţinem că, tot în „Tribuna”, cu cîteva numere mai devreme (sept. 1911), Agârbiceanu publicase un alt text, numit Judecătorul suprem, o satiră care-ar putea fi numită caragialeană dacă Agârbiceanu nu l-ar fi avut poate în mine chiar pe Caragiale. Şi tot în „Tribuna”, în mai 1911, Agârbiceanu publicase Vînătorul popularităţii, text care pare inspirat de textele lui Caragiale, dacă nu cumva de Caragiale însuşi. Nu ştiu dacă va fi avut în vedere caracterele lui La Bruyére, dar Agârbiceanu construieşte adesea tipologii morale, iar un caz elocvent este chiar Vînătorul popularităţii, portret care începe astfel; „Îl poţi întîlni la tot pasul – pe stradă, în birt, în cafenea. / Pe stradă nu merge niciodată singur. Are întotdeauna un satelit lîngă el. De ce? Ca să poată continua o discuţie începută nici el nu mai ştie cînd şi despre ce şi pe care o va duce neisprăvită în mormînt”. Alte fragmente elocvente: „Însă apa în care trăieşte el cu adevărat e birtul sau cafeneaua. Aici nu-i mişcarea aceea nebună de pe uliţi. Aici oamenii stau la masă, sorb cîte ceva, fumează. Aici cei mai apropiaţi îi pot auzi cuvinţelul”, ori: „Vînătorul acesta are un idol, căruia îi închină întreaga oratorie: generalităţile”.

Toate acestea publicate în „Tribuna”?! Iată ce citim în Îndreptările de stînga ale lui Dan C. Mihăilescu: „În fine, pour la bonne bouche, este încă destul de studiat în detalii delicatul, întortocheatul său amestec în politica transilvăneană, cu Partidul Naţional şi colaborarea la Românul din Arad (1911)”. Şi într-o notă de subsol, Dan C. Mihăilescu ne trimite la studiul lui Marian Bucur, O biografie a lui I.L. Caragiale, vol. II, din 1994: „Caragiale devenea martorul unei confruntări strînse între diferitele tendinţe, antagonice ca strategie, din sînul conducerii, Românul şi Tribuna în perimetrul arădean deci! Lupta pentru stabilirea unei strategii adecvate a Partidului Naţional Român se compromisese din cauza căderii în calomnii reciproce. […] Lui Caragiale îi era greu şi riscant să se afilieze unora sau altora mai ales că şi într-o parte, şi într-alta avea prieteni”. Iar printre colaboratorii de la Tribuna (şi implicit printre prietenii lui) e amintit şi Agîrbiceanu. Concluzia lui Marian Bucur?! Că „El era cu toţi, şi de aceea nu putea accepta dezbinarea şi ruptura”. Anterior, Dan C. Mihăilescu citase din Pompiliu Constantinescu, conform căruia „Cine va scrie o viaţă a lui Caragiale va trebui să închine un capitol relaţiilor cu ardelenii şi atitudinii faţă de politica naţională a românilor de dincolo”. La drept vorbind, capitolul este în bună măsură scris – de Şerban Cioculescu. Cu siguranţă îl cunoaşte şi Dan C. Mihăilescu (caragialean, va fi simulînd necunoaşterea) şi el se numeşte Caragiale şi ardelenii, publicat în Viaţa lui I.L. Caragiale. Caragialiana.

În tot cazul, Caragiale colaborează la „Românul”, nu şi la „Tribuna”. A se vedea în acest sens corespondenţa cu Vasile Goldiş, pe care se bazează şi Şerban Cioculescu. Din Dicţionarul presei româneşti (1987), aflăm cîteva lucruri care par să complice faptele. Apărut la 1 ian. 1911, „Românul”, al cărei director era Vasile Goldiş, fuzionează în 1912 cu „Tribuna”, iar într-un număr din 1912 publică în el chiar Agârbiceanu. În 1911, însă, taberele erau în plină confruntare. Şerban Cioculescu precizează că „apariţia ziarului «Românul», scos de comitetul partidului naţional din Ardeal” avea drept scop „să înfrîngă campania grupării politice de la «Tribuna» din Arad. Izbucnise un grav conflict între conducerea partidului şi mănunchiul de intelectuali din jurul lui Goga. Aceştia din urmă, mai impetuoşi, învinovăţeau comitetul de spirit tranzacţional faţă de unguri […]. În aceste condiţii, de suspiciuni reciproce şi de luptă fratricidă, Caragiale este invitat de Vasile Goldiş, directorul „Românului”, să colaboreze la organul partidului”. Iar lucrurile sînt clarificate ceva mai încolo: „Caragiale rămîne totuşi cîtva timp nedecis de a colabora la «Românul». Să se vîre într-o gîlceavă, fie chiar cu gîndul împăcării, e o faptă încărcată de riscuri. Este, de altfel, prieten cu Goga, pentru care a scris un articol cu prilejul arestării sale. Cum să se hotărască a-l dezavua? Trecînd aşadar prin Ungaria, Caragiale se opreşte o zi la Arad şi, imparţial, cercetează amîndouă taberile. «Tribuna» consemnează, pe 8 februarie 1911, la rubrica Informaţiuni că I.L. Caragiale «a petrecut ziua de azi în Arad» şi «a vizitat redacţia şi tipografia ziarului nostru». Dar informat că pînă la urmă Caragiale va trece cu ceilalţi, ziarul mai publică, sub titlul «Caragiale în Ardeal»”, o serie de anecdote, ca să dovedească puţina notorietate a scriitorului în Ardeal. Sînt crîmpeie de convorbiri, născocite, cu prilejul trecerii lui Caragiale prin Arad”. Şi Cioculescu detaliază, vorbind despre insistenţele lui Aurel C. Popovici care dorea o colaborare, precizînd că „La «Tribuna» nu mai sînt decît nişte tineri «hoţeliţi» [ei îşi spuneau «oţeliţi», n. Ş.C.] în escrocherii”. Finalmente, Caragiale colaborează, dar nu cu un text literar, ci cu un articol politic, inspirat, spune Cioculescu, de „o greşeală a «Tribunei»”, situaţie care generează o rubrică intitulată „Telegrame de felicitare d-lui I. Caragiale”. O reparaţiune, Nevoile obştii şi aşa-numita „Casa Noastră”, Diplomaţie subţire. Cronică, Termitele sînt scrierile lui Caragiale din „Românul” care îi vizează explicit pe tribunişti. Toată povestea, repet, în Caragiale şi ardelenii. Iar Agârbiceanu era în tabăra tribuniştilor.

Peste ani, Agârbiceanu scrie un text de amintiri (publicat în nr. 23 din „Tribuna”, altă „Tribună”, fireşte, din 1962), evocîndu-l pe Caragiale. Se numeşte Caragiale la Blaj. Dincolo de faptul că e izbitoare asemănarea dintre tonul acestui text şi convorbirile născocite de „Tribuna” în 1911, întîmplările la care face referire prozatorul se petrec la Blaj, chiar în 1911, „jubileul de 50 de ani al Astrei”. În 1911, Agârbiceanu publica în „Tribuna” Vizitele lui Nenea Iancu. Noutăţi? Pur şi simplu, Agârbiceanu mărturiseşte că nu l-a văzut pe Caragiale, dar ştie că acestuia îi plăcea să poposească cu ceasurile „în grădina umbroasă a seminarului teologic şi într-un un pavilion de vară la marginea satului Veza”. În plus, reţine că dramaturgul, căruia i se jucase prin oraşele ardeleneşti Năpasta, „se purta pe căldurile acelea numai în cămaşă”. „Vorbea aproape numai Caragiale şi în atîtea domenii diferite şi cu o uşurinţă nemaipomenită şi totuşi atît de clar şi categoric, încît părea că vorbeşte numai în sentinţe şi aprecieri care nu sufereau nici o contrazicere”. Aproape asemenea unui judecător suprem. În tot cazul, Agârbiceanu îşi aminteşte ce se discuta despre Caragiale; or, repet, tonalitatea este cea din „Caragiale în Ardeal”, din 8 febr. 1911, text invocat ceva mai devreme.

Va fi fost la mijloc şi o undă de preţuire din partea ardeleanului?! S-ar putea invoca două texte, din volumul de Note şi impresii, din 1920. Dar primul dintre ele, care are ca obiect „foiletoanele lui Caragiale” (e chiar titlul textului şi în nota de subsol se precizează că sînt avute în vedere textele publicate de Caragiale în 1900 în „Universul”), vorbeşte de fapt despre poziţia Junimii în privinţa formelor fără fond. De reţinut că Agârbiceanu foloseşte sintagma „filozofia lui Caragiale”, precizînd ulterior că, aşa cum se desprinde din „foiletoanele” sale, ea însemnă contestarea noutăţii, dar o contestare datorată naturii lui Caragiale, temperamentului său, nu spiritului istoriei. Finalul? „Şi toate aceste instincte şi dorinţi, toate aceste capriţii de sentiment au la bază tot acea groază de «noutate», de «utopie», care a caracterizat întreaga Junime”. Dacă schiţele lui Caragiale sînt considerate foiletoane care relevă filozofia autorului, ideologia lui, atunci avem reperele implicite ale propriei poetici a lui Agârbiceanu. Celălalt, în capitolul „Ocazionale”, numit simplu „Caragiale”, este un text aniversar (cu ocazia împlinirii de către dramaturg a 60 de ani), text în care se reiau unele din observaţiile lui Ibrăileanu despre Caragiale, devenite bun comun printre tradiţionalişti: că I.L. Caragiale face concurenţă stării civile, că e un istoric al epocii sale etc. Text de complezenţă, publicat în 1912, probabil în „Românul”, după ce acest se unise cu „Tribuna” şi taberele se împăcaseră.

În fond, dincolo de arena aceasta conjuncturală şi politică, vorbim de opere. Greu de crezut, totuşi, că pe cei doi scriitori, cum am spus mai devreme, totul i-ar desparte. Dar dacă există cîteva povestiri ale lui Agârbiceanu care par preluate din Caragiale, faptul relevă mai degrabă felul cum îl citea Agârbiceanu pe Caragiale. Milionul (povestire, sau mai degrabă schiţă, din august 1912) pare încă din primele rînduri o copie după Două loturi – şi nu numai. Spre deosebire de alte povestiri ale lui Agârbiceanu, care începeau fie cu portretul personajului central, fie cu descrierea unei case, a unui loc, textul începe brusc, fără nici un fel de pregătire descriptivă, cu informaţia pe care Niculae Dragonescu (nume ne-ardelenesc, în fond) o primeşte de la un amic: ar fi cîştigat la loterie milionul pus în joc. Primeşte apoi telegrame de felicitare. Prin urmare, petrecere şi zaiafet, înainte să-şi fi ridicat banii. Surpriza aşteptată de cititor e substituită de alta, foarte terestră: eroul e trezit de soţia care insistă să se scoale şi să meargă la slujbă. O glumă are în centru farsa pe care cineva i-o joacă lui George Pruncu. Telegrama în care eroul era anunţat de promovare se dovedeşte o păcăleală. Şi deşi şeful îi promite că primul post care va fi vacantat i-l va oferi lui, eroul înnebuneşte. De remarcat, ironie a sorţii, că textul e publicat în „Românul” (în 1912), probabil după ce cele două tabere se împăcaseră, iar revistele lor fuzionaseră. Tema aceasta, a norocului, hrănise şi o altă povestire, Norocul lui Florea Drăgan, publicată de Agârbiceanu în 1909 în „Viaţa Românească”. Florea Drăgan, om sentimental şi cu greutăţi, făcuse o cerere de numire pe un post pe care era convins că-l va obţine. Atît de convins încît chiar pleacă în oraş spre a primi decizia. Află, însă, că altcineva a obţinut postul („– Închipuieşte-ţi, frate, a reuşit şi acum. Acela are noroc, nu glumă”) şi e convins că funcţionarii au făcut o confuzie. Pe punctul să înnebunească („Florea Drăgan stătu nemişcat pînă ieşi, apoi se ridică în silă, genunchii abia îl mai ţineau. Şi-i păru, cînd trecut pe urma şefului, c-ar fi rămas în urma lui un miros de grăsime rîncedă, un miros de descompunere de mort. Şi aerul acela i se urcă pe frunte, îi trecu în cap, apoi şi-a pierdut conştiinţa. / S-a trezit la poliţie şi, de-aici, cu mare greutate, pe dibuite, ajunse la gară”), se întoarce acasă într-un fel de idilism pe dos: „Şi, în hurducatul trenului, se gîndea cînd la norocul ce l-ar fi putut avea el, cînd la îndestularea femeii, cînd la fericirea copiilor. Şi-şi ducea batista cînd la un ochi, cînd la altul, cînd la amîndoi…”. Tot în „Românul” (în 1912), Dascălul Pralea, povestire în care, încurajat de reacţiile inspectorului, despre care crede că-i sînt favorabile, eroul e surprins să afle că va fi pensionat; i se spune, „Dumneata nu eşti învăţător, ci un tiran pe bieţii elevi. N-ai cele mai elementare cunoştinţe pedagogice”. Un fel de replică, se pare, la Un pedagog de şcoala nouă. Un text din volumul Ceasuri de seară, din 1921, intitulat Ce nu interesează, începe în atmosferă caragialeană („Era seara, într-un restaurant, la un pahar de bere. Patru inşi, de vîrstă deosebită, şedeau la o masă şi discutau cu aprindere. Scărmănară multe chestii, trecînd cu repeziciune de la un obiect la altul”); apoi, mai e şi mica intelectualitate a tîrgurilor care pare uneori meschină ŕ la Caragiale.

Dincolo de toate acestea, posibil să se vorbească despre o influenţă a lui Caragiale care depăşeşte nivelul factologic pentru a se fixa în ceea ce am putea numi tehnică epică. Marin (text tot din 2011) e din acest punct de vedere elocvent. Trimiterile posibile la Năpasta nu-s cu totul nejustificate. Marin se întoarce în sat după cincisprezece ani de temniţă, unde fusese trimis, pentru o crimă pe care n-a comis-o, doar pe baza mărturiei mincinoase a unui consătean, Dumitraş. Singura lui bucurie, fiica născută în chiar anul întemniţării sale, care îi luminează acum sufletul. Brusc, în finalul povestirii, recunoaşte la ea „glasul sonor, ochii căprii, rîsul argintiu” al lui Dumitraş – şi în clipa aceea tot eşafodajul lui religios (căci îşi purificase sentimentele de frustrare şi revoltă prin citirea Bibliei) se prăbuşeşte: „se aruncă ca o fiară în grumajii lui Vlăduţ”. Faptul că subiectul necesită o reconstituire din partea cititorului, căruia i se oferă pe parcurs mici indicii, faptul că, finalmente, nu vom şti deznodămîntul personajelor, autorul lăsînd o zonă de suspans şi enigmatic, toate acestea ţin de tehnica narativă instituită la noi de Caragiale. O tehnică aflată în vizibilă contradicţie cu felul lui Agârbiceanu de a povesti.

 

Revista indexata EBSCO