Aug 27, 2015

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – P.P. Carp – final de partidã

Un admirabil portret al marelui om de stat, cu incizii fine de bisturiu şi fără menajamentele îndeobşte uzitate în astfel de ocazii, descoperim într-o intervenţie de gazetă („Le Journal des Balkans”), reluată ulterior în volumul Profils parlamentaires roumains (Bucarest, 1916, p. 71-76), unde îi stă bine alături de alte figuri de primă mînă ale politicii (şi nu numai) româneşti: Tache Ionescu, N. Iorga, Barbu Delavrancea, Al. Marghiloman, Ion Brătianu, I.G. Duca, N. Titulescu ş.a.

Autorul, Ioan (Jean) Dragu (pseudonim al lui Ion Drăgescu), născut la 5 noiembrie 1889 în Constanţa, jurnalist şi prozator, a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie la Bucureşti, a participat la primul război mondial (prilej cu care a fost decorat), apoi a fost şef al Biroului de presă de pe lîngă Preşedinţia Consiliului Dirigent al Ardealului şi Banatului (1919-1920), a redactat „Le Moniteur de Transylvanie”, a funcţionat ca director şi apoi secretar general al Presei şi Propagandei. A fost ataşat de presă la legaţiile României din Varşovia, Atena, Ankara, iar în 1930 la Geneva, la Societatea Naţiunilor. Gazetar cu activitate intensă, atît în periodice de limbă franceză, cît şi de limbă română („Neamul românesc”, „Ramuri”, „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Universul literar”, „Curentul ş.a.), a dat la iveală, în afara volumului deja menţionat, alte cîteva producţii, dintre care primele trei, apărute în 1918, sunt rezultante ale experienţei războiului: Drumuri de sînge, Moartea albă, Pe urmele bolşevicilor, apoi Hanul durerilor – 1926 şi traducerea din E.A. Poe Fantezii humoristice – 1924 (în colaborare cu Radu Drăgescu).

Vă oferim, în traducere proprie, portretul ce a văzut lumina tiparului în 1916, lăsînd frîu liber comentariilor:

 

P.P. Carp. Deputat. Fost preşedinte al Consiliului de Miniştri

Un mare zeflemist, care n-a respectat nimic; un om care a trecut prin lumea politică aşa cum trece un lup printr-o haită – muşcînd şi fiind muşcat uneori, dar onorat în mod excepţional. Un om de stat care ar fi trebuit să fie cancelarul vreunei Prusii oarecare.

De la distanţă, cu haina lui de blană şi costumul alb de vară, cu căciula de blană sau marea „panama”, are aerul unui fermier care vine în capitală pentru a-şi vinde untul sau vinul. Din apropiere, seamănă cu unul dintre călătorii aceia de familie înaltă, cum sunt de văzut mai ales în Anglia, care se întorc de la mari depărtări şi care au văzut toate răsăriturile de soare şi toate ploile.

Bine construit, încă viguros şi agil, în pofida apropierii celor 80 de ani, are un cap caracteristic, ca strîns cîndva de un forceps, dar străpuns de trei găuri puternice: gura şi ochii. Gura aceasta este ciudată: nu ştii dacă ea este cauza frazei ironice sau dacă fraza a modelat-o, încetul cu încetul, după uzanţa proprie.

Cele două buze sunt diferite. Ai spune că, în timpul luptei, aceste două buze zeflemitoare merg rareori împreună. Ochii repliaţi sub osul temporal şi frontal, cu un aer de [capcană, cursă] sub sprîncenele severe şi stufoase, sunt şi ei diferiţi. Unul dintre aceştia, mică lucarnă cu pleoapa grea şi pe jumătate lăsată în jos, se ascunde şi se închide; celălalt se deschide, se zgîieşte în spatele monoclului, mai ales atunci cînd P. Carp ascultă vreun orator, sorbindu-l din ochi: privirea rămîne ironică şi lumina ochilor ascunde un rîs aproape atroce.

Partea de sus a craniului este goală ca un ou de struţ; ai spune că nu a avut niciodată păr în vîrful capului. Fruntea înaltă are un aspect aparte. Ea aplatizează craniului în aşa fel încît îi dă proporţiile şi forma a două cranii vîrîte unul într-altul şi prost lipite în vîrf. Ai fi în stare să recunoşti capul acesta şi-n mijlocul tenebrelor. Nasul cărnos şi acvilin nu are fanfaronada ciocului de acvilă. E mai degrabă un cleşte de spart alune. Mustaţa albă, bine garnisită, îşi dezvoltă puternica ei curbă descendentă către bărbia rasă, pentru a o reînălţa după aceea – foarte puţin – către obraji.

Atunci cînd se plimbă în incinta Camerei, îi place să-şi înfunde degetele mari în locul unde s-a uitat să se adapteze mîneci la jiletcă. Este unul dintre parlamentarii aceia pe care ochii publicului din tribune îl caută în mod constant în bănci. La tribună, ia atitudinea unui luptător turc, întors pe trei sferturi, cu cotul drept sprijinit de pupitru, cu braţul stîng făcînd gesturile impuse de frazele pronunţate, cu privirea fixată cînd pe banca ministerială, cînd citind pe figurile deputaţilor efectul cuvintelor sale. Atunci cînd urcă la tribuna respectivă, o senzaţie de frig străbate Adunarea. Este ascultat ca nimeni altcineva.

Cîndva a fost una dintre vocile acelea care nu părea a fi destul de puternică pentru forum, dar care trebuia să se facă auzită. Fraza sa a păstrat alura amplă a tribunei de altădată, dar probabil că şi-a mai pierdut din dinţi, pentru că, deşi fraza sa şuieră uneori cu o viguroasă energie, îi scuipă aproape întotdeauna pe cei din apropiere. Îmi pare rău că sunt obligat să intru în detaliile acestea, dar dacă vă plac portretele văzute din imediata apropiere, iată unul dintre acestea!

Vîrsta nu i-a diminuat respiraţia necesară perioadelor de frazare lungi. Gestul îi este întotdeauna conform cu gîndirea. El ameninţă şi se domoleşte odată cu aceasta. Dicţia este lentă, aproape monotonă. Şi deşi vocea i se voalează ca în surdină, silabele se detaşează cu claritate. Ştie întotdeauna să facă uz de ironia aceea rece şi politicoasă a bătrînilor superiori. În calitate de portretist, nu analizez dacă a făcut bine cînd s-a comportat în felul acesta; eu nu spun decît că a făcut-o bine.

Dacă îţi arunci privirea pe cele cîteva discursuri frumoase ale lui Petre Carp, ascunse în „Monitorul Oficial” al trecutului, vast cimitir în care se duc să scotocească doar animalele acelea carnivore numite biografi – vezi că discursurile acestea, elaborate cu grijă, pierd foarte puţin la lectură; analiza relevă o elocvenţă austeră şi crudă, concisă şi largă, lucidă şi solemnă, a cărei formă este îngrijită şi în care gîndirea se produce adeseori în proporţii monumentale.

Petre Carp este un spirit absolut; or, trebuie să te păzeşti de spiritele absolute. Pentru că defectul lor este că nu se preocupă decît de un aspect al problemei, de a desfigura şi a deprecia toate lucrurile, exagerîndu-le pe toate. Cînd s-a ocupat de probeleme economice, a întrecut măsura şi a alunecat în meschinărie; cînd a dogmatizat în politică, a trecut dincolo de dogmă, s-a prosternat în faţa cifrelor, a numărat voturile, în loc de a le pune pe cîntar; cînd a făcut critică şi sarcasm, a exagerat critica şi sarcasmul.

A fost călătorul din depărtări care a fost ascultat cu curiozitate şi respect. A fost creatorul „fierului roşu” împotriva adversarilor săi politici. A fost un bun „făcător” de legi necesare şi un perfect proprietar de ţară. Omul acesta de Stat, care ocupă de cincizeci de ani un colţ bine delimitat pe scena marii vieţi publice, nu va avea nevoie, pentru a se înfăţişa curat în faţa istoriei, să se spele sau să se facă spălat de către prieteni. A fost, incontestabil, un om cinstit. Aceasta te consolează, într-adevăr, să poţi vorbi în felul acesta despre un personaj printre ai cărui fideli nu te numeri. Cu toate acestea, ai fi preferat ca P. Carp să fure şi să mintă şi să fi avut o altă atitudine la bătrîneţe.

Unii devin mai compleţi, odată cu vîrsta, alţii mai complicaţi. Petre Carp face parte dintre aceştia din urmă. În vremurile acestea de semănătură, zeflemistul se dublă cu un semănător de neghină. Germanofilia a fost, pentru românii din zilele noastre, acea faimoasă gheretă în care toţi soldaţii se omorau unul după altul. Petre Carp s-a gîndit la aceasta mai puţin decît ceilalţi şi a continuat să arunce cocoloaşe otrăvite cătres piritul public şi interviuri, cărţi de vizită pentru a nu fi uitat. A făcut-o pentru că aceasta era convingerea sa politică şi pentru că ştia că, bazat pe trecutul său, ajunsese, în relaţie cu mulţimea, la momentul acela psihologic în care bărbatul îşi poate bate soţia fără ca aceasta să înceteze să creadă în el. Nu apăruse de mult la tribună. A venit în timpul din urmă pentru a spune ceea ce avea pe suflet şi a reintrat după aceea în tăcerea lui pesimistă şi dispreţuitoare, tăcere expresivă, de care se descarcă încîntat prin gesturi, murmure sau scînteieri de spirit care fac încîntarea, dacă nu necazul vecinilor săi. Pentru că acestea, dacă sunt uneori brutale, deseori sunt profunde şi întotdeauna incisive, muşcătoare, originale.

El dădu drumul resentimentelor, ultimele poate, apoi amestecă totul într-un sentiment unic: dispreţul. Generaţia actuală îi răsplăteşte dispreţul prin uitare, iar el se consolează cu aceasta batjocorindu-şi pe rînd prietenii, admiratorii, duşmanii.

Omul acesta, care pare astăzi să aparţină altei epoci, să fie el martorul unui strat dispărut, sau unul dintre jaloanele care vor servi la facerea marilor breşe din viitor?

Nu ştiu nimic referitor la aceasta, dar bărbatul neastîmpărat şi ambiţios care începu să fie de acum jumătate de secol, pe cînd era secretar particular al locotenenţei domneşti, pe care a continuat-o apoi în violentele atacuri la adresa partidului liberal, în calitate de ministru în primul cabinet lascar catargiu şi ca fondator al partidului noilor-conservatori sau „junimişti”, ar fi făcut mai bine să-şi încheie viaţa în înţelepciune. Bătrîneţea sa ar fi putut avea, pînă la sfîrşit, ceea ce avusese în ajunul Marelui război şi ceea ce lipseşte cel mai mult epocii noastre: seninătatea.

Creierul acesta, înzestrat din belşug, literatul acesta amorezat de lucrurile artistice pînă la a-l traduce pe Shakespeare în versuri româneşti, a avut rarul privilegiu de a nu fi fost responsabil al niciuneia din nenorocirile noastre. Cînd ţara se ducea de rîpă, el nu mai era acolo; cînd ea îşi revenea, el încă nu era de faţă.

Nu-l vedeai nici urcînd, nici coborînd. Din cînd în cînd, apărea în vîrf şi dispărea cîteva luni după aceea. Astăzi, în această epocă de tranziţie, în vremurile acestea cînd vechea ordine nu mai există, iar noua ordine încă nu fiinţează, cînd totul se ia pe încercate, oameni şi lucruri, cînd, pentru un nume care trăieşte, pentru o idee care rămîne, răsar mii de idei şi de nume, strălucesc timp de o zi şi dispar, Petre Carp este ecoul unui trecut mare care îşi pierde puterile de la o zi la alta. Şi totuşi el aparţine istoriei; chiar şi dacă n-ar rămîne de pe urma lui decît un nume, acest nume ar vieţui în anale, pentru că este strîns legat de toate amintirile unei epoci care nu a fost fără grandoare.

În diplomaţie, atunci cînd eşti puternic, trebuie să fii ca o felină. Cînd eşti slab, trebuie să fii ca un leu bolnav. În primul caz, este bine să fii prudent; în cel de-al doilea, se impune să fii demn. P. Carp ştia aceasta; acum nu o mai ştie.

Este ca un vapor vechi culcat pe-o parte, care-şi arată carena roşiatică, măcinată de valuri şi cochilii.

Atitudinea sa, provenită din convingere, a fost pentru ceilalţi o deziluzie în plus într-o epocă în care nimeni nu le mai numără. Cu toate acestea, Petre Carp trebuie să ştie legea aceea a naturii care face ca umbra să fie mai puternică decît lumina. Partea neagră a vieţii sale poate avea cîştig de cauză în faţa părţii luminoase; – ca într-o eclipsă, umbra pămîntului învinge, încetul cu încetul, discul strălucitor!…

Revista indexata EBSCO