Aug 27, 2015

Posted by in Varia

Valentin TALPALARU – ComPRESA revistelor

Valeriu Câmpeanu – o voce în agora

Scriam într-un articol mai vechi despre „vocile” lui Valeriu Cîmpeanu. Nu despre o polifonie lirică din care răzbat nuanţe şi teme mixate şi care pot constitui, la rîndul lor, pretextul convingător al unui demers critic ci, despre tonul distinct, sonor aproape, al unor linii de forţă ale poeziei sale.

Valeriu Cîmpeanu este unul dintre cei mai prolifici autori pe care îi cunosc. Scrie într-un adevărat delir, dintr-un preaplin a cărui forţă nu o poate controla. Dar, forţînd oximoronul, este un delir lucid. Am în faţă nu mai puţin de patru cărţi care vor apărea: Alooo, mă aude cineva?, Între tot şi nimic, Lumini peste timp, Viaţa ca o sfârtecare.

Prima este o carte de eseuri cu un demers biografic iniţial, eseuri de maximă actualitate, vitriolante, în care abuzurile, dezamăgirile sociale şi politice se contopesc într-o radiografie severă a momentului, de care nu suntem nici mîndri nici fericiţi că îl trăim. Drama de a fi român este un articol emblematic, concentrînd, centripet, frustrările morale şi sociale ale unui neam sancţionat nu de destin ci de o conjunctură politică din care disjung lipsurile, abuzurile, cinismul şi imoralitatea ridicată la rang de virtute. Rînd pe rînd, trec, sub lupa scriitorului vinovaţii, cunoscuţi şi recunoscuţi ai dezastrului economic, spiritual şi cultural.

Să ne oprim şi asupra biografiei, pe care Valeriu Cîmpeanu o „telegrafiază”, probabil dintr-o rezervă a bunului simţ, de a da dimensiunea narativă corectă – ca întindere şi amănunte – a dramei copilului abandonat, trecut prin copilărie fără ancorele familiale, nevoit să se descurce pe cont propriu într-o perioadă represivă şi tulbure. Sigur că autorul nu este singurul care a trăit lipsurile şi durerea unei copilării demnă de un roman. Se ştie că durerea personală este unică şi superlativă. Şi totuşi, paginile acestea, scrise în fuga peniţei, ca şi cum ar dori să se descotorosească de o amintire împovărătoare au un dramatism aparte.

Invocaţia către toţi şi nimeni în acelaşi timp din titlu nu este o exclamaţie de resemnare. Nici pomeneală! Este declaraţia şi directă şi asumată a unui luptător. Care nu este construit doar din spirit revoluţionar ci şi din aliajul sensibil al celui care aşteaptă o normalitate a sensibilităţii şi bucuriei de a trăi, ca în fragmentul Pledoarie pentru zîmbet.

Dar Valeriu Cîmpeanu este, înainte de toate, un poet. Şi unul care nu se mulţumeşte cu speciile clasice ori moderne şi ne propune o formulă proprie de poeme aforistice, precum cele din volumul Lumini peste timp. Sigur că în literatura noastră sunt autori celebri de aforisme care au creat gloria speciei, dar nu şi de poeme aforistice. Practic, meditaţiile, iluminările spontane, flashurile de spirit sunt acordate în rimă, fie că sunt aşezate în catrene sau fraze.

Aforismele nu se supun neapărat unei programări tematice declarate ori asumate. Sunt efectele momentului şi stării de emoţie ori de spirit ale autorului.

Şi totuşi, suntem tentaţi să ne oprim asupra unui declarat conflict între poet şi divinitate. Este, aşa cum am mai afirmat, un fals conflict. Mai curînd al autorului în el însuşi, sau al autorului cu imaginea divinităţii construită chiar de el. Astfel încît întîlnim titluri gen Cearta mea cu Dumnezeu dar şi Cearta cu mine însumi. Este, dacă nu forţăm nota, un altfel de a exclama după modelul arghezian: „Vreau să te pipăi şi să urlu: este!” De altfel, în Argumentul la volumul Între tot şi nimic, Valeriu Cîmpeanu este cît se poate de explicit: „Mi sar putea reproşa uneori, că prea mă cert cu Dumnezeu, decuseară pînă-n zori. Bine, le răspund la toţi dar, dragii mei complanetari (şi cei mici ca şi cei mari) dar chiar n-aţi priceput de fapt, cearta mea cu Dumnezeu e pretextul metafizic al existenţei umane de a mă certa cu mine şi cu toţi ceilalţi ca mine, vinovaţi că nu e bine şi trăim atât de rău dând vina pe Dumnezeu?!” Iată, deci, că în dispută intervine şi aspectul social. Este, cred o divagaţie, pentru că, pentru mine, conflictul este între poet şi Dumnezeul lui interior.

Iată unul din poemele ilustrative ale „conflictului”: La Tine, Doamne n-am ajuns/şi nici n-am să ajung vreodată./ Ţi-e veşnicia prea îndepărtată/ de existenţa noastr-abandonată./De ne-ai făcut din lut / şi din scuipat de la-nceput/ prea obosit şi-ndurerat/ că ne-ai greşit de-atunci/ fără să poţi să mai îndrepţi ceva/ cu toată atotputernicia Ta/ de ce ne-ai părăsit/ de ce ne-ai oropsit să pătimim/ în tot ce facem şi dorim/ De ce, de ce am vrea să ştim?!” Din volumul Tot sau nimic – La Tine, Doamne)

Chiar şi în aceste sprinturi lirice, influenţele de lectură filosofică asumată sunt evidente şi remarcate de recenzenţi cu anvergură (Ovidiu Ghidirmic), de la Heidegger la Kant sau Platon. Nu vorbim neapărat de o „cunoaştere prin tăcere” ca în De gli eroice furori a lui Giordano Bruno ci şi de o cunoaştere prin clamare în agora.

Timpul, infinitul şi adevărul sunt cîteva dintre temele predilecte ale cărţii. Interesantă este şi sintagma „infinitul bun”, care nuanţează, poetic, una dintre noţiunile pe care omul este incapabil să o realizeze.

Spicuim cîteva dintre poemele aforistice din volum: „Nu mă sperie infinitul dimprejur, cât mă sperie infinitul din mine. Că-i mereu nedesluşit, exploziv, introvertit!”, „N-am găsit cuvântul cu care să dărâm tot infinitul şi să fac Altul mai bun la loc. M-am născut să n-am noroc”., „Da, adevărul e doar Unul. Nu e în dublu exemplar. De-aia îl găsim prea rar”., „Lipsa de cultură, cinismul şi impostura generează toată ura. Geaba dăm mereu cu gura…”.

Nu se mai vorbeşte de mult despre poezia socială. Probabil şi sub presiunea noilor generaţii, care impun concretul, banalul, minimalismul, cinismul şi blazarea ridicate la rang de alegorie ori parabolă, înlocuind revolta, sancţiunea morală şi mesianismul. Din generaţia’70, Adrian Păunescu este probabil un ultim mohican al acestui gen de poezie, pentru ca, dintre optzecişti, să se afirme cîteva nume dintre care, primul care ne vine în minte şi pe bună dreptate, Liviu Ioan Stoiciu.

Iată că şi Valeriu Cîmpeanu întregeşte rîndurile acestei falange a revoltei sociale. De fapt, aceasta este una dintre „vocile” sale, bine definită şi cu timbru personal. Iată şi o replică în timp la unul dintre ciclurile de versuri celebre în perioada anilor ’72-73, Ţara bursucilor a regretatului Nicolae Manea, un poem din volumul Viaţa ca o sfârtecare, Vremea şobolanilor: „Prea mulţi şobolani/ şi prea puţine pisici/ vieţuiesc pe aici/ au năpădit planeta/ rozând totul în cale/ fructe, zarzavat, cereale/ nu iartă nimic/ din ce-ntâlnesc în cale/ şi nemaiavând ce/ acum rod minerale/ aur, argint, cupru şi alte metale./ Minerii, sărmanii, înspăimântaţi/ refuză să mai intre-n mine/ de teamă că le mănâncă/ ultima bucată de pâine/ căci şobolanii, adaptaţi ad-hoc/ mănâncă tot./ Acum, nemaiavând ce/ mănâncă şi sarea/ respiră gaze de şist şi sorb/ultimul strop de petrol/ şi mai pot –/ fac prăpăd, e potop…”

Valeriu Cîmpeanu este şi ludic: „Îmi voi lăsa plete şi barbă/ voi fuma trabucuri havaneze/ îmi voi pune proteze la aripi/ voi purta monoclu, frac şi joben/ îi voi râde în nas lui Francois Villon/ pe Shakespeare nu-l voi mai băga în seamă/ îl voi persifla pe Marx/ fluierându-i pe toţi cei din Olimp/ şi coabitând cu Don Quijote/ îl voi sfida pe Dante/ cu infernul lui cu tot./ P.S. Şi v-asigur cam să pot” (Anunţ – prin derogare la rigoare). Acesta este, cred, preludiul pentru ceea ce constituie esenţa volumelor Între tot şi nimic şi Viaţa ca o sfârtecare.

Intrăm în alt spaţiu, al sensibilităţii, al nostalgiilor, adeseori fără recuzita metaforică aferentă, de o simplitate şi profunzime în acelaşi timp, remarcabile. Iată un altfel De]a v]aţi ascunselea: „hai să ne jucăm/ de-a v-aţi ascunselea/ iubita mea dintotdeauna/ tu să te prefaci/ că încă mă iubeşti/ jucând şotron/ prin sentimentele mele/ ca să mă faci să cred/ că n-ai uitat de ele/ iar eu năuc să-ncerc/ să cred încă în ele/ să-ţi fur săruturi/ arătând-ţi luna/ fugară după nori/ iar tu să te prefaci/ că nu vrei să mi te dai/ că te-nfiori/ şi te-ai pierdut prin iarbă/ când încă învăţam/ să culegem flori/ şi brusc să ne trezim/ că-n

joaca asta de copii/ iarna ne fulguie prin păr/ fără să ştim de ce şi când/ jocul acesta de copii/ s-a terminat de parcă/ ieri nu a fost/ de parcă azi nici nu ar fi” (Zbenguiala).

Schimbarea de ton, dar mai ales de metamorfoză lirică este surprinzătoare la o primă vedere pentru cei care iau contact pentru prima dată cu poezia lui Valeriu Cîmpeanu: acidul comentator al panoramei deşertăciunilor în variantă valahă lasă loc unei sensibilităţi imprevizibile. Asta, repet, pentru cei care nu-i cunosc poezia. Pentru că, poetul este profund şi sincer sensibil. Este sensibil chiar atunci cînd abordează teme şi motive în răspăr cu melancolia, evocarea unui spaţiu edenic, nostalgia. Lirica sa de dragoste este amprentată de un erotism delicat, fără nuanţele ascendente ale sentimentului: voluptate, împlinire carnală. Totul rămîne la nivelul etericului, purităţii, aşa cum este şi acest superb poem din volumul Viaţa ca o sfârtecare: „Tu simţi, iubito?/ Cum îţi respir aerul în urma ta/ cum chem zorii/ să-ţi mângâie/ privirea – însomnurată/ printre genele/ în care – am înnoptat/ în visele tale./ Simţi tu/ cum îţi adulmec/ urma paşilor/ că mă şi tem/ ca nu cumva/ călcând sfios pe umbra ta/ să nu te doară…” (Tu simţi?).

Acoperind spaţii lirice diverse, cu schimbări de ton imprevizibile dar rămînînd consecvent formulei sale poetice, ieşind fără armură în agora pentru turniruri a căror miză sunt adevărul, asanarea morală şi socială, Valeriu Cîmpeanu este o prezenţă certă, de calibru, în literatura contemporană, care merită cu siguranţă o atenţie specială a criticii de specialitate. Aşa cum se întîmplă de multe ori cu cei care aleg discreţia ca metodă de protecţie şi conservare într-un context social agresiv, şi Valeriu Cîmpeanu se retrage de multe ori în poezia de meditaţie ori cea înflorind în preajma lui Eros. Dar nu pentru mult timp, pentru că temperamentul său vulcanic îl aduce din nou în agora unde se simte în elementul său. Pentru că Valeriu Cîmpeanu este o voce în agora.

Revista indexata EBSCO