Aug 27, 2015

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – Familia sfîrşitã (VIII)

      Nu mai avea nici un rost să mai stau în Iaşi. Devenisem, imprevizibil, fără voia mea, capul familiei Dubincek. Ne-am urcat în automobil, eu, farmacistul şi doamna lui, şi am plecat către Iaşi să aduc lucrurile pe care le aveam în casa spiţerului. Mi-amintesc că şi mama dorea să meargă cu noi, dar am convins-o, destul de anevoios şi cu delicateţe, că nu este nevoie, că trebuie să se odihnească, să se liniştească. Cum să stau eu singură fără dragul meu Jan?, se tînguia încet, şi lacrimile începuseră să-i şiroiască pe obraz, fără suspine, ca şi cum între durerea ei adîncă şi lacrimi nu exista nici o legătură.  Cum s-a dus atît de repede şi ne-a lăsat singuri pe lume?, zicea, de parcă eu nu contam. Am dat-o în grija nevestei obermaistrului Adolf Dobrovici. Doamne, ce necazuri a avut omul ăsta cu numele lui de botez. Mama lui, nemţoaică lutherană din Iţcanii Bucovinei, cînd l-a născut, l-a rugat pe bărbatu-su, moldovean de pe la Fălticeni, ceferist în gara Burdujeni, să-i dea încuviinţarea să-şi boteze copilul cu numele Adolf, aşa cum îl chema pe bunicul ei din Saxonia. Or, pe atunci, Adolf Hitler n-avea decît vreo opt-nouă ani. De unde să ghicească femeia că, peste treizeci de ani, cine purta prenumele ăsta putea deveni suspect de nazism? Nebunia istoriei. La un moment dat, bine-nţeles după război, prietenul tatei, omul său de maximă încredere, se gîndea să-şi schimbe identitatea din buletin. Îi era şi ruşine să-şi rostească numele mic şi se recomanda peste tot numai Dobrovici, şi-atît. A purtat această povară nemeritată, aproape absurdă, o povară a prejudecăţilor imbecile, pînă la moarte. Asta îmi aduce aminte de un alt caz, cumva pe dos. Un ţigan din satul familiei Dumitraşcu, după ce scăpase teafăr de la Bug, din Transnistria, şi a venit acasă, cînd i s-a născut primul copil din cei cinci-şase cîţi aveau să vină, i-a pus numele de botez Stalin. Şi băieţelul ăla negru tăciune, dar blajin şi ascultător ca un călugăr cu har de duhovnic, ne povestea bunicul lui Anuş, venea pe la noi să-i dăm ceva de lucru, în schimbul unui căuş cu făină, cîtorva ouă, a unei bucăţi de slănină, cînd îl întrebam  cum îl cheamă, îmi zicea că el se numeşte Puradel. Cum îl strigau ai lui. N-am priceput şi nici acum nu înţeleg de ce îi era ruşine să pronunţe numele tiranului de la Kremlin, că doar gruzinul era părintele copiilor, popoarelor, necăjiţilor planetei, ne spunea cu haz amar bunicul din Mîndreşti.

*

Turnătoria de feroase şi neferoase Dubincek, cum se numea în acte atelierul nostru, trebuia să meargă mai departe. Mai cu seamă că ordinul de la Prefectură suna clar: să producem, să angajăm lucrători. N-aveam încotro. Altă cale de supravieţuire nu vedeam: decît să mă înşurubez la treabă. Adevărul e că nu ştiam de unde s-o încep. Mînă de lucru calificată nu mai era, mulţi dintre foştii lucrători fugiseră care încotro, în anii foametei din Moldova, alţi muncitori care ar fi putut lucra muriseră pe front sau veniseră invalizi. Turnam şi fasonam ceva saboţi pentru CFR, piese turnate pentru mori şi pentru presele de ulei. Comenzi întîmplătoare. Vindeam mici lingouri de fier, de fapt, mai mult nişte benzi late, pentru fierării, din care se forjau cercuri pentru roţile căruţelor, potcoave etc. Improvizam, adică, meşterul Adolf şi alţi vreo doi lucrători mai  pricepuţi, lingotiere din te miri ce şi cum. Fostul ucenic de la Arte şi Meserii Eugen Dubincek era obligat să înveţe noua meserie ca lumea. Gîfîiam toţi, vreo douăzeci şi ceva de lefegii, cîţi eram. Veteranul Adolf Dobrovici, hîrşit prin atîtea încercări, dimpreună cu tata, vine cu o sugestie, care s-a dovedit salvatoare. Ce-ar fi dacă ne-am ocupa şi de colectarea fierului vechi din partea asta de Moldovă, unde se găseau fierătanii aruncate peste tot. Pe aici, tăvălugul războiului trecuse năprasnic şi în toate gările vedeai şine de cale ferată şi vagoane distruse,  rugineau pe linii secundare, în oraşe, fabrici şi ateliere în ruine, maşini şi utilaje de tot felul care nu se mai puteau repara cu nici un chip. Din Suceava şi pînă la Mărăşeşti şi de la Piatra Neamţ pînă la Galaţi, sute de mii de tone de fiare nefolosite. Şi furnalele de la Hunedoara, îmi spunea meşterul Dobrovici, au nevoie de materie primă. Că şi minereurile de fier şi cărbunii nu se scot cu femeile şi copiii. E nevoie de bărbaţi puternici, iar ăştia nu prea mai sînt. Dar pentru a porni la drum într-o aşa afacere, că afacere adevărată poate să fie, mă prevenea obermaistrul, trebuie autorizaţii, aprobări, hîrtii cu parafe şi semnături serioase. Am cerut o audienţă la prefect. Tot meşterul a venit cu sugestia asta. M-a încurajat: Încercarea moarte n-are.

*

Spre surprinderea mea, prefectul, acelaşi care îi spusese tatei, între patru ochi, să facă ce i se cere de către comisarul sovietic şi totul va fi bine, reconfirmat pe post după alegerile din 1946, alegerile alea cu cîntec mare, mă primeşte cu destulă deferenţă. Era sigur pe sine, nu-l mai avea în coastă pe comisar, se simţea stăpîn în voie. Mă întimpină cu condoleanţe, adăugînd că Jan Dubincek a fost meseriaş de ispravă şi om bun, se şi gîndise să-l atragă de partea noii democraţii populare, deşi nu-l cunoscuse personal. Dar avea referinţe bune… Mă pofteşte să iau loc pe unul din cele două scaune din faţa biroului. Îi spun planul. Stă puţin şi se gîndeşte, pironindu-şi privirea în tăblia biroului, pe urmă, ridicîndu-şi ochii şi privindu-mă în faţă, cu glas sfătos, dar şi autoritar, să bag la căpăţînă cine decide în judeţul ăla, cine e împuternicit al regimului tovarăşilor Dej, Ana Pauker şi al doctorului Petru Groza, îmi zice să-i aduc scris pe hîrtie ce vreau să fac. Două din  argumentele mele, care, se pare, l-au convins cel mai mult, au fost că voi da de lucru cîtorva sute de oameni, cei mai mulţi, necalificaţi, şi că inima acestei companii de achiziţionare nu numai a fierului vechi, ci şi a altor metale va fi în reşedinţa judeţului care i s-a încredinţat spre administrare. I-am mai spus, cît am putut să fiu de convingător, că Turnătoria Dubincek nu mai poate rezista multă vreme cu utilajele pe care le avem şi cu mîna de lucru necalificată. Îmi trebuiau cîteva vagoane şi autocamioane, remorci, bineînţeles, închiriate. De la sate, pentru că şi acolo sînt mormane de fiare care ruginesc, transportul se putea face şi cu căruţele. Însă, şi în cazul ăsta e nevoie de ajutorul primarilor, să nu care cumva să se adune obuze şi altă muniţie de război, de găsit, din păcate, mai peste tot. Numai Prefectura avea căderea să-i avertizeze. Bine, tinere, vino cu hîrtia, dar repede, şi mai discutăm, mi-a răspuns prefectul, un bărbat la vreo patruzeci şi cinci de ani, dar adresîndu-mi-se cu tinere, voia să se situeze, nu doar prin poziţia sa politică, ci şi prin vîrstă, deasupra celui din faţa lui. Peste cîteva zile, i-am pus pe masă planul nostru de organizare a afacerii. Pentru a şti ce şi cît puteam livra oţelăriilor era nevoie să se vorbească la ministerul de resort, să se ia legătura cu Hunedoara şi cu alte oţelării, dacă mai erau în funcţiune ş.a.m.d. Chestiunile astea ne depăşeau net. Grea misiune, un fel de a spune, îi dădeam acestui prefect. Am văzut că se cam scarpină în cap. Probabil, se gîndea, mai bine refuza din capul locului propunerea mea. Dar şansa ca, acceptînd-o, să se evidenţieze în ochii celor din guvern, din comitetul central, să-şi consolideze poziţia, de ce nu?, să promoveze, gîndul acela de urcuş în ierarhia partidului fost, pesemne, mai puternic decît confortul tihnei în fotoliul ăla larg de pluş, moştenire de la fostul prefect liberal. Adevărul este că mizasem şi pe chestia asta, atunci cînd întocmisem planul cu meşterul Adolf Dobrovici. Deocamdată, ca să probăm cum vom merge lucrurile, i-am sugerat prefectului o idee liniştitoare: achiziţionarea se va face, într-o primă fază, numai în judeţele din nordul şi nord – estul Moldovei.

Trecuseră două luni şi mai bine, şi nici un răspuns. Îmi luasem gîndul că se mai poate ceva. Între timp, adunasem cîteva mii de tone de fier vechi, depozitate în spatele atelierelor. Meşterul Adolf mă consola: Lasă că ne trebuie şi nouă, doar n-o stăm în starea asta mereu. Şi ce-i adunat e bine adunat. Mă gîndeam şi eu că odată şi-odată tot va fi preţuită marfa asta. Topeam, în cele două mici cubilouri, vreo mie, o mie cinci sute de tone de fier, normal, îmbunătăţit, cum ştia foarte bine obermaistrul, ca şi răposatul meu tată, fie-i ţărîna uşoară, turnat în lingotiere, după comenzi, şi cîteva sute de tone de fontă. Afacerea mergea tîrîş-grăpiş. Chiar dacă cumpăram fierul pe mai nimic, iar vestea că colectam fier vechi se răspîndise repede. Din care pricină, stocurile se adunau îngrijorător. Nu mă lăsa inima să refuz descărcarea căruţelor, camioanelor, remorcilor care veneau în faţa atelierelor. Oamenii din Moldova, strîmtoraţi teribil de urmările războiului, de seceta cumplită se mulţumeau cu puţin şi nu puteam să le refuz şi acel puţin pe care-l aşteptau de la mine. Mulţi moldoveni plecau după un sac de grăunţe de porumb şi cîteva căuşe de fasole pînă în Oltenia şi Banat, pe trenuri supraaglomerate, destui dintre ei nu mai ajungeau acasă, prăvălindu-se, fatal, de pe acoperişurile vagoanelor, frînţi de nesomn, epuizaţi fizic. Cînd credeam că speranţele noastre se tot îndepărtează, prefectul mă cheamă la dialog. De fapt, ca să-mi spună că planul este aprobat şi pot porni la drum. Aveam acordul ministerului, se vorbise la Hunedoara, se vorbise şi cu regionala CFR de la Iaşi pentru închirierea de vagoane şi puteam trimite cîte cantităţi putem să colectăm. Deocamdată, în staţiile Vereşti şi Paşcani aveţi aprobare să încărcaţi vagoane pentru Hunedoara, unde – demnitarul se uită într-un fel de agendă – cam un sfert din producţia de oţel şi fontă se obţine din fier vechi. Aşa cum a fost şi înainte de război. Dar procentul ăsta o să crească, mi s-a spus. Am vorbit cu tovarăşul ministru Florescu, iar pe directorul sucursalei Băncii Naţionale l-am rugat să vă dea un credit ca să angajaţi oameni, să faceţi primele plăţi. În rest, trebuie să vă descurcaţi cum ştiţi. În fond, este afacerea dumitale. Neaşteptat de eficient, prefectul. Se gîndise la multe. Se sculase de pe fotoliu, semn că discuţia se încheiase, mă ridicasem şi eu, dar în următoarele clipe, înainte de a-mi întinde mîna, îmi spune ceva care, recunosc, m-a uimit puţin:  Păcat că n-ai mai colaborat la ziarele noastre. Unde ai publicat? În „Clopotul”, în „Torţa”, în „Glasul nostru”…? În care publicaţie, că nu-mi mai amintesc…Uite, acum că a reapărut „Clopotul”, în ediţie cotidiană şi pe deplin legală, poţi să intri în cercul de colaboratori. I-am mulţumit pentru toate şi, la întrebarea lui cu pasagera mea publicistică, i-am răspuns că nu am mai avut timp pentru a scrie, că s-au adunat multe necazuri etc. Ştiu, ştiu, nici eu nu mă mai ocup cu gazetăria, din motive pe care le înţelegi. Am numit alt om la conducerea ziarului… La plecare, cum mă îndreptam către uşă, mi-a zis: Vezi că partidul îi ajută pe cei care sînt alături de noi?

*

După reforma administrativ-teritorială din anii 1948-1950, cu regiuni şi raioane, evident, după model sovietic, fostul prefect a dispărut din peisajul politic al judeţului, care acum devenise numai un raion. Sincer, mi-a părut rău. M-am interesat unde fusese transferat. Se crease în cei doi ani de împărţiri şi comasări teritoriale o mişcare de cadre de nu mai ştia nimeni unde şi cum e mutat. Ex-prefectul Bălănescu, aşa îl chema în acte – de încreştinat ?, pentru că la origine se numea Samuel Bender – avea foarte bune relaţii cu ministrul Industriei Metalurgice şi Siderurgice, Florescu, de loc tot dintr-un oraş din nord. Se ştiau din tinereţea lor de liceeni, cînd se întîlneau la şedinţele  regionalei socialiste din zona aceasta a Moldovei. Nu ştiam pe atunci că absolvise cel mai bun liceu din această parte de ţară, că provenea dintr-o familie de evrei înstăriţi şi cu aplecare către şcoli bune, că făcea parte din grupul de apropiaţi ai Anei Pauker, prin mijlocirea fostului ei soţ, Marcel Pauker. Legături tainice. Se pare că ucenicise în gazetărie la „Adevărul”, în anii cînd director fusese Sadoveanu, ziar mare, al cărui patron era tatăl lui Marcel Pauker. Transferul meu la minister, ca director al Centralei Siderurgiei, cu rang de ministru adjunct, s-a datorat, în mare măsură, cuvîntului lui. Alţii şopteau pe la colţuri că avansarea mea neaşteptată, pentru unii, chiar ciudată, ar fi venit  din biroul Anei Pauker, care ar fi cunoscut-o pe soră-mea, în timpul şederii în U.R.S.S. Informaţii pe care le-am aflat tot în minister, cărora nu le-am dat de capăt, dar nici crezare, bîrfe, atîta vreme cît despre Tanka nu mai ştiam nimic de ani buni. Deşi făcusem investigaţii în fel şi chip, trăgîndu-i de limbă, cum am mai spus, pe cei care fuseseră la studii în Germania sau în Uniunea Sovietică. Bănuiala mea e că a avut soarta multor oameni veniţi din Germania şi din alte state vestice sau din fostul regat al României, suspectaţi gratuit de spionaj în timpul Marii Terori staliniste. Numai aşa îmi explic de ce urmele vieţii ei s-au şters de atîţia ani. Un glonţ şi gata, imensitatea Siberiei te soarbe ca pe un fulg de nea.

*

Un moment de mare tulburare am avut atunci cînd s-a declanşat naţionalizarea din iunie 1948. Simţul de proprietar abia se închega, instinct pe care tata îl avea în genele lui de ceh, cu rădăcini seculare în  Boemia marilor meşteri de ateliere, orfevrieri căutaţi de nobili şi regi, stăpîni pe meseria şi uneltele lor, pe casa lor, pe manufactura lor. Abia pusesem afacerea în mişcare normală, cum se spune, pe şine, şi a venit lovitura. Că lovitură a fost. Ştiu ce drame au trăit proprietarii. Unii şi-au pus capăt  zilelor, cînd au văzut că pierd tot ce acumulaseră generaţii din familia lor. Recunosc, în acelaşi timp, că, după ce am fost acceptat director – măgulitoare şi totodată ridicolă titulatură – al Întreprinderii Mecanice „Progresul”, adică, micul nostru atelier de turnătorie se metamorfozase, aşa, peste noapte, în întreprindere de stat, m-am mai liniştit. Obermaistrul iar mă îmbărbăta: N-o să mai avem atîta bătaie de cap, domnu’ Eugen. Creditarea va fi asigurată de stat, mîna de lucru va veni prin oficiul lor de stat, comenzile, aprovizionarea şi vînzarea, la fel. Fără grijile de pînă acum. Şi-apoi, ce mîndru ar fi Jan Dubincek să ştie că fiu-su a ajuns director!, o dădu şi pe o oleacă de glumă Adolf Dobrovici. Dar, poate, că ştie… Vorbea în numele nostru, al amîndurora, întrucît era asociatul meu în firmă. Ca să fiu cinstit, pionul principal, iar după naţionalizare a fost numit un fel de director tehnic. Şi a mai venit o consolare: la doi ani după confiscarea industriilor de toate tipurile şi mărimile, promovarea la minister, şeful unui departament important. Reuşitele în colectarea fierului vechi – mă extinsesem în aproape toată Moldova – avuseseră ecou la centru. Eram şi membru de partid, cu recomandare de la prefect, de la Regionala de Căi Ferate, de la Şcoala de Arte şi Meserii, transformată în şcoală profesională, după reforma învăţămîntului. Trecusem de stagiatura în Partidul Muncitoresc Român, cum se numea partidul comunist după fuziunea cu fracţiunea lui Lotar Rădăceanu a Partidului Social- Democrat, trecusem de acel stagiu în pas alergător. Tînăr de nădejde al partidului nostru, mă gratulase secretarul raionului, cînd mi-a înmînat carnetul roşu. Cînd am fost luat la Bucureşti, în ochii multora, devenisem, pur şi simplu, tovarăşul ministru. Ameţeală totală. Parcă trăiam un vis. La puţin timp după aceea, însă, m-am dezmeticit şi înţelegeam că rostul meu nu este acolo, că îmi pierd vremea şi tinereţea cu multe mizerii, că insatisfacţiile se acumulează îngrijorător. Marea tristeţe e că o lăsasem pe Anuş singură la Iaşi, ne vedeam foarte rar şi simţeam că relaţia noastră poate să se rupă definitiv. De perioada acestui „ministeriat” nu vreau să-mi mai aduc aminte. Îmi iroseam o groază de ore, zile, săptămîni, luni cu telefoane, cu şedinţe şi discuţii sterile, fără nici o legătură cu ceea ce socoteam că trebuie să fac, cu audienţe, chemări interogative în cabinetul ministrului, cu soluţionarea unor nesfîrşite compromisuri, intervenţii în van, aranjamente. O birocraţie epuizantă şi tot mai absurdă, cu atît mai absurdă cu cît devenea tot mai ideologizată, fluidă, suspicioasă, servilă.

În minister am întîlnit şi alţi evrei, în posturi foarte importante, cu unul Filderman, tovarăşul Poldi, secretar general în Ministerul Industriilor, un minister mamut în anii de început ai guvernului Petru Groza, am şi avut cîteva întîlniri de serviciu. Un tip extrem de alunecos, sub masca politeţii exagerate. I-am găsit acolo şi pe alţi şefi, de birouri, de compartimente, dar şefi, unul Isac Mendelovici, altul Avram Hochman… Protectorul meu Bălănescu, nici acum nu ştiu cu precizie de ce m-a protejat omul ăsta, fusese promovat secretar cu probleme de propagandă  într-o regiune din Transilvania, în nici un caz în Regiunea Autonomă Maghiară, unde frîiele erau deţinute de unguri, de secui. Pe urmă, cînd a căzut grupul Anei Pauker, n-am mai dat de urma lui decît foarte tîrziu, prin anii şaptezeci. Am aflat de la un prieten de-al lui din comunitate evreiască, şi ăsta pe cale să plece, că emigrase în Israel, cu întreaga familie. Scăpase de puşcărie. Probabil, pentru că nu fusese în nucleul puterii de la Bucureşti. Altfel, poate că avea soarta lui Belu Zilber. Cine ştie…Iar trimiterea mea la Iaşi, într-o funcţie de băgător de seamă la secţia economică, a fost, poate, izbăvitoare. O vorbă din popor zice că cu cît urci mai mulţi fuştei pe scară, cu atît căderea e mai grea. Dar cîţi oameni ţin cont de înţelepciunea proverbelor? Parcă eu am ţinut cont, cînd am fost aburcat pe o treaptă ministerială? La treizeci şi ceva de ani, eram năucit de un asemenea suiş ameţitor. Nevisat vreodată. În ultimii ani, lucrase la o editură din capitală, lector anonim de cărţi de propagandă şi ideologie marxistă. Cică, în noua lui patrie, în fond, ţara lui ancestrală, a revenit la meseria de ziarist, la o publicaţie în limba română. Cred că profesiunea asta o ştie cel mai bine. Dacă mai trăieşte… Ar avea peste nouăzeci de ani.

*

Anuş terminase facultatea şi fusese reţinută preparatoare la catedra profesorului ei de Drept Constituţional. Vestit profesor şi un democrat de spiţă rară. În pofida curtării sale de către cele două mari partide politice din interbelic, neangajat în niciunul. Şi, pentru că luase partea unor studenţi evrei excluşi din Universitate, atunci, cu aplicarea legilor antisemite din regimul Antonescu, cînd metoda „numerus clausus” devenise, de fapt, „numerus nullus”, a fost tolerat de noile autorităţi. Chiar dacă, mai tîrziu, atunci cînd unii profesori universitari, adevăraţi savanţi, au fost „comprimaţi” politic, acelaşi a votat în Senat împotriva excluderii lor. E straniu că n-a suferit şi el aceleaşi consecinţe. Mă rog, încurcate sînt căile Domnului.

Tatăl iubitei mele logodnice, negustorul Aram Sangrian, a presimţit că vor veni vremuri ceţoase, nesigure, încă de la instalarea guvernului Groza. Urmaş al unui popor vînturat de invazii şi stăpîniri străine, a probat că avea un ascuţit instinct al istoriei. Şi-a pus fata la adăpost. În chiar iarna anului 1948, a vîndut etajul casei în care locuia, de pe Calea Naţională, cam jumătate din spaţiile ocupate de cele două prăvălii, un mic depozit de mărfuri şi a rămas numai cu o prăvălie şi cu trei camere la parter. Avusese ceva ştiri din culisele noilor autorităţi ? Nu l-am întrebat. Cert e că îi cumpărase Ioanei o casă în Iaşi, pe o stradelă retrasă faţă de centru, liniştită, cu lume bună. Casa, cam degradată, fusese a unei vechi familii de boiernaşi moldoveni scăpătaţi, fără urmaşi, care se retrăsese la un conac de pe malul apusean al Prutului. Cei doi soţi în vîrstă aveau un sprijin pe care contau: fostul lor vechil, un  ţăran cu frica lui Dumnezeu. Reparase temeinic acoperişul, două încăperi şi bucătăria, unde Anuş să stea confortabil, văruise superficial pereţii exteriori, cît să acopere coşcovelile, iar în rest lăsase imobilul în starea în care îl găsise. Bănuiesc, ca nu cumva să-i treacă prin cap ştabului de la spaţiul locativ să-i bage chiriaşi. Locuinţa o trecuse pe numele „Sangrian Anuş-Ioana, cadru didactic la Universitate”, ca să fie limpede cine-i proprietarul. În acel timp, eu eram „tovarăşul ministru Dubincek”. După nunta noastră, a mai reparat încă o cameră, unde, ne-a sugerat, să avem biblioteca şi biroul de lucru, a mobilat toate încăperile cu mobilier ales de Anuş, donîndu-ne prin testament întreaga proprietate din stradela cu nume de sfînt, aproape de străzile Lascăr Catargiu şi Sării. Bineînţeles, miza şi pe noua mea poziţie socială. Naţionalizarea l-a prins cu o mică prăvălie şi cu o locuinţă cu trei camere. Banii puşi deoparte nu-i ştia decît el. Însă, reforma monetară a lui Vasile Luca din ianuarie 1952 i-a făcut praf tot cheagul bănesc, salvat după stabilizarea din 1947. Şi aceea, un dezastru pentru oameni, cînd o pîine costa 165.000 de lei. Şansa familiei Sangrian a fost că domnul Aram, vestitul negustor de cafea şi coloniale din oraşul nordic, a fost acceptat gestionar în propria-i dugheană, trecută în patrimoniul cooperaţiei. Ba, înţeleapta doamnă Ilinca, viitoarea mea soacră, a fost şi ea angajată vînzătoare la aceeaşi prăvălie. Cu puţin noroc, nişte supravieţuitori ai vremii.

Revista indexata EBSCO